Feeds:
Articole
Comentarii

MIŞCAREA DE REZISTENŢĂ

Abia intrat, se aşeză pe covoraşul circular cu genunchii îndoiţi, gambele încrucişate şi palmele sprijinite pe şolduri, părând să caute pentru ceva timp poziţia convenabilă spre detaşare.

Desprins din postura Sukhasana, potrivindu-şi spatele flexibilizat, eliberat total de stresul dinainte, se roti încet în sensul acelor de ceasornic, mişcat de un resort nevăzut.

Din decolteul chimonoului cenuşiu se-nălţa, susţinut de gâtul ca un lujer, un cap delicat cu ţeasta lucie şi un breton ca o perie, adevărat pistil între cele două stamine colţuroase – umerii, prelungiţi cu mâini încă febrile… Sub frunte, boltiţi de sprâncene stufoase ca nişte parasolare, ochii negri ţinteau în aşteptare spiralele înţesate de tomuri groase. Îşi fremăta nările nerăbdător, tânjind grozav după parfumul altei devoalări…

Din cutele ridicate circular în spaţiu, multicolore pete îi fac semne, emanând din coperţile de piele caldă vibrânde tonuri amăgitoare, concurând între dânsele, asmuţindu-l fiecare cu vraja nuanţei sale.

Şi-ar dori-o pe cea trandafirie, căci răscoleşte-n el iubirea şi compasiunea atât de jinduite de toţi…

Extrage grijuliu opul căutat, izvorul ştirilor de astăzi, înlăturând gestual o perdea protectoare energetică.

*

Nimeni nu ştie cum era ÎNAINTE! Frânturi de zvonuri… ceva legende… tentative insidioase… dezvăluiri incomplete…

Şi despre ce?! Despre o vetustă, inimaginabilă libertate de acţiune, de mişcare dezinvoltă, firească şi binefăcătoare ca permisiva stare, bunăoară, a turmelor de animale răzleţite să-şi afle prielnic habitaclu… Deci, o LIBERTATE!

Acum, s-a uitat! Toţi sunt straşnic monitorizaţi de ELITAS, grupul furnizor de lumină, de hrană cotidiană.

Adio LIBERTATE! Noţiunea e-acum abstractă, pierdută! S-a mântuit, ce mai?!

Chiar nimeni nu-şi aminteşte?! Nu… Eu port povara, eu… Matus’al-M.

*

Sonurile vocii se estompară până amuţiră de tot, în timp ce imaginile, rapid blurate de nu se ştie ce, fură absorbite de fila de pe care fulguraseră până mai adineauri…

Şi auzul, şi văzul cereau câteva clipe de-odihnă, parcă.

Lectorul, inocent încă, fu pe moment pradă uşoară a dezamăgirii. Survolă, însă, rapid sincopa dintre luarea la cunoştinţă şi înţelegerea faptului aflat. Şi rezultatul nu se lăsă deloc aşteptat, căci începu derularea unei radiografii a prezentului… de data asta în propria lui minte.

ELITAS controlează în exclusivitate specia! Supuşii îşi fac sesizabilă existenţa doar prin VOX, jetul fonic pompat de bulbul rahidian al fiecăruia.

AZI să fie alternativa lui ÎNAINTE?! Implacabilă discrepanţă! Rămâne de neperceput mutaţia! Şi, mai ales, nici nu e bine să te-arăţi preocupat de asta! Deloc! Doar de ţi-e repartizat în fişa de ocupant al ENCLAVEI.

Orice responsabilitate e prestabilită şi tatuată de la naşterea individului pe frunte cu semne cognoscibile exclusiv membrilor ELITAS.

Indivizii ENCLAVEI, constituiţi într-un clan, au toţi trăsături îmbunătăţite genetic.

Tineri ca el, cu staturi perfecte, frumoşi, ireal de puri ca aparenţă, sunt echitabil divizaţi pe sexe. Convieţuiesc în perfectă egalitate până la REVIZ, când sunt repartizaţi după vârstă.

Cei deveniţi părinţi sunt scutiţi de activităţile subzistenţiale ca să se preocupe de odrasle. Doar până li se permite de către ELITAS. Apoi se reîntorc la preocupările ce le-au fost destinate, iar tinerii sunt orientaţi de timpuriu, ca şi antecesorii, către sectoare ce le solicită prezenţa potrivit codului încifrat pe fruntea fiecăruia. Faptul a devenit normalitate acceptată în timp. Ăsta e felul lor de-a fi. Nimic nu poate fi pus la îndoială. Nimic nu se schimbă! Părinţii şi copiii se despart pentru totdeauna la un moment dat. La REVIZ.

ÎNAINTE şi AZI?! Sunt percepute de curajoşii gânditori două subdiviziuni temporale flagrant contrastante. Sunt două lumi, de facto, două ipostaze ale existenţei Planetei înainte şi după CEVA întâmplat aleatoriu, dar întâmplat…

*

De-aş fi întrebat cum a fost posibil să se ajungă aici, aş acuza acel experiment genetic eşuat, soldat cu probablitatea extincţiei speciei noastre şi care a impus retragerea în ENCLAVĂ…

Spre augmentarea posibilităţii de înlăturare aparent firească a indivizilor indezirabili, s-a pornit de la conceptul de plantă carnivoră şi, din eroare, s-a generat  o vegetală nouă, un fel de biologică armă cu efecte prejudiciind esenţa vieţii, în scurtă vreme.

Specia creată s-a gândit a fi inclusă în parametrii mimetismului, în aşa fel încât să ia culorile şi formele altora din mediul ce avea s-o adăpostească. Se recursese la atare stratagemă pentru a-i masca apariţia.

Exemplarele, de la bun început strecurate subtil printre speciile pe care le imitau cameleonic, serveau pentru eliminarea indezirabililor de orice gen, a nedoriţilor biologic ori social. Crimele, războaiele… aveau să dispară definitiv!

Prin dejecţiile lor cu efect aromatic, plantele ucigașe atrăgeau irezistibil, iar contactul cu ispititul conducea spre decesul omului. Arme perfecte, fără devoalarea făptaşilor!

Iniţial, cultivarea era controlată, dirijată în spaţiul în care vieţuiau ţintele. Efectul scontat, perfect în prima fază, s-a deteriorat. Utilizată, planta s-a aclimatizat, devenind perenă invadatoare în negândit apriori exces.

Atracţia ei ucidea galopant. Între victime, numărul celor nedoriţi pierzaniei creştea. Planta se transformase într-un monstru vegetal! Panica tot câştiga teren! Temerea de moarte devenise abulică!

Părinţii ENCLAVEI, preocupaţi de menţinerea speciei umane, reliefate prin cercetări, au simţit expres imboldul desluşirii mecanismului degenerat al plantei ucigaşe.

 Aceasta, inoculând otravă prin spinul specializat, extrăgea concomitent de la individul atins fluide, care, procesate şi multiplicate, deveneau propria sa hrană, ciudată şi binevenită sursă de proteine, necesară pentru perpetuare.

S-a format un grup de acţiune, planificându-se un experiment salutar. Urma să se folosească pe un număr de semeni de-ai noştri în mod controlat mecanismul ameninţătoarei plante. Se decisese producerea condusă a proteinelor, devenite sursă nesperată de subzistenţă pentru ENCLAVĂ!

Întâi se impunea închiderea cercului vicios. Plantele cereau victime sigure şi suficiente. Se constatase că doar sursa umană era agreată. Observaţiile au dus la identificarea căilor de a furniza exclusiv jertfe umane în scopul procesării proteinelor sintetizate de plantă.

