Mâini dibace

– Ascultă, păpuşico?! Ce meştereşti? mă trezii de dimineaţă cercetând o copiliţă ivită de te miri unde la capătul aleiuţei de la bloc.

Să nu fi avut mai mult de 5 ani…  Sta covrigată ca o cocoşată, iar cu mânuţele umbla repede, repede de-a lungul unei crăpături smolii din asfaltul cărării.

Ghemuleţul abia de mormăi plin de suferinţă:

– Pansez pământul c-are… bubă!

Aveam în rucsăcelul pentru grădiniţă câteva pansamente… ca să le pun când mă lovesc… să mă repar… c-aşa zice mama mea, ca să „nu se-nfesteze” locul până merg la doctor ori ajung acasă…

Eu, uitându-mă bine, zării răze-mată de gardul viu trăistuţa copilei, din care se ivise, printre prosopele igienice şi-un croissant, un fel de trusă mică de prim-ajutor…

Uitai să mai plec… Doar mă trăsei deoparte… încântată să văd cum li se îndemână unor degetuţe, scurte şi cam grosuţe, să manevreze pansamentele Urgo.

O, dar ce prielnic o făcea mititica! Şi hârtiuţele ambalajului le punea sub genunchiul stâng, în timp ce sub dreptul aşteptau cuminţi pansamentele noi să fie pregătite pentru folosire…

De câte ori întindea de-a latul pe fisură plasturele, fetiţa, inspirând adânc şi săltând mult fruntea, sufla mângâietor asupra lipiturii!

Şi mai avea ceva fetişoara… înc-o nelinişte… că i se termină provizia de pansamente! 

Nu asta să fi-nsemnat oftatul scăpat de câte ori mai întindea mâna să ia un altul?

Fără să ştie ce post de observator deţin, o persoană din blocul vecin m-acroşează şi, vrând, nevrând, mă învăluie într-o discuţie banală, defel dorită.        

Când pot să mă despart, e prea târziu… Ia copila de unde nu-i?! Privesc îngrijorată lucrătura cu pansamente. E OK, îmi zic, doar să nu plouă! Dar soarele e-atât de ataşat de noi în acest an canicular, că n-am nici o grijă!

Lucrătorul de la Cleaning Services trece pe la scara noastră rar, doar când şi-aminteşte, deci… pot să fiu liniştită! Pansamentele sunt sub control…

*

Către seară, merg să iau nişte Paracetamol de la farmacie, e chiar lângă blocul meu. Mă încearcă nişte semne de răceală…

Când să intru, dau nas în nas cu micuţa salvatoare de azi-dimineaţă. Duce-n braţe gogeamitea pungociul, plin ochi cu pansamente!

Culmea, recunoscându-mă, îmi zâmbeşte clipicios şi apropiindu-se,   m-ademeneşte c-o veste:

– Am cumpărat mai multe, s-am de rezervă!

După ce-o salut cu un „Bravo!” prelung pe fetiță, iau Paracetamolul.

Mă-ndrept către casă muştruluindu-mă de una singură c-am trecut pe aleiuţă şi n-am luat seama de-s intacte ori nu meştererile ei…

Ajunsă la capătul drumeagului, îmi văd prietena. M-aştepta. Mă ia de mână şi mă trage după dânsa. Mă conduce până la scări şi mă dojeneşte drăgălaş:

– Nu pe aici ai trecut?! Şi n-ai văzut lecuirea?!

Şi unde nu-ncepe a râde-n hohote, adăugând că sunt distrată ca şi bunicu-său, c-aşa îi zic ai casei când nu le vede pe toate…

Are dreptate… Pământul e… vindecat! Nici o urmă de crăpătură, mică ori mai adâncă!

Asfaltul luceşte ca nou, ba, mai mult, sclipiri de siliciu îi dau un farmec de rocă rară… Şi mă minunez de ce a fost în stare gâgâlicea!

Laudatio

Oamenii mării

Vieţuiesc în oceanul adânc, lipsiţi de lumină. Sare de mare respiră. Se hrănesc de mereu cu alge marine…

Un navigator din lumea de dincolo de stânci, pierdut în ape-adânci, le-a devoalat, prin ultima oglindire de pe retină, iubirea lui, albastrul înalt al cerului, culoarea divină…

Şi-atunci, oamenii mării şi-au hotărât şi ei un zeu căruia să i se-nchine!

Spre astre fu ridicată, prin volburi înalte de ape, o minunată Balenă Albastră.

