AUTUMNALĂ

Septembrie – auriu de puzderie;

Toamna – ţinută gravă de doamnă;

Soare palid – organism traumatizat;

Câmpuri – mirişti înnegrite;

Pieţe – muşuroaie avide;

Străzi -vânzoleală plenară;

Cerul – un domn onctuos

Ambianţa – cât e de necesară,

Ca toţi să visăm iar la vară.

Read Full Post »

CHEMAREA BUNILOR STRĂBUNI

Chemarea bunilor străbuni

Am ascultat-o ca nebuni,

Ne-am avântat spre ancestral

Şi într-un flux vehicular

Cǎlǎtorit-am spre trecut

Şi-nspǎimântaţi de-atât tumult

De umbre ne-am apropiat

Şi într-atât ne-am informat,

Încât la-ntoarcere, veniţi,

Am fost pe dată mai porniţi

Să dovedim că cei ce-au fost

Fără de noi n-au nici un rost,

Că, referiţi doar la prezent,

Trecutul lor e un fapt cert.

Iar culpa-ne e obiectivă

-Fǎrǎ a fi o invectivă

La cel trecut ori la prezent –

Căci homo ludus nu-i absent,

De homo sapiens preluat

El, bietul, a evoluat!

Omul şi umbra tot vor fi

Cât omenirea va trăi!

Read Full Post »

O FELIE

Ieri îţi ceream

O felie de viaţă.

Mi-era foame

Şi tu aveai

Mai multe,

Calde, albe,

Aromitoare…

Tu ai zâmbit

Aproape afirmativ

O frântură de timp.

Apoi le-ai privit,

Ţi le-ai luat

Şi-ai fugit. . .

Azi ai revenit

Cu aerul

Unui om hămesit

Şi-mi ceri

Tu o felie?!

Pot să-ţi dau

-Ce atunci eu am luat-

Seminţe de mac,

Să adormi

Şi să uiţi ANI !

Read Full Post »

SATELITUL

La ora de compunere,

ÎNVĂŢĂTORUL ne-a cerut

să ne imaginăm

ce-am vrea să devenim.

Pe cei mai mulţi

sarcina îi amuză,

că le părea un fleac

autodefinirea  pretinsă.

Unul s-a văzut OCEAN

şi o eternitate avea

să fie sfârtecat

de uragane.

Altul s-a definit

fir de nisip

şi noian de vreme

a rătăcit între cer

şi pământ.

Careva s-a văzut MUNTE,

rămânând perpetuă

coloana între cer şi pământ.

Şi, aşa, pe rând,

s-au imaginat

REPTILE,

PĂSĂRI, FIARE

Şi câte şi mai câte…

Numai eu m-am vrut OM.

ÎNVĂŢĂTORULUI i-au plăcut

alegerile noastre

şi, zâmbind către sine,

(ştia EL de ce !!!)

ne-a îndrumat spre case.

Nici nu plecaserăm bine,

că fiecare ne-am pomenit

ce scriseserăm.

Toţi se făleau cu opţiunile.

Fiindcă eu ajunsesem

un banal bulgăre de tină,

ceilalţi m-au luat în derâdere.

Eu nu m-am exprimat,

tăinuindu-le că

bobului de tină

i se inoculase scânteia

ce permanent

îi va lumina fiinţa.

Am început

să trăiesc,

am chinuit

să mă cunosc

şi să-i descifrez

şi pe ceilalţi.

Credeam că sunt

fericit, dar, nu!

Într-o zi, gândul meu

şi-a clamat dreptul

de a fi liber,

aşa că s-a sumeţit

spre EL, spre ÎNVĂŢĂTOR.

Acesta, respectându-i alegerea,

i-a cerut o altă compunere.

Şi, de atunci, se roteşte

prin  UNIVERS,

căutând soluţia…

Read Full Post »

CONFRUNTARE

În răstimpuri mă caut

Să-mi vorbesc despre mine.

Uneori, nu mă găsesc

Şi mă alarmez.

Apoi, îmi convoc eul.

Întâi, vin gândurile

Umbrite de sentimente

-Le ordonez după imperative

Social-afective-

În sfârşit, le concediez.

O clipă mă relaxez

Ca să primesc câteva restanţe

Ale concepţiei mele de viaţă

Neconsolidate,

Reminiscenţe adolescentine

Cu spinări gârbovite.