A durat un timp şarada. Iniţiaţii ENCLAVEI s-au luminat în consecinţă. Sursa era constituită tot de membrii coloniei. Dar care anume?! Şi s-a decis: vârstnicii!

Seniorii de AZI oricum nu mai ating etatea la care se ajungea ÎNAINTE. Sunt alte dimensiuni ale aşa-zisei longevităţi…

Acum înţelepciunea bătrânilor este eludată, rostul acestora, după conducerea la REVIZ, se rezumă la sacrificarea lor. Sunt percepuţi exclusiv ca obiectul jertfei în sprijinul comunităţii.

Numai că şi aici apare un impediment! De ce? Fiindcă se ştie că în procesul de regenerare se acceptă doar exemplarele perfecte din toate punctele de vedere, numai neatinşii de boli ori de eşecuri în procesul continuu de îmbunătăţire genetică. Ceilalţi sunt aruncaţi afară

ELITAS nu-şi permite nici o eroare, uzând exclusiv de un cod propriu de reguli, de o maşină perfectă de funcţionare ce să jaloneze spre mai departe viaţa. Până când? Şi încotro? Oare prin ce au de-ndreptat nu se dovedeşte că ELITAS e, în fapt, un mecanism defect, ce şi-a pierdut viziunea de la-nceputuri?

*

Ca electrizat de cele descoperite, tânărul simţi adânc născându-i-se în suflet un iureş de revoltă. Cu mâini tremurânde strânse cartea la piept. Când o îndepărtă, nu-şi crezu ochilor! Coperţile acesteia, din roz-pal cum fuseseră, repezeau în preajmă un purpuriu violent.

Insolita preschimbare îl făcu să respire sacadat, să emită nişte gâfâieli de straniu mecanism pe veci deteriorat. Iar corpul, corpul se resimţea strivit de-o durere înăbuşită…

*

Dincolo de limitele teritoriale ale ENCLAVEI, soarele covârşeşte totul cu o albă şi prăfoasă ariditate, nimicind căi de continuare a vieţii, azvârlind în degringoladă pe oricine ar încerca s-adăpostească în sine un grăunte de viaţă.

Şi-n pustiul acesta, aruncaţii, adevărate jucării stricate, se pierd în uitare, anesteziaţi de impactul cu naturalul vitreg şi atât de altfel decât ambientul ENCLAVEI!

Epiderma lor, sensibilizată în exces de artificialul în care vieţuiseră, devine pergamentoasă, împestriţată de-o pecingine ruginie, predispusă exfolierii galopante, muribundă, înveliş cutat, aspru, neprielnic, sărăcit de rosturile iniţiale.

Suferinţa fizică neprevăzută îi îngrozeşte pe ajunşii la vârsta a treia! Nici un avertisment, nici o cât de absconsă aluzie nu le fuseseră sugerate! Li se fură şi identitatea, şi viaţa! Deveniţi anonimi după exodul silit din ENCLAVĂ, orbecăiesc, sărmani neştiutori, prin bezna şi nesiguranţa noului oferit de laşii hotărâtori ai destinelor.

Zile după zile, devenite parcă ani lungi şi pustii, se înşiruiesc pe cărările care nu duc niciunde, târând nevolnicele trupuri pe la fel de şubrezite picioare, sperând loc de popas şi prilej de stâmpărare a setei.

Slăbiţi şi hămesiţi, moflăie răbdători ce-apucă din plante scorojite de seceta cumplită, firicele supravieţuitoare, ca şi ei, prin minune.

N-au putere să se bucure cât ar vrea în rarele descoperiri a câte unui izvor anemic ori când cerul îi mângâie, sărmani colindători însetaţi, cu vreo cernere de stropi…

Sfârşiţi, pierd rostul măsurării timpului. Se miră şi de trecerea de la zi la noapte. Încurcaţi, n-ar şti să-şi spună de cât pătimesc aşa. De ani? De luni? Au pierdut potriveala zilelor în săptămâni. Ceasul, minutul, clipa sunt diviziuni uitate… Timpul e ca un elastic, se-ntinde, se tot lungeşte, debusolându-i şi pe cei mai ageri.

Nici să vorbească parcă nu mai ştiu! La-nceputul hoinărelii fortuite strigaseră, puşi înaintea unei decizii insolite. Scoşi dincolo de cetatea clanului, se împotriviseră în stridenţe fonice ad-hoc deprinse, plini de indignare cum erau. Dar osteniseră. Pierzând nădejdea, terminaseră mormăind încetişor, apoi în sine… iar, în final, amuţiseră, fiecare izolându-se unul de altul într-un halou slab luminat…

 Se percep vag vizual, deloc, sonor… Ochii, deşi obosiţi, nu atât de ani, cât de vicisitudini de netrecut, le apar drept unicul mijloc de a se recunoaşte unul pe celălalt, de-a constata că sunt o mulţime de umbre, de nişte nimeni sortiţi de cei tineri să piară ca să trăiască ei, poate?! Nu le zisese nimeni asta, nu! Dar aşa simt!

Galopant li se aplatizează staturile de nevoinţe. Devin scheletici ca nişte supravieţuitori ai vreunui cataclism.

Cătând în jos de sete ori de foame, se-adună de şale ca nişte seceri umblătoare pe umerii pământului, cărând povara de plumb a timpului rămas de trăit… căzuţi în uitarea celorlalţi…

*

Ajuns aici, o încrâncenare dureroasă îl îmbrăţişă perfid.

Cititorul îşi simţi ochii acoperiţi de un văl dens, negru… nişte siluete îşi fluturau braţele cerând să fie reţinute, să nu li se permită plecarea…

Erau ai lui, mama şi tata, ultimile imagini ale dragilor părinţi, implorând ca el să stopeze expulzarea lor, risipirea ultimelor zile în afara ENCLAVEI ori sacrificarea după cum decisese REVIZ-ul, transferul în proteinele impuse de grozavul experiment devenit unic mijloc de perpetuare a speciei lor.

Pe loc trăi cumplita senzaţie că lăuntrul său i se transformă într-un funest recipient în care toracele şi vintrele îşi golesc organele adăpostite.

Astfel, plămânii, inima, ficatul colcăie dezintegrându-se într-o goană, prefăcându-se într-o pastă densă ce-i blochează glota, asfixiindu-l!

Ignorând pericolul semnalizat de simţurile exacerbate, insistă să survoleze  vizual şi auditiv chinurile.

*

O! N-ai de ce să te-ndoieşti, surprins cititor! E drept, cele devoalate aici ţi-au spulberat rânduiala în care te-ai născut şi ai trăit! Prin cele simţite acum ţi se configurează o vocabulă inedită – COŞMAR! Ai învăţat cuvântul nou experimentând senzaţiile ce-l definesc!

Şi, ca încredere să ai, curiosule, ţi-aş mărturisi cine am fost în clanul din ENCLAVĂ: Primul Părinte al ELITAS.

ÎNAINTE puneam preţ pe moralitate, pe înţelegerea şi grija faţă de cei din preajmă. Conştientizam ideea că soluţiile problemelor îşi au izvor în raţiune şi nu în intervenţii străine fiinţei noastre.

Mă voiam egal cu convivii mei la minunatul festin al vieţii, nelăsându-mă furat nici de inerente diferenţe fizice, nici de predispoziţiile personale, nici de capacităţi intelectuale, nici de vârstă.