Peisaj cu sentimente

M-am despărţit de varietatea umanoidă, evoluând în peisaj cu munţi trufaşi, cu păduri, cu blânde şi vălurite doline, cu şesuri de lanuri şi lunci, cu ape reci şi adânci.
În zori de timp estival, conturu-mi se trezeşte în ton ideal de verde necopt de la vârful proaspăt de pin şi de speranţe plin!
Spre amiază, către soare eu râd, în galben de aur mă-nveşmânt, scald în căldura ocrotitoare tot ce e viu, de la om pân’ la floare!
Pe la prânzul cel mare, când vipia încalecă totul, în roşu mi-arăt peisajul ce sunt şi, cu focul aprins, păcatele şterg într-un gând!
Noaptea, covârşit de plictis, călătoresc în vis cu umbrele mele de indigo în tonuri grele, lăsate în urma lor de stele!

Baladescă

Nu mă ştiţi?! Îs fost boier dintr-un ev baladier, taică-meu, Mare Clucer, bunu’, Mare Vistier! Azi, rămas tardiv becher cu venitul viager… Trăind eu foarte lejer, nu mă simt defel stingher şi-mi fac toane, fel de fel…

Creiţari nu risipesc, dacă n-am un scop regesc, vreo băută cu amici ghiftuindu-ne cu mici… vreo cafea la Jariştea, da, că-i favorita mea sau la Odeon în stal, emoţionat fatal numa’ la doi paşi de scenă, orbit de-o faza obscenă?!

La sfârşit, lehămetit, înspre <<cassa>> mă îndrept, călcând uşorel, banii daţi pe bilet mi-i pretind violent, mârâind  pe sub mustaţă că nu gust prostii în viaţă!

Că e soare, că e ger, eu mă gândesc la plăceri. Fiind şi mare vânător, întocmesc un plan de zor!

Urc degrabă-n limuzină burduşind-o cu benzină şi-o pornesc în zori  cu viteză de planor la pădure-n Voluntari, unde am trei pretenari, tot ca mine de isteţi, dar şi vestiţi cinegeţi..    

Tupilat fiind în aster, în mână c-un levrier, eu şoşoiul îl acer .

Îl  împuşc… şi c-un hanger îl jupoi ca un hoher, îl  împănez cu ghimber şi la foc de manglier, cu eleganţă îl coc, cu dichis, parcă mă joc!

Moi în sare şi piper bucătura şi eu sper că, vieţuind auster, să mă strecor prin tolcer, devenind aşa năier dinspre pământ către Cer!

♠ ♣ ♥ ♦

acer  = aştept, pândesc

aster= planta erbaceră

clucer = dregător însărcinat cu aprovizionarea

baladier = de baladă

becher = holtei, cavaler

viager = cu drepturi pe viaţă

clucer = dregător cu aprovizionarea

levrier = câine de vânătoare

hoher = hingher

ghimber = ghimbir

manglier = copac răşinos

lefter = fără bani

tolcer=pâine

năier = navigator

Am vrea…

Îmbătrânim, ne scofâlcim

Şi tot dăm semne că murim

Şi numai noi ştim ce gândim

Când cu prezenţa vă jignim.

Şi cei mai slabi ne prăpădim

De ce angoase vă stârnim

Şi asta, fiindcă vă iubim

Pe voi. Copii, când vă privim,

E un fapt cert, întinerim.

Iar cei mai tari ne amăgim

Că severi mai putem să fim

Iubirea să ne-o tăinuim

Cu dor în ochi, de vă stârnim

Priviri şi vorbe cu venin.

Şi, de în urmă-ne privim,

Să fim ca ieri, noi jinduim

Plăcuţi la chip, să strălucim

Declinul să nu v-amintim,

Căci vă iubim, da, vă iubim

Şi-am vrea… iubire să primim!

Fluturele

Delicata efemeridă aflată faţă-n faţă cu ultimele sale clipe, imploră Soarele să-i dea răgaz să vieţuiască.

Tânjind perenă să fie, luă degrabă-n chirie o locuinţă străvezie de unde s-admire a firii măreţie.

Se ferecă norocit într-un bec desuet şi, aripând prudent, puzderie de colb de pe aripi lansă, preajma luminând cu rece incandescent!

Învierea

Ajuns pe vârful Golgotei, e pe Crucea însemnată. Întunericul îi alungă părelnic friptoarea zilei îndurate.

Răcori amare, însuliţate îi înfioară trupul dezgolit de ceia ce l-au pironit pe cruce… iar buza-i mai păstrează acreala atingerii silite cu oţet…

*       

În părţi, de-a stânga, de-a dreapta… cei doi… tovarăşi numai de chin… Culmea prăfoasă îngheaţă laolaltă cu firea… deci şi el!

Sângele-i dus… Numai din vârfurile degetelor năclăite, măsoară încă timpul vreo picătur-abia…

*

Un frig vrăjmaş, ce n-a simţit vreodată, îi încolţeşte corpul încă viu… Doar capul îi mai frige sub greaua sa coroană de gânduri şi de spini…

Cât bun orânduit-a pentru semeni?! Dar nu-ndestul… N-au înţeles… De aceea dânşii l-au purtat şi osâdit aici?!