Îşi încep timid cuvântul :

,,Am venit

Să-ţi reamintim

Îngrijorarea

Pentru nepăsarea

Faţă de inima ta,

Lăsată nelocuită,

De melancolie năpădită.

Ştii, noi am vrea

Să facem un azil…în ea.’’

……………………………..

Nu le mai ascult

Este prea mult.

Dau pseudo-atent din cap

Naivele fantasme se retrag,

Îndreptându-se către reşedinţa râvnită

Dar acolo, stupoare!

E  scris cu litere imaginare

,,Închis pentru demolare!”

Ele intră în panică,

Dar perseverează.

Revenite la mine

Vor să intre degrabă.

…………………………….. 

Dar eu am plecat, 

Audienţa s-a terminat.

Read Full Post »

Lingurarul

În satul de la poalele  Parângului, oamenii, de când se ştiau, făceau rost la nevoie de coşuri împletite, albii, copăi de frământat aluaturi, funduri de mămăligă, lopeţi de vânturat boabele ori vreun târn de măturat frunzele din  bătătură, de la rudarii de sub munte. Aceştia, statorniciţi pe meleagurile subcarpatice de sute şi sute de ani, erau urmaşii “pârâţi” ai slavilor trecuţi cu valul migraţiilor peste bătrânul Danubiu, grozavi  meşteri în ,,scormonitul” măruntaielor muntelui  după minereul de aramă ori fier.

 Timpul trecuse neiertător şi urmaşii rudarilor de cândva, rămaşi  tot sub munte în “borgeie” săpate adânc în pământ, îşi pierduseră  priceperea mineritului, depăşiţi  de câştigurile civilizaţiei autohtonilor din jur.

Ei, rudarii, cedaseră în numele păstrării  unităţii lor şi a spaţiului pe care se aşezaseră vrednicii lor înaintaşi. Sărăciseră grabnic, dar îşi păstraseră demnitatea aflând iute un alt mijloc de subzistenţă: prelucrarea lemnului, atât de la îndemână.

La început, îşi dădeau  produsele în troc pe de-ale gurii şi, abia târziu, pe  bani, dar niciodată destui să acopere meşteşugul, calitatea şi adusul acasă.

Într-o bună zi, rudarii se văzură în mare impas. Satele din preajma coloniei  lor nu mai voiau decât  linguri – pentru  pomeni şi pentru ale bucătăriei. De asta cei tineri nu mai uceniciră în împletirea nuielelor ori în cioplitul lemnului. Învăţară alte meserii, unii plecând  mai  departe, spre o viaţă mai  uşoară .

Şi satul de sub Părâng, şi colonia de rudari îmbătrâniseră, se împuţinaseră, se  înstrăinaseră unii de alţii, parcă înrăiţi.

Dintre rudari, doar un meşter bătrân mai făcea linguri. Îi stătea alături un ţângălău al unora plecaţi la muncă în străinătate. Se mutase la bătrân. După şcoală, venea într-un suflet acasă, să lucreze cu Moş Laie ca să aibă ce vinde  duminica în târg.

De la o vreme, şi băietanul, şi sătenii se mirară de ce Moş Laie cioplea doar linguri lungi în coadă. Femeile îl credeau smucit la minte, doar nu fierbeau în orice zi  bulioane ori magiunuri…

Într-o duminică, după slujbă, îl încolţiră pe Laie, înţepându-l, chiar zicându-i în faţă ce credeau despre lingurile lui, despre mintea  lui plecată cu sorcova.

Şi, cum larma femeilor crescuse, adunarea, din curtea bisericii, se strămută în uliţă. Acolo, bietul rudar, după ce-şi netezi mustăţile, le ceru să-l asculte. Ce le povesti îi puse pe gânduri pe toţi.

 Aflară cum Laie, ca orice creştin, se întrebase ce va să fie după moarte? Dacă e ceva ori nu e nimic?! Şi le mărturisi că avusese un vis din care aflase ceva deosebit.

Se făcea că murise. Îi apăruse dinainte un bătrân care, cică, îi călăuzea  pe cei ,,duşi” pe lumea cealaltă. Se lăsă în voia  aceluia.