Mă străduiam să-nţeleg tot ce mă-nconjura observând, evaluând, revizuind, comunicându-le şi confraţilor mei constatările…

Alături de ceilalţi din ELITAS, am pierdut, orbit, toate acestea. Voiam doar supravieţuirea noastră, a tuturor, cu orice preţ! Întregul, în detrimentul individului…

*

Tânărul simţi cum pielea cărţii capătă o căldură neobişnuită şi-şi scăldă pentru o clipă privirea în tonurile aprinse ale acesteia…

*

Experienţe soldate cu rezultate brutal de covârşitoare pentru mental şi suflet m-au zguduit! Adevărate seisme! Şi-aşa m-am trezit! Da, m-am trezit! După atâtea sute de cicluri de viaţă prelungită artificial, am ajuns să-mi recapăt luciditatea de odinioară! Am ridicat glasul în ELITAS şi am spus ce mă doare, propunând EXODUL tuturor către afară şi trecut, către LIBERTATE. Era momentul!

Dar i-am supărat pe ceilalţi Părinţi! S-au simţit ameninţaţi teribil! Au încercat să mă-ngrădească. Au pus piedici manifestării mele, ca, în final, să mă eticheteze revizionist, adevărat pericol nedorit pentru ELITAS, pentru ENCLAVĂ! Şi m-au izgonit în pustiu!

*

Cu pleoapele aproape închise, lectorul, luat, parcă, într-un vârtej ameţitor, se vede implicat în filmul călătoriei expulzaţilor dincolo de cetatea clanului.

O secvenţă îl dumireşte! După imaginile spasmodice, percepe o ciudată construcţie, aparută de neunde în pustiu. E drapată de un camuflaj energetic… Poartă inscripţionat pe întreaga faţadă o secţiune a unei măreţe cochilii adăpostind între imense spirale tomuri exact ca cel care-l subjugase. Şi, pe loc, urechi, minte şi inimă îi fură cucerite de numele necunoscut: BIBLIOTECA!

Văzu ca prin magie cum, când şi când, siluete cenuşii dibuiau lăcaşul şi se pierdeau pe coridoarele edificiului rece, întunecat.

Tot aşa fu martor cu toată fiinţa lui la ceva ce părea groaznic de crud, dacă n-ar fi fost înconjurat de un nimb de culori calde şi muzică înălţătoare… Oamenii piereau într-o maşinărie complicată, iar, în scurtă vreme, se iveau cărţi, tocmai ca cea pe care o ţinea în mâini, unicele dovezi ale avatarului suferit!

*

 Oricui mă-ntreabă AZI ori MÂINE ce-am făcut, îi dovedesc c-am îndreptat în parte eroarea jocului de-a moartea spre care i-a împins ELITAS pe seniori!

Ba, mai mult, celor care-au optat să nu-şi renege viaţa fiindcă nepreţuită le-a părut, le-am rezervat veşnicia, preluând misia de umil BIBLIOTECAR!

I-am turnat în cărţi, topind chintesenţa traiului  ce-au dus, visuri, eşecuri, împliniri, irepetabile momente încrustate-n mintea şi în sufletul acestor damnaţi, precepte, oameni îndrăgiţi, bilanţuri lucitoare ori meschine, totul vibrând în imagini însoţite de voci!

I-am extras din anonimatul clipei spre care-au fost propulsaţi la sfârşitul vieţii, le-am lungit existenţa atât cât să decidă singuri când s-ar termina! Iar sfârşitul, încoronat cu semne, să fie descifrat de-avizi ce-ar vrea din ele să înveţe…

Cunoscând strădania mea şi conştientizându-i rostul, prietenii mi-au susţinut chemarea, alăturându-mi-se la punerea în fapt a BIBLIOTECII şi la întoarcerea în ENCLAVĂ a celor alungaţi, deveniţi acum cărţi!

Doar un singur gând îmi mai dă târcoale…

*

Un şir fierbinte de lacrimi podidi obrajii tânărului. Cum i se-ntâmpla prima oară, se nedumeri, dar înţelese în scurt c-aşa acompania sufletul tristeţea revoltată ce-l invadase.

Îşi simţea inima sfredelită de-un piron de gheaţă. Suferea! Şi din durere i se născu hotărârea închegată în haloul verde-albastru ce strălumina cartea…

*

Tu, cel ce te simţi răscolit de-aceste imagini şi sonuri, află că Matus’al-M e de-acum doar tomul din mâna-ţi, căci asta-i revenirea mea în ENCLAVĂ, unde am descins ca emisar al propriilor mele remuşcări şi credinţe, regăsit într-o ultimă speranţă: cartea ce sunt să te călăuzească pe tine în aventura salvării damnaţilor clanului… Pe tine, ELIBERATORULE!

De Sfintele Paşti

Anul Nou

De Ajun

În sâmbăta lui Ajun, râvnicenii se treziseră cu noaptea-n cap, mai ceva ca-n alte dăţi… fiind adevăraţi olteni, păstrători ai tradiţiilor!

An de an, din străvechime, în Ajunul Crăciunului, odată cu zorile, aprindeau focurile la vetre, jăruiau cocenii arşi c-o rămurică ruptă dintr-unul din pomii livezii şi cântau cam aşa:

Sosind Ziua de Ajun!/ Am venit în ceasul bun/ să urăm câştig pe masă/ şi viaţă mereu frumoasă!/ Sănătoşi cu mic, cu mare/ roade multe în hambare,/ porcii mari şi unturoşi,/ văcuţe cu viţei graşi,/ oiţe cu mieluşei,/ găini multe, outoare,/ pomii roditori în floare,/ aria de grâuţ, plină!/ Şi din bunurile toate,/ să-mpărţiţi, dacă se poate/ şi nouă ce vă urăm,/ Crăciun vesel să avem!/ La anul și la mulți ani!

Şi-n gospodăria Ravecăi era păstrată rânduiala, chiar de se-ntâmpla să fie doar ea şi nepoţii acasă în acea zi.

Trezită de cu zori, aprinsese focul în vatră, frânsese câte o jordea din mărul dinaintea casei s-aibă pentru fiecare nepot beţigaşul de întărâtat jăraticul din vatră!

Cocenii băgaţi de cu seară la scuteală, fiind bine uscaţi, arseseră pe clipă formând sub pălălăile înălţate un tumul de jăratic.

Până se-nvârti femeia încolo şi-ncoace, ăi mici, Aurora şi Ariton, nepoţii ei, îşi făcură de lucru în faţa focului, după ce cântară urarea cuvenită, fiecare primind covrigi de la târg şi câteva roşcove.

Le era cald şi-n lumina pâlpâitoare vedeau jucând năluci aievea celor din vise, ţopăind cu voioşie molipsitoare.

Odaia, împodobită şi de haina Ajunului, îi păru Aurorei tocmai potrivită să desfacă ghemul unei povestiri, spuse la o clacă în toamnă, întâmplată într-o joi de Brumar.

Se depănuşau atunci porumbi şi Buna îşi scosese nepoata la clacă, având şapte ani de-acum şi îndemnându-se la treabă.

Între veniţii la sporovăiala muncită, se găsea şi unul, poreclit Vulpanul, un măgădan de vreo zece ani, lung, lung şi slab, bălan şi cu ochii şireţi de negrii, îndemânatic şi la curăţat pănuşa, dar şi la născocit poveşti.

Atunci şi-acolo auzise Aurora ştirea că şi ăi mici de la deal, din satul de borgeie al rudarilor îl văzuseră mai an pe Moşul! Împrăştiaseră zvonul jurându-se că-l vor aştepta şi-acu…

Vestea-i venise în minte fetei şi cu asta avea să-l înveselească pe ţâncul de Ariton, doar cu două ierni mai mic.

*

-Care dintre voi n-aţi auzit de vrednicul Pătruţă Roncea?! se zbârlise Vulpanul către ăi mici din preajmă.

-Eu nu, făcu oprelişti Nicoliţa şi se-mposocă nemulţumită.

Era cam de-o vârstă cu Vulpanul, dar mărunţică şi ticăită, altfel tare harnică şi binevoitoare cu adunătura de pici.