*

Încet, încet, durerea este dusă… Pleacă dinspre umeri către mâini şi coaste, spre ostenita şiră, ca să cadă în coapse, în picioare…

Îi este scursă viaţa! Știe asta! Și moarte-ar vrea, durerea să-i curme!

Sfârşit de vlagă, tatăl îşi imploră: 

–Eli, Eli lama sabactani? adăugând smerit că e înfăptuită lucrarea-ncredinţată pe pământ!

Despovărat îşi simte duhul…  e liber deci, din corpul său să plece, să se-ntoarcă-n tină!

*

Şi nu încheie bine rugămintea, căci braţele încă întinse-n lături, de Cruce ţintuite, vor, alungite-n voie, să îmbrăţişeze firea! Da! Să ocrotească ce prin fapte şi vorbe drepte miracol a făcut… şi să-nmulţească-n bine omenirea!

*

Dar timpul nu-l slăbeşte! Îl îmbie lin să se întoarcă în lutul din care s-a-ntrupat.

Pe nimeni nici în clipa de pe urmă vina nu aruncă, căci mereu iubirea pentru oameni l-a-ncărcat…

Pe Tatăl îl conjură iertaţi să fie juzii săi, călăii, toţi care cu-atâta râvnă în derâdere l-au luat… Ei nu l-au priceput, fiind bieţi neştiutori…

Dorinţa i se taie odată cu răsuflul risipit… Şi moaaare!

*

Sub îmbeznata boltă, dincolo de miezul nopţii, vremea-i prielnică grijirii mormintelor celor plecaţi.

În frigul zorilor femei în pâlc grăbesc.

Urcuşul… se alină. Tot greul smeritele îl poartă în suflete cernite.

L-au dus în trista criptă  ieri. Şi astăzi, cum se cere, venit-au purtând balsamuri ca să-l ungă cu mâini curăţate de lacrimile curse bine şterse.

*

Nici bine de mormânt nu sunt aproape. Cu ochi păienjeniţi un mare hău ţintesc.

E gol! anunţă smerita cea dintâi ajunsă, căci lespedea-i de-o parte dată şi giulgiu-nlăturat.

Şi vestea negăsirii răspândeşte…

*

Un glas  dinspre  tării inştiinţează lumea cum că… El a-nviat?!

Se nasc îndemnuri, se încrucişează în răsunet înfericit:

Departe, orice temeri! A inviat! Daţi semn c-a biruit! Veniţi în Galileea, să vedeţi  că El s-a înălţat! În slavă şi cu bucurie-n suflet daţi vestea ajungerii!

*

Sosiţi degrabă lângă mormânt, iluminaţi, apostolii, prin ochii lor, trăiesc minunea.

Pricep prea bine cine-i Înviatul! E, într-adevăr, Mesia!

Și vorbele se ridică, se rotesc, îmbracă firea?!!

Doar spusa gurii Sale, Mă voi sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru! apoteotica vestire, lumină a credinţei a făcut!

M-am născut!

Mi-amintesc acum urarea ce mi-am făcut în clipa când m-am născut…  şi un glas îngeresc mi-a cerut s-aleg simboluri precise de viaţă.

Cuminte povaţă!

Din izvorul alb-roșu al pântecelui ei, de-un fierbinte violent, corpu-mi emergent, mângâiat fluent în irişi de mamă-comoară, a zburat neînfricat pe-o geană şi, râvnitor, mi-a năimit la vedere, ce mai plăcere, un banc de peşti sclipitori, între care să unduiesc şi ai viselor împliniri s-argintesc!

Apoi, mi-am dorit să-mi fie pe vecie viaţa un dud cu frunze din hârtie, pe care să se-anine eclatante slove de poezie…

Cuminte şi înţelept, la urmă, e drept, de Cerescul Tată m-am rugat să-mi binecuvânte o avuţie, încât în viaţă s-am adăpost o cochilie de melc sidefată, aflată într-un calm de câmpie, între munte şi mare, în crepuscul din care speranţa răsare!

Şi azi, în ceas de-aniversare, mulţumesc mamei, Domnului şi mie că mi-am tratat viaţa cu… poezie!

Circarul

Pe scena vieţii şi-n debut am fost bufon… Şi-acum, când timpul pentru mine moare, tot măscăriciul joc… Şi mă răneşte… doare, că nu ţi-am zis că sunt chiar prinţul tău, încarcerat de tine printr-o renunţare, că-n fiecare clipă mă omori…
Te ning, te viscolesc şi te-nsoresc, mereu încovoiat de-a ta privire, în care regretând eu văd că-s doar o pală amintire c-un vesel, zăbăuc circar ce hohotea fals mulţumit… de sine!