Îi  arătase  întâi o încăpere mare. În mijlocul  ei se aflau oameni mulţi, strânşi în jurul unei mese cu bucate felurite, tare îmbietoare. După căutătura lor, era clar, foamea le dădea ghes! Deşi aveau lingurile încărcate cu mâncare, ei nu se împărtăşeau din bunătăţi, căci nu-şi ajungeau gura! Lingurile erau lungi în coadă!

 Uimit din cale-afară, Laie nici nu apucă să întrebe ceva. O voce ca de tunet îl lămuri  că acolo ar fi fost Iadul, că oamenii aceia fuseseră păcătoşi până-n ultima lor clipă şi erau osândiţi  la chinul ăla pentru veşnicie.

Laie lăcrimase de mila  bieţilor nelegiuiţi, deşi el nu fusese nicicând lacom, dar nici sătul…

Şi fu purtat în altă încăpere. Era leită  cu prima, doar că mesenii erau mai puţin numeroşi, iar pe masă nu era duium de mâncare, ci doar un singur blid cu ciorbă. Fiecare mesean avea câte o lingură – tot lungă în coadă – pe care o umplea  cu ciorbă, dar nu  o ducea spre gura lui, ci spre a celui ce i se afla în faţă. Mai observă că ciorba nu se stăvea, ca şi când nimeni nu ar fi luat din ea…

Şi se auzi  iar vocea  lămuritoare: aici era  Raiul; oamenii aceia, de, ca oamenii, făcuseră şi bune, şi rele în viaţa lor, dar – unii, mai devreme, alţii, mai târziu – aflaseră, prin  vocea bisericii, bucuria ajutării aproapelui, bucurie ce-o vor avea în veacuri.

Laie coborâse umil privirea neştiind dacă el aflase asemenea bucurie. Fu lămurit de călăuz: se va duce înapoi la ai lui, pentru cât, doar Domnul o va şti, făcând,  pe mai departe, lingurile sale lungi în coadă.

Visul se destrămase. Dar, de atunci, adăugă Laie, el  făcea linguri lungi în coadă….

Read Full Post »

Miracolul

De  trei zile se perindaseră  prin  faţa moaştelor Sfintei Parascheva oameni din oraş ori din împrejurimi. Credincioşii stătuseră cuminţi pe rânduri  de câte trei până la poarta larg deschisă a bisericii. De acolo, unul câte unul se îndreptaseră spre racla  preţioasă.

Ea, fetica din Mărginime, de trei ori se aşezase la rând şi de tot atâtea ori şi-l  pierduse, doar avea acasă pe buna ei bolnavă, lăsată singurică! Avea s-o hrănească, să-i dea apă, s-o pregătească pentru  noapte şi să-i vegheze somnul…

E drept, multă nădejde îşi pusese  copila în ajutorul Sfintei! Se gândise că rugăciunile ei de ani de zile aveau să se-ncununeze cu ajutorul Sfintei, doar şi hramul bisericii era cu numele ei, şi buna Chiva tot  numele Sfintei îl avea!

 Dar, ca un făcut, în primele  două  nopţi adormi ca răpusă de oboseala strădaniilor! Pierduse rândul, nevoindu-se a o lua de la capăt. În cea de-a treia seară nu se mai lasă.

După  ce buna ei adormise, fetica ieşise repede din casă, apucând-o spre biserică. Dar, minune mare!  Nu mai era nimeni, iar poarta bisericii, ca şi uşa, erau zăvorâte. Copila, de oboseală şi de deznădejde, căzu  moale precum cârpa dinaintea gardului şi adormi adânc.

Se trezise la primul cântat al cocoşilor înfrigurată, bătu câteva mătănii după o fierbinte rugăciune  către Sfânta în care îşi cerea iertare că fusese nevolnică şi n-ajunsese la ea. 

Porni apoi spre casă. Şi, cum  mergea, îşi aduse aminte ce visase. Parcă se vedea cum împinsese uşor, întâi poarta, apoi uşa bisericii, cum  intrase şi, îngenunchiînd  lângă raclă, se rugase cu lacrimi fierbinţi  să-i ia Sfânta durerile bunei, să se poată scula şi merge. În vis i se păruse că o voce domoală îi spusese că aşa va fi. Îşi zâmbi amar, supărată pe ea, pe neputerea sa,  continundu-şi drumul.