-Ei, îl aflaţi acum, ăi neştiutori. Eu vi-l dau pe faţă.

Îi zicea Moş Pătruţă şi era cioplitorul satului. Acu era bătrân şi cam cu dureri la mâinile muncite o viaţă.

Toţi cunosc cât de folositor ne-a fost cu albiile, căpisterele, fusele, furcile de tors, răsucelile ori lingurile lucrate.

La bătrâneţe, începuse a meşteri şi amăgele, jucării pentru cei mici vânzându-le prin târguri pe te miri ce.

Într-o zi de Ajun, către seară, cobora poteca dinspre munte, întorcându-se către casă, după ce vânduse la târgul de la Rânca un sac de fleacuri din lemn de brad, bune pentru ameţit picinogii.

Purta săcăteul lunguieţ pe-un umăr, oftând uşurat că-şi dăduse marfa cu folos pentru înveselit micuţii.

-Şi?! Şi?! îl îndemnă Miron al lui Praştie, repezit şi nerăbdător s-afle ce şi cum…

-Ei, şi tu! Stai blând că spune dânsul… îl potolise Aurora, încrezătoare, atentă şi la lucrul cu porumbii.

-Păi , dar! Vă zic! Şi Moş Pătruţă, trecând prin satul rudarilor, a zărit dinaintea unui borgei trei negruţi dârdâind în zăpadă, smiorcăind că numai ei, rudarii, nu iau nimic de la Crăciun, că, vezi Doamne, n-au coşuri la borgeie şi câte şi mai câte nu ziceau…

-Dar tu de unde ştii ce ne zici acuşica?! se băgă în seamă iar Miron Praştie.

-Știu eu! Şi, ce-ţi pasă?! îl repezi Vulpanul.

-O fi vreo închipuire de-a ta, vreo minciună?! mai umplu urechile copiilor Miron.

Povestitorul trecu măreţ piedica răuvoitorului şi continuă zâmbind în anume fel din colţurile gurii, de-ţi venea în minte poza vulpii înveselite că i-a luat lui moş Martin peştele pe care-şi dăduse chezaş gheţii chiar coada.

Moşul întristat că prăpădise jucăriile toate, băgă, totuşi, mâna-n săcăteu, poate, poate s-o mai găsi cevaşilea… Spre uimirea sa, mai zornăiră nişte topci ghimpoase, bune să fie aruncate încolo şi-ncoace pe pământ, prin iarbă, oriunde, să-i veselească pe cei mici. Le dărui miorlăiţilor, vindecându-i de păreri de rău, apoi, apucă drumul către Râvnita, că începuse vântoasa şi-o ninsoare cu fulgi înţepători de ace.

Când să intre în sat, i-apăruse dinainte o căpriţă albă târând un picior beteag şi behăind uşurel a durere… dar netemându-se de om.

-Te pomeni că Moş Pătruţă a luat-o s-o ajute?! tresărise Aurora prepuielnică.

-Întocmai! răsună glasul şiretului povestitor.

Pătruţă şi-a rupt batista în fâşii, i-a legat piciorul şi… gata, căpriţa s-a îndepărtat şontâcăind uşurată cumva.

Moşul îşi zâmbea mulţumit, când, în dreptul Monumentului, unde se despică drumul, zării o sanie la care doi cerbi frumoşi ca-n poveste frământau din copite a nerăbdare s-o ia din loc.

Omul îşi frecă ochii, că i se părea cam nu ştiu cum… Ninsoarea se-nteţea. Întâi fulguită, neaua se aşeză într-o clipită în strat gros pe copaci, pe pământ şi pe straie.

De-aia îi veni Moşului să-şi cureţe zăpada de pe cojocel, însă, palmele-i bătătorite simţiră alunecând mătăsos un alt vestmânt!

Când îi luă seama, era unul roşu cum e macul între spice vara. Şi, de mulţumire, se simţi mai vrednic în picioarele acum încălţate, nu în prăpădiţii săi de galenţi, ci în cizme cu turetci înalte.

Hohoti groscior a veselie bărbătească şi, apucând hăţurile, urcă în sanie.

-Apăi?! se împotrivi tot Miron, plescăind neîncrezător.

-Și-n spatele său stătea măreţ un gogeamitea săcăteu, doldora de jucării… cu care a făcut calea-ntoarsă către copiii rudarilor, să le dea tuturor minunăţii nevisate…

Dar, din acea zi, Moş Pătruţă n-a mai fost de găsit în Râvnita

-Păi cum să fie, dacă s-a făcut Moş Crăciun?! încheie sigură pe vorbele sale Aurora.

*

De-atunci, de la clacă, trecuse vreme şi Aurora se gândise la năimeala despre Moş Crăciun spusă de Vulpanul şi se hotărâse a i-o îndruga şi lui Ariton, când se va potrivi timpul.

Acum, se gândi fetiţa, chiar a venit clipa! şi-i dădu drumul, spre bucuria fratelui mai mic…

Oul

-Câţi ani să fi trecut?! se-ntrebă  Raveca, taman când sfârşi ale treburi, dar cu glas tăricel…

Urmau Floriile, apoi, Paştele şi-n seara asta, mai ceva decât în alte dăţi, se părea înmuiată de-o căldură ivită de dincolo de pieptu-i scobit de ani, din sufletu-i bun… poate?! Izvorul, sigur era smerenia bătrânei.

Postise. Nu dăduse Răului, cum nu zicea niciodată, se purtase curat şi la trup şi la straie, se-nchinase seară de seară şi duminica, în biserică. De cum se-mprimăvărase, curăţase marginile mormintelor şi aşezase ulcele cu flori.

Se grijise şi de sufletul nepoţilor, încă prea mici să-şi amintească cele aflate mai an. Le-nşirase înc-o dată, ca să priceapă şi ei cât de cât, bucuriile primăverii creştine: sărbătoarea Floriilor, menirea salciei, pildele Săptămânii Mari, înfloritul păştiţelor şi Învierea Domnului Iisus.

Tone şi Rola, cocoţaţi în vârf de pat, jucau cam pe dibuite Ţintarul, că se cam lăsase întunericul.

Auzindu-o pe muica, opriseră jocul. Vocea abia şoptită a Ravecăi şi întrebarea pusă le anunţa cevaşilea! Parc-aşa erau vestite poveştile sale!

-De când?! întrebase băiatul.

-Da’ cât?! se repezise şi fata.

Trezită din gândurile sale, bătrâna scutură capul ca o fetişcană, clipi de câteva ori a trezie adevărată, se aşeză pe-un scăunaş lângă vatră, unde un ghem de jerăgai strâns mocnea a căldură şi a plăpândă lumină.

-Păi, de când s-a-ntâmplat povestea cu… Nu le spuse dinadins cu ce, ridicându-se şi aruncând peste ăi tăciuni câţiva coceni de porumb.

-S-aprindem lampa?! se ridică binevoitor Tone, gata, gata să-nfăptuiască el treaba.

-Ba, ba, e destulă clipeală de la vatră. Şi-apoi tare se potriveşte negura cu-ntâmplarea     ce-am trăit.

Tone se lăsă încetunel pe brânci alături de Rola, rămasă tot ca la joc, turceşte. Şi amândoi copiii o ţintiră clipicioşi pe bunica lor, s-audă, să ştie şi ei… povestea.

-Hai, zi-ne, muică, zi-ne, se miorlăi a mică, ştiind  bine că nici o rugăminte de-a  sa nu era trecută cu vederea de ceilalţi.

-Păi, să tot fie peste vreo 30-40 de ani, că Lisandru al meu era încă viu şi cruce de voinic, odihni-l-ar Dumnezeu… Era în Sâmbăta Mare… Veneam dinspre Sibiu tăind muntele, nu alta!