Când ajunse acasă, se luminase deja de ziuă. O miră că oarele erau în curte ciugulind ceea ce rămăsese din boabele aruncate…de cine aruncate?! Şi înmărmuri: dinspre pătul, venea ducând în şort câţiva ştiuleţi…buna!

Read Full Post »

Locul unde cerul se uneşte cu pământul

În satul bunicilor, trăia, pe vremea copilăriei mele, o familie foarte numeroasă. Li se dusese vestea pentru că  în fiecare an li se năştea câte un copil. Nu erau chiar săraci. Aveau câteva pogoane de pământ, pe care tatăl trudea împreună cu băieţii cei mari. Fetele mai răsărite  vedeau de gospodărie, iar mama lor ostenea aducând pe lume copii. Erau toţi uniţi de grijile familiei. Copiii se creşteau  unii pe alţii.

Totuşi, viaţa lor nu era uşoară. Şi  n-ar fi suferit, poate, dacă cei clevetitori le-ar fi dat pace. Dar ţi-ai găsit ! Nu se mulţumeau să-i vorbească în spate, nu! Le aruncau vorbe supărătoare şi în faţă, nu se sfiau să le găsească porecle. Mai ales, de bărbat râdeau. În loc să-i dea bineţe, îl întrebau cu glas prefăcut mieros dacă  iepuroaica i-a mai născut vreun pui, chit că erau la curent cu numărul odraslelor omului.

Azi aşa, mâine aşa, până bietul creştin se simţi copleşit. Într-o dimineaţă, se sculă  la primul cântat al cocoşilor. Nevasta îl iscodi încotro avea să plece cu noaptea în cap ?! Era toamna târziu, muncile câmpului se mântuiseră, avea să vină vremea rea, erau  lemne de tăiat, nişte buturugi ciotoase, pe care doar el ar fi putut să le despice…Ca şi când nici n-ar fi auzit vorbele femeii, omul îşi luă în spate  un cojoc flenduros, puse pe cap  o căciulă spartă şi ieşi. Ajuns în ogradă, rosti  mai mult pentru sine, că se duce de acasă, că se săturase de atâţia copii, că merge în locul acela unde – auzise el  dintr-o predică a parintelui – pământul se uneşte cu cerul, să-l îndrume bunul Dumnezeu ce să mai facă, să iasă din noianul de greutăţi.

 Ajunsese în uliţă când terminase de bălmăjit speranţele sale.

Cât umblă omul, i se părea că trecuseră noian de luni, de ani; pe cine întreba de  locul unde cerul se unea cu pământul, dădea din umeri a necunoaştere.

 Străbătuse câmpii, dealuri ştiute şi neştiute; luase pieptiş munţii, până se pomenise  în faţa unei grote cu gura strâmtă în care intrase să doarmă peste noapte. Şi, înainte să pună geană peste geană, se gândea că  acolo ar fi putut fi locul unde se uneşte cerul cu pământul, unde l-ar fi putut întâlni pe Dumnezeu.  Cu gândul acesta adormi. Ori poate nu, căci în faţă îi apăru Tatăl Ceresc, care, luându-l de mână, îi spuse că-l va duce El în locul căutat.

Când se trezise, nu-i venea să-şi creadă ochilor! Se găsea în ograda lui. Îşi scutură cu putere capul, crezând că doarme. Dar nu, căci se văzu înconjurat de ai lui. 

 Abia  atunci înţelese tâlcul vorbelor auzite în biserică… Îngenunchie în mijlocul bătăturii şi mulţumi lui Dumnezeu pentru că-l făcuse a înţelege că femeia şi copiii, gospodăria şi pogoanele de pământ pe care trudea, toate erau locul acela…

Read Full Post »

Matrimonială

În dimineaţa aceea, exulta de viaţǎ ca un adolescent. Se trezi în faţa unei florărese, cumpărând flori pe care le dărui vânzătoarei de la ziare cu stângăcie şi emoţie, nedumerind biata făptură.

Reveni mai curând acasă, scurtând plimbarea de pensionar matinal. Pe drum, zâmbea trecătorilor. Chiar mima săriturile peste un şotron desenat de picii de pe aleea lui. « Ce l-o fi găsit ? », se întrebau cunoscuţii.