Îndemnasem încă de cu zori şi ne lăsasem dincoace de culme pe la prânzişor osteniţi tare şi temători că n-apucăm sfânta slujb-a Învierii.

Cam sleiţi de puteri şi leşuiţi de foame, ne făcuserăm cruci largi când, spre seară, zăriserăm luminile mitocului de dinainte de rudari…

-Care mitoc?! Eu nu ştiu de vreunul! Am fost cu taica până dincolo de Mina de Grafit, se băgă-n vorbă nepotul, dându-şi importanţă.

-Da, tălişor ai dreptate! Azi nu mai e, că l-a prăpădit un pârjol, când s-a mistuit şi pădurea, în locul căreia s-a-ntocmit acum un loc de popas, de-i zice Arsa!

-Aaa! Acolo? îşi strecură iscoditoare glăsciorul şi nepoţica. Am auzit! se dădu ea mare. Vin mulţi să urce muntele! Mai cu semă iarna, să se dea cu şchiurile, păi?!

-…schi-u-ri-le! Aşa ţi-am zis că se rosteşte cuvântul, o îndreptă nen-su… după care îşi aţinti privirile către bătrână, îndemnând-o, parcă, să ducă povestea mai departe.

-În săcăteie aduceam nişte lână seină pentru flanele, mai spuse bătrâna.

Ba nu, aveam şi un snop de păştiţe, adică Floarea Paştelui!

De le-aţi vedea! Se înalţă pe tulpini ca şi crinii, au flori cărămizii ori precum gălbenuşul de ou, adunate-n mănunchiuri plecate în jos. Cică s-au născut din lacrimile Sfintei când a ştiut că i-a murit Fiul… Răsar primăvara prin locuri umbroase, la fereală şi vestesc în Prier vremea caldă dinainte de Paşte.

-De ce le purtai? mai vru să ştie copila.

-Să le duc în biserică, de ce altfel? Să le-aşez la icoane… răspunse bătrâna.

Până s-ajungem noi la bisericuţă, se pornise o ploicică ciudoasă şi rece. Ne cam îngreuna coborâşul… Geaba purta bunu-tău lămpaşul, că se zărea înainte calea abia ca un fir de licurici înşiruiţi, cum se mai întâmplă vara…

Şi moşmondiţii de noi, atinserăm pragul mitoului când bătrânul monah dădea Lumina Sfântă.

Intraţi în lăcaş, ascultaserăm slujba, înfericiţi de-aşa izbândă, dar tare încurcaţi de ghiorlăitul maţelor înflămânzite după ceasuri de răbdare scurse de la zama de leurdă şi mămăliga înghiţite c-o seară-nainte…

Şi, ajunsă aici, începu să râdă. Şi râse iar ca o fată, râse întinerită de nostimada cu pântecele hămesite.

Nepoţilor le prii gluma din spatele poveştii dând şi ei drumul unor hohote defel prefăcute! Iar, ca s-arate că-nţeleseseră bine de ce făcuse haz muica, îşi dădeau ochii peste cap şi se ţineau de burtici, prefăcându-se hulpavi de ceva mâncare.

Raveca se potrivi odraslelor, săltându-se şi luând de pe-o policioară un coltuc de azimă, pe care-l rupse, dându-le fiecăruia ceruta. Apoi continuă:

-Înspre al doilea cântat al cocoşilor, am pornit-o spre casă, purtând în podurile palmelor lumina.

Pe drumeagul spre Râvnita, mergeau înşiruiţi mai mulţi rudari. În spate, noi. Ăl din frunte ducea lumina luată într-un felinar măricel, dar care, şi el, arăta numai slava, casa stelelor, nu calea.

Dar noi, oameni ai muntelui, vedeam tocmai pe tocmai drumul după ureche, adică după bocăneala încălţărilor ce ne păşeau dinainte.

O singură păsare aveam şi eu, şi alde bunu-tău! Foamea! Dar am aflat şi la aşa durere leac, amăgindu-ne pofta cu ce venea de la capul şirului.

-Ce?! Venea cineva?! se minună băiatul, abia putând să rostească vorbele având gura plină.

-Păi, muică, râzi de noi?! se miorlăi din nou copiliţa, adunând firimiturile căzute pe macat în jurul ei şi-ndesându-le în gură, nu care cumva să se piardă vreuna.

-Ba, fata mea! Dar când am aflat câţi am primit bucături dintr-o singură pâine, muşcături dintr-un singur ou şi-nghiţituri dintr-o singură trocuţă cu vin  roşu, nu mi-a venit a crede, nu alta?!

-Da’ câţi aţi mâncat dintr-un ou? aruncă neîncrezător băiatul.

-Doisprezece! Şi el nu se mai termina…

Copiii amuţiră de-aşa tărăşenie-auzită.

Raveca luă din cui lampa şi-i aprinse fitilul c-un beţişor plimbat prin jerăgai.  Şi-n lumină i se arătară chipurile mirate ale nepoţilor. Ea, însă, înveselită, se-ntoarse ca să n-o vadă aşa, zâmbind a râde…

-Păi aţi fost taman câţi apostoli a hrănit  Iisus Hristos! îşi aminti băiatul.

-Vezi, frate-miu, de-asta le-au ajuns bucăţelele! se-nfumură fetiţa privind-o pe muica Raveca, să vadă ce zice…

La multi ani!

[Elisabeta Iosif – ARTUR, Editura BETTA 2018]

O viaţă întreagă am deschis cu evlavie cărţile, fie pentru bucuria propriului spirit, fie pentru a le tălmăci elevilor mei.

Cu aceeaşi emoţie trec şi acum dincolo de coperţi, mai ales când este vorba de confraţii cu care împart bucuriile şi grijile epocii.

De ce emoţie? Pentru că nu sunt totdeauna convinsă că le voi putea înţelege mesajul, că voi simţi vibraţia cu care şi-au înzestrat creaţia.

Am citit romanul Artur.

Cunoscând deja aplecarea autoarei către mituri, am pornit puţin mai încrezătoare la drum. Dar nu m-am încrâncenat să descopăr sensuri, ci m-am lăsat în voia expozeului de tipul cadrelor cinematografice, deschizând cu fiecare capitol o altă cale în puzzle ori găsind rost unei întrebări retorice dintru început.

Şi romanul Artur abundă în lirism, e nota personală a Elisabetei Iosif!

“Un crepuscul însângerat îneca la orizont un şoim singuratic, zburând deasupra colţilor de stâncă ai Caraimanului, pe râpele căruia se prăvăleau plete de şipot argintiu.”

Iată, aşadar, un exemplu în care apar stimuli pentru văz şi auz, deopotrivă.

Percepem mediul înconjurător mai bine dacă activăm simultan mai multe simţuri. Se ştie asta! Nu este întâmplătoare alegerea citatului anterior. Sunt multe alte exemple de fraze vizual-auditive care construiesc un soclu ideii că gemenii Artur şi Paul, despărţiţi în fragedă pruncie după moartea părinţilor într-un tragic accident, sunt, in sine, parte a uneia şi aceleiaşi fiinţe.

Artur e stăpânit de sunet, fiind un cronicar muzical de renume, ce-şi va întregi chemarea în cea de reporter în sanctuarul undelor radio, iar Paul e pictor, vrăjindu-i pe cei din jur prin exploziile de culoare, în permanenta sa fugă de gri.

În ce epocă vieţuiesc personajele? În cea mai frumoasă din istoria culturii şi intelectualismului românesc: în epoca interbelică.

Şi de unde altundeva s-ar putea auzi nota de fond a epocii decât dintr-o Cafenea? Şi nu oricare, ci Cafeneaua Corso. Ea poate, la o adică, să adune şi boema literară, jurnaliştii ori artiştii din Cafeneaua Capşa, ştiindu-se că cele două  – Capşa şi braseria Corso – erau în realitatea românească polii lumii intelectuale din anii ’30.

Cafeneaua a strălucit ca loc de reuniune şi, deopotrivă, de comuniune a ideilor ori de segregare a valorilor, după modelul franţuzesc…

Mi-ar plăcea ca personajul Paul Verona să fie umbra pictorului cu acelaşi nume, deşi, prin trimiterea la pictura murală a Palatului Cantacuzino din capitolul REVELAŢII, eşti tentat să apropii personajul din roman de Arthur Verona, unchiul lui Paul.

Poate Arthur Verona, pictorul atribuit deopotrivă clasicului şi impresionismului, se desface sub ochii cititorului în personajele Artur şi Paul… Doar autoarea ne poate lămuri, căci pentru dânsa numele au o simbolistică aparte!

Pe Artur îl cheamă Dumbravă, iar aleasa lui e strigată Artemisa Arbore. Nimic întâmplător, un iscusit joc onomastic, dezvăluit în capitolul REGĂSIREA. Artur vorbeşte de oglinda răsturnată în care-şi vede semenii, de Fata Morgana, iar Artemisa tălmăceşte în asta apropierea de Regele Artur, cu-a lui soră Morgana

Artemisa împrumută din puterile zeiţei Artemis şi, prin înţelepciunea-i de soră a zeului luminii, Apollo, îi mijloceşte lui Artur soluţia izbăvitoare.

Artemisa şi Artur înving, printr-o simplă călătorie, posibilele efecte dezastruoase ale unei configuraţii astrale şi fac să tacă glasul planetelor.

Doi muritori sunt mai presus de zei! O legătură puternică între cei doi îl salvează pe Artur de la pericolul orbirii şi-i cufundă pe amândoi într-o pasiune atemporală.

În alt plan, fraţii îşi împărtăşesc telepatic visele, sentimentele, materializându-le reciproc… Mai mult, experimentează anticipat senzaţii ce-ar putea fi trăite de celălalt, aşa cum se întâmplă cu cina celor lipsiţi de vedere din capitolul VIBRAŢII, la care Paul participă, îngrijorat de posibila ipostază viitoare a fratelui Artur…

Autoarea, însă, nu se mulţumeşte cu doi gemeni, părţi ale întregului!

Subtil, este introdus în scenă şi Cristian, cel din spatele oglinzii în care se reflectă Artur şi Paul. Încă un nume-simbol, de data aceasta pentru creştini. Cristian e senator, iar perechea lui, Alexandrina, de spiţă principară. Cuvinte şi nume cu semantică nobilă…

Şi iată cum fiinţa umană capătă într-adevăr puterile triumviratului şi accede la esenţa celui  de-al treilea ochi, simbol transcendental… Omul Elisabetei Iosif e condamnat la iluminare!

Acţiunea e picurată în mai multe locuri de pe mapamond. Dialogurile abundă în romanul Artur, întrerupând pasaje descriptive ori monologuri interioare. Ciudat, însă lipsa accentului pus pe retorica nuanţată a fiecărui personaj nu deranjează, ci, dimpotrivă, dă senzaţia de apropiere în opinii, de completare totală reciprocă. Aşa se-ntâmplă cu tot ce-şi mărturisesc cuplurile Paul – Artemisa, Cristian – Alexandrina ori gemenii.

Şi, odată sfârşit romanul, m-am întors la motivul prezenţei în fundal a Cafenelei Literare.

În Cafeneaua Capşa şi braseria Corso au păşit în timp Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, George Călinescu, Ion Barbu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, dar şi  Eliade, Cioran sau Ţuţea…

Printre aceştia, activ şi doritor de schimbare s-a arătat a fi Eugen Lovinescu. Aşa i s-a ivit Teoria sincronismului, cea prin care îndemna preluarea unor elemente fundamentale ale altor culturi, mai evoluate şi introducerea lor în specificul naţional, într-un amplu proces de sincronizare, de adaptare la spiritul timpului.

Ce face Elisabeta Iosif în al său roman Artur?

Pune în operă, într-un fel, îndemnul lui Lovinescu şi împleteşte mitologia greacă, simboluri antice egiptene, dar şi creştine, locuri şi repere onomastice din Evul mediu, fixându-le în solul fertil al plaiurilor dâmboviţene.

În romanul Artur al Elisabetei Iosif regăsim repere de netăgăduit ale freamătului spiritual universal, sprijin de cremene pentru acela care trăieşte doar pentru propria-i împlinire spirituală!

Timpul, personaj principal…

[Eliza Roha – Figurine de lemn, Editura Betta 2018]

Am citit cartea întâi, Prin râpe… într-un ritm alert, ca şi cum aş fi participat la dezvăluirea unui vis rău, de a cărui ameninţare vrei să scapi vorbind, scoţându-l în lumina crudă a circumspecţiei, pentru că te urmăreşte frica de a se adeveri…

Asta e senzaţia stilului-fluviu în care scriitoarea mixează dialogul, monologul, vocea naratorului…

Povestea de fond e cea a părinţilor noştri, generaţia care tocmai s-a stins ori stă aninată doar în câteva pergamentoase figuri de nonagenari.

Oricare din cei acum aflaţi la vârsta a treia se poate regăsi în copiii lui Anghelache… Sigur am avut toţi un tată, un unchi, un naş prăvălit în râpa istoriei.

Dacă nu şi-au prăpădit suflarea în al doilea Război Mare, atunci sufletul ori destinul tot li s-au încâlcit în mărăcinii supravieţuirii de după

Eliza Roha ne împărtăşeşte totul ca şi cum ar vrea să scape lumea de povara amintirii unei epoci în care individualităţile au ars fie la stâlpul unui ideal, fie la cel al infamiei.

Oare cum vor primi toate acestea cititorii tineri de azi? Ca pe o mărturie istorică ori ca pe o structură hiperrealistă?

Cartea întâi curge ca o revărsare de torenţi după ce povara zăpezii de pe creste s-a scuturat în lumina primăverii. E o povârnire de sloiuri albicioase, amestecate cu noroi şi pietriş…

Cititorul este răvăşit de minuţiozitatea detaliilor, copleşit de impulsurile de sentimente care-i curentează conştiinţa. Şi are o revelaţie! Nu Anghelache este personajul principal, ci timpul! Timpul istoric, dar şi timpul individual – timpul psihologic al fugarului retras în râpele din preajma satului natal…

Timpul şi spaţial sunt invers proporţionale. În râpe, în sălbăticia propriului regat, timpul se strânge, devine ancestral, ochiul e calibrat doar pentru detalii, trupul luptă numai pentru supravieţuirea primară. Anotimpurile curg, omul Anghelache e tot fugar. Totuşi, iraţional, capătă puterile unui demiurg. Învie căprioara omorâtă accidental, mutându-i viaţa într-un gătejel ce va înfrunta semeţ noua primăvară.

Fuga de închisoarea noului regim e iluzorie… Prin râpi cade prizonier propriului timp… dar şi în al Florinei, femeia salvatoare ce-şi trăieşte himerica şi târzia îmbobocire, ţinându-l captiv în propriul ei timp, coborât din oniricul nesatisfăcut…

Şi, în lipsă de repere ale curgerii vremii prin asocierea cu fapte, îşi creează jaloane cioplind figurine, linguri, jucării, toate din lemn.

Figurina care va uni epocile este chipul căprioare ucise şi reînviate. Transcendenţă materială şi transcendenţă temporală.

Anghelache face o greşeala fatală. Ciopleşte şi-o albie. O barcă peste Styxul care-l desparte de Hades-ul realităţii.

Florina, salvându-l de boală,  de fapt, îl condamnă la moarte, aducându-l în lume.

Anghelache pătruns în timpul noii realităţi redevine uman, intră în tragicul unui destin ca al multor mii, zeci de mii, sute de mii. Se pierde în ghemul de fire al mulţimii supravieţuitoare.

Amintirea fugarului îi este singura salvare. Anghelache avea impresia că trăieşte două vieţi. Una, cea reală, ca un vis urât, iar cealaltă, din visul nopţii, când hălăduia fericit prin râpi.

Dar, mai are o tresărire demiurgică!  E străfulgerarea ce-l iluminează atunci când, la căpătâiul soţiei moarte, revede timpul scurs.

Ştefana e martira care suferise în locul fugarului, urmându-şi îndărătnică propriul ei timp, cel al zbaterii între dorinţa de viaţă şi ura călăului ce nu suporta elita.

Inevitabil, Anghelache intră şi el în eternitate, împăcat cu soţia, cu sine, cu lumea, cu nevolnicele feţe ale timpului…

Dar condeiul Elizei Roha nu se opreşte!

Dacă vrei să retrăieşti dezgustul frust provocat de prezent, atunci te afunzi în paginile celei de-a doua cărţi Se întorc vremurile… Degringolada, lipsa de valori, conspiraţii pentru menţinerea monopolului, pseudo-mita, urmăriri, masacaţi, mass-media aservită, procurori neostalinişti, procese fără dovezi, arestaţi, sinucideri neveridice… toate sunt coordonatele tristei noastre epoci, iscusit înfăţişate de Eliza Roha.

Angela, cu un sinuos destin banal-feminin, e victima noului şi vechiului timp.

Căprioara lui Anghelache o însoţeşte pe Angela la trecerea spre dincolo. Transcederea temporală e finalizată, ciclurile încheiate, rosturile pierdute.

Doar duhul râpelor e stăpânitor, chiar şi risipit de o pală de vânt spre slava “domniei cereşti şi veşnice”… cum reaşează autoarea dreptatea în finalul cărţii.

 

Angela Dina-Moţăţăianu, 8 decembrie 2018

[Elisabeta Iosif – Contele de Madeira, Editura Betta, 2017]
Este inutil să cauţi sâmburele de adevăr care ar fi putut genera cavalcada interdimensională a ,,Contelui de Madeira”, personaj din cea mai recentă apariţie cu acelaşi nume a scriitoarei Elisabeta Iosif!
Să fie Isabella licărirea peste timp a spiritului Cellei Delavrancea? Contează?! Nu, gândesc, pentru că povestea este pretextul lumesc de care se prind iluzorii ori palpabile evidenţe ale ţesăturii lumilor!
Scriitoarea omagiază în paginile romanului misterul cosmic, frecvenţele care te poartă dintr-o secvenţă existenţială în alta, porţile energetice care-ţi permit călătorii prin timp…
Şi face asta încercând să contopească în cuvinte toate simţurile! Culoarea trebuie asociată musai cu muzica, parfumul este eminamente vizual…
Aduce argumente filosofice, spirituale: întâmplările sunt piperate cu ziceri ale unor titani ai artei în formele sale multiple ori cu fiori materializaţi ai unor religii ce transced realitatea înconjurătoare.
Deşi vorbim de proză, propria natură lirică o ajută nespus pe autoare în a desăvârşi prin metaforic stil caruselul experienţelor şi experimentelor în care sunt prinse personajele.
În mod natural, centrale sunt figurile feminine.
Isabella e cea ancorată într-o lume pe care aparent nu o poate stăpâni, deşi e plină de iubire – ,,Nu pot domina lumea bărbaţilor!”
Succesul concertelor ei de la Paris e pe buzele tuturor; paradoxul e că acesta vine tocmai din suferinţă: ,,În faţa unei săli pline de melomani parizieni, clapele pianului rezonau în tristeţea unei poveşti de dragoste neîmplinite. Îmi plângeam iubirea îmbrăţişând claviatura ca pe un iubit. Le-am dăruit sufletul meu zdrobit în timp ce cântam…”
Isabella e şi nu e conştientă de puterea ei de a schimba rânduiala lumii prin muzică, aşa cum i se-ntâmplă în excentricul experiment al ,,pianului călător”, aşezat pe o margine de prăpastie:
,,… Am auzit un foşnet şi… întorcând capul în pajiştea ţipând a culoare, o familie de căprioare… Cu boturile umede păreau căzute în extaz… Un căluţ stătea cu botul întins pe iarbă, ascultând simfonia cu ochii închişi. Un ursuleţ prinsese între labe trunchiul unui brad, părând nemişcat, ca într-o fotografie, o libelulă se întinsese graţioasă pe un fir lung de brânduşă, ca într-o schiţă fulgerătoare, o mierlă se ridica în picioare, deasupra cuibului. Natura întreagă respira … muzică!… “
Sabina, necunoscuta figură maternă, irumpe din povestiri, amintiri, scrisori şi devine reală doar în spaţiul ,,laboratorului natural” din Madeira, ”Insula celor fericiţi”.
Aici, Contesa de Madeira concentrase energii nebănuite pentru a crea o ,,lume a viitorului”. ,,Insula Contesei, perla Atlanticului”, situată ,,Între scrinul turcoaz al unei lagune şi bariera de corali”, e spaţiul ,,în care învăţase modalitatea de a vedea în invizibil, de a tăia întunericul transformându-l în particule de lumină, de a schimba locul călătorind mereu.” Aici e moştenirea pe care o lasă fiului său, Victor.
În fine, mătuşa Varvara nu este deloc aşa cum te-ai aştepta, ţinând cont că vieţuieşte într-o grădină uriaşă de trandafiri, cu peste 100 de specii, dintr-un ,,sat cu cerul deschis larg deasupra omenirii”.
Scriitoarea îmbină în acest nume derivat din Barbara atât esenţa latină ,,femeie străină”, cât şi umbra unei mari martire a creştinismului.
Mătuşa Varvara este străină de cotidian, de normalul perpeceput prin simţuri sărace, e plină de forţa dumnezeirii care te poartă cu uşurinţă spre nivele de neatins de către profani. E fiinţa cultivată în manifestări oculte, o telepată, o vizionară ce comunică nu verbal, nonverbal ori paraverbal, ci premoniţional…
Toate entităţile feminine sunt percepute direct ori intuitiv de Victor, un fel de nod gordian al construcţiei epice, pe care scriitoarea alege nu să-l reteze cu tăişul peniţei, ci să-l poarte în flash-uri temporale ori să-l confrunte cu entităţi înşelătoare, globuri de lumină ce devin zâne ori îngeri păzitori, cu delfini salvatori de vieţi, eclipse cu iz columbian vărsând mânia zeilor asupra băştinaşilor ameninţători ori cu preotese apărute din neolitic…
Victor este iubirea adolescentină neîmplinită a Isabellei. Victor este cel ce-şi caută mama de os aristocratic, dar n-o va găsi decât după coma premoniţională în care cade, accidentat fiind şi scăpat ca prin minune. El este Contele de Madeira, ce sare dintr-un timp într-altul, în căutarea propriului sine:
,,- Mă caut pe mine, zise apăsat bărbatul cu barbă şi plete negre din faţa mea. Parcă era un arhanghel.”
Relaţia lui Victor cu Sabina, mama sa, e cumva ezoterică, singura în stare să-i devoaleze miezul acesteia fiind mătuşa Varvara. Iată revelaţia lui Victor:
,,- Gândul este o vibraţie.
– Dumnezeu ne-a aşezat într-o fereastră cosmică.
– Puterea imaginaţiei este de a crea realitatea.
– Noi doi am creat acum o posibilă realitate. S-ar putea să se contureze curând. Peste trei zile vei prinde puteri şi poţi pleca pentru a-ţi îndeplini visul!”
Şi, după ce-a experimentat atingerea morţii în furtună şi confruntarea cu sălbaticii aflaţi la 1000 de km de continentul european, Victor întăreşte spusele mătuşii Varvara, notând plin de lirism într-un carnet:
,,Cât timp muşcăm din mărul lui Adam mai ninge cu flori de măr în Univers. Mă simt ca un rege pe tabla de şah a vieţii. Mă aflu pe pătratul alb, ca să ţin în frâu pionii negrii, care dau şah la marginea drumului. Coala mi-e inundată de tărâmul paradisiac. Am plâns apusului, că m-a lăsat în viaţă. Acum îmi dau seama, că în timp ce traversam oceanul am comunicat cu delfinul meu, cu aripi de înger, printr-o fereastră cosmică. Iluzie sau nu, imaginaţia are puterea de a crea realitatea”.
Visul în care-şi află mama continuă prin parcurgerea unei scrisori-testament și prin descoperirea materială a ,,insulei fericiţilor”, plină de ,,parfum şi culoare”, acolo unde trăieşte pasional ,,noaptea delfinului” cu Isabella rechemată, reaflată…
Dar nu numai Victor experimentează, ci şi Isabella. Iată dovezi: îngerul păzitor visat, întâlnirea cu pictorul Costin Brancu închisă rotund şi tragic în ,,mesajul apelor”, dialogurile halucinante cu poetul Ovidiu şi zeul Apollo…
Mai mult, Isabella e urmărită de esenţa cifrei patru şi, în chip firesc, îl simte viu pe Victor, cel care poate să-i rotunjească numărul călăuzitor spre opt, numărul echilibrului cosmic.
,,- Aveţi grijă, voi ţine seamă de cifra patru! Sau de 4+4 =8? Celălalt 4 există?! “
,,-Celălalt patru vine din altă parte. Înseamnă şi iubire, spuse ca un profet. Împreună veţi crea armonia!”
Sunt semne că Isabella a trecut şi ea dincolo de nivelul conştiinţei perceptibile!
Totul se-ntâmplă în sunetul magic al ,,diapazonului pământului”. Personajele vin şi pleacă, perindându-se printre momente incerte de timp, în căutarea fericirii: ,,Se spune că iubirile se întâlnesc pe drum. Ca să fii iubit trebuie să pleci.”
Iar autoarea strecoară abil ceva ce ar fi putut sluji ca motto al romanului – ,,secretul Vedelor”: ,,Eu eram o comoară ascunsă. Am dorit să fiu cunoscută, am creat lumea”.
Şi totuşi, omul e om, sclipirile lui de geniu fiind nimicnice fire de nisip în dunele deşertului…
Scriitoarea trezeşte umbra lui Blaga, citându-l prin glasul unui personaj.
Astfel, ,,Prin lumea poveştilor/ zumzetul veştilor/ Prin vuietul timpului/ glasul nimicului”, teluricul învinge într-un context aflat în zvon de război şi drumul înapoi către Madeira se întrevede fragil, iluzoriu ca ,,o inscripţie pe ocean…”.
Finalul este incert, căci nimic din cele cu meşteşug scrise de Elisabeta Iosif nu pare să aibă un simplu sens. Eroii prozatoarei ne-au învăţat un rost: e în puterea noastră să ne creăm realitatea imaginată, să ne găsim cu toţii drumul spre Madeira…

VISUL PĂLĂRIERULUI

Noaptea trecută? Cucerită de-un vis-carusel! În culori de curcubeu, înseilate de-o panglică de rips aurie, se roteau calote şi capişoane, discuri şi cilindri, calapoade sofisticate, vălătuci de fetru, de pânză, de pai, de dantele…

Trezit, sufletu-mi musteşte de copilărească temere c-aş fi întâia dată prin locurile astea, rupt de casa şi familia înjghebate dincolo, peste ocean!
De trei decenii n-am mai dat o raită prin locul înstăpânit de memoria bunicilor trăitori odată în centrul Buzăului…
Calc hotărât prin Piaţa Teatrului, apoi mă-ndrept spre Cuza Vodă, unde-o clădire augustă domnea în amintire. Alături, trecătorul vedea o perdea de trandafiri sângerii urcători. Uite-i, sunt şi azi! Bolta e abia o nălucă a ceea ce-a fost… lăsând lesne vederii gangul care duce spre prăvălia bunicilor.
Resturile frontonului simplu – un joben şi o tocă sculptate, zidul scofâlcit sub plesnet de ploaie şi pavimentul din pietre cenuşiu-albăstrii poartă umbrele timpului.
Uşa mărinimoasă cândva e amintită numai de-un clinchet… clopoţelul străvechi. Privesc sub ogive ferestrele-vitrine, acum adevărate găvane sperioase, tăinuind petrecutele…
M-apropii de pragul tocit. Zăresc o rămăşiţă din potcoava ţintuită cândva cu braţele-n jos de bunicul ca pavăză-mpotriva ghinionului.
Intru. O bufniţă flutură zvelte aripi deasupra capului meu, lăsând în urmă-i ocean de lumină…
Minune! Urcat pe-o scăriţă, bunicul apucă o biretta:
-Azi trece s-o ia comisionarul de la Catedrala Sf. Iosif. Să-i găsim o cutie, şerico!
-Cum spui dumneata, bărbate! se-alintă bunica, o zvârlugă în deux-piece-ul de şantung fumuriu. Priveşte încântată la omul voinic, coborând agil fuşteii pe vârfuri.
Ajuns lângă soţie, roteşte mulţumit liturgicul acoperământ. Ochii albaştri trimit irizări pe sub fruntea-i înălţată de-o calviţie timpurie.
-Să ştie Librescu de pe Lipscani! Ce-ar zice, sărmanul, că Bucureştii-s întrecuţi de Buzău?!
-Crezi dumneata că Sfinţia Sa va da seamă unde-i gândită şi împlinită biretta purtată la ceremonie?!
Tresar. Sunetul clopoţelului de la intrare mângâie peretele cu faguri sculptaţi în lemn de cireş, ocrotind comenzile gata…Unde-s bunicii?!
Pavimentul din dale albe şi negre răsună sub paşii unei apariţii blonde, înaintând grăbită spre… mine?!
-Maestre, am venit…
În transă, iau de pe-un suport fantezist o canotieră şi-o aşez într-o cutie din carton de mătase.
Tânăra mă priveşte captivată:
-Oh! Cât se va bucura tata! Azi pălăria pare un accesoriu desuet… nu un must-have pentr-un domn! De ce oare?! Şi să afli în urbea noastră un maestru pălărier e fantastic! Dumneavoastră lăsaţi în urmă pe oricare confrate renumit din Vest!
Paiul pălăriei pare încântat şi sclipeşte gălbui-auriu în bătaia soarelui…
Înfericit de recunoaşterea primită, ofer POS-ul pentru ca tânăra să achite cu cardul. O însoţesc galant până la uşă.
Ies şi eu zorit. Clopoţelul mă petrece în clinchet… Potcoava din stânga intrării trimite o lucire… E întreagă?!
Preajma-i renăscută, ruina, disipată! Gangul răcoros mă absoarbe! Acum sunt în stradă, trandafirii s-au dat de-o parte şi de-alta! O placă atârnând de-un lănţug te-ncredinţează că pe-aici ajungi la… Visul Pălărierului!