Aproape uitase de anunţul matrimonial trimis la ziar. Îl lansase ca pe SOS-ul celui mai înspăimântat de singurătate om. Redactase anunţul « Domn singur, pensionar, vârsta…, înalt, grizonat, fără obligaţii etc. Caut spre împlinire o doamnă de vârstă… ş.c ».

Timpul trecând, îşi luase gândul de la un răspuns. Şi, iată poftim ! În dimineaţa aceea sosise ! Îl intriga însă condiţia impusă cunoaşterii : să se vadă cu Doamna după 13 săptămâni de corespondenţǎ. Ea va scrie prima. Apoi el. Şi tot aşa.

Când găsi primul plic în căsuţa poştală, se simţi tulburat. De când nu mai primise scrisori ?! Se repezi în casǎ citind pe nerăsuflate conţinutul. Totul era peste aşteptări ! Fire de intelectuală, Doamna se vădea o adevărată calofilǎ, având un stil elegant şi bogăţie de cunoştinţe. Dincolo de caligrafie, răzbăteau o gândire şi o simţire alese.

După fiecare epistolǎ primită, încerca un portret imaginar al Doamnei. Nu-i reuşea proiecţia satisfăcător. Se apucǎ să-i răspundă, crezând că aşa-i va-mplini imaginea.

Întâia scrisoare o concepuse pe calculator şi o scosese la imprimantă, ca pe orice hârtie scrisă în ultimii ani. De la a doua însă, renunţǎ la tehnica modernă, sesizat subtil de corespondentă, cum că, dacă i-ar scrie « de mânǎ », cunoaşterea persoanei lui i-ar fi uşurată etc. Simţind un mic afront din partea Doamnei, se conformă.

Bun! Dar nu chiar ! Stimulat de stilul Doamnei, se strădui să fie mai atent. Începu să se adune şi să-şi noteze anticipat – câte o idee azi, alta mâine – ce teme să abordeze în viitoarea epistolǎ…

La un moment dat, se pomeni că revedea ce scria, devenise chiar pretenţios, nu doar cu sine, ci chiar cu ce i se trimitea.

Şi tot aşa : citea, scria, expedia, primea, citea, scria, expedia…

Reuşi să epuizeze repede întâmplările sau momentele capitale ale vieţii sale aşa că, zâmbind a remuşcare, începu să-i scrie despre cunoscuţi. Iar după o vreme, despre necunoscuţi, imaginând portrete şi destine diverse cu mare uşurinţǎ.

Şi continuă : scria, expedia, scria, expedia, uitând să mai citească ce primea…uitând de Doamna sa…

Nu ştie nimeni dacă Doamna şi-a găsit cumva alesul. El, aleasa, sigur nu ! De-atunci însă, e pe buzele şi-n inimile tuturor, răscolit de-o mare dragoste: Scrisul !

Read Full Post »

Telefonul

Trăise ca oricare. Muncise toată viaţa. Trecuse prin multe, şi bune, şi rele, nelăsându-se copleşitǎ de nici o încercare. Mereu în lupta pentru binele alor săi, uitase de trecerea timpului. Pe nesimţite, trupul i se împovărase de ani. Dar sufletul, mintea, îi erau treze.

Căpătă obiceiul întoarcerii în timp. Amintiri dintre cele mai curioase, fantasme tremurate, îi răscoleau fiinţa. Iar dintre toate, acea nespus de stranie-ntâmplare, ce avea s-o însoţească ani la rând…

Era singurǎ de câteva zile acasă. Ai săi erau plecaţi, zburătăciţi în toate părţile, iar ea tânjea, tânjea şi iar tânjea. Se cam îngijorase, deşi nu se simţea bolnavă, cum avea să reiasă după un consult, totuşi…tânjea. Încercase leacuri scrise sau doar auzite…Dar, în zadar !

Într-o după-amiază de toamnǎ predispunând la reverie, adǎsta în faţa unei cărţi. Se pomenise după un timp tot la prima filă, când izbucni soneria telefonului. Încercă un uşor « Alo ?! »…Nimic. Nici un răspuns. Puse receptorul la loc. Se repetǎ secvenţa de câteva ori. Deranjată, scoase telefonul din priză. Dar stupoare ! Telefonul continuă să sune. Iar de data asta cineva îi răspunse ! Îşi auzi propria voce întrebând-o « de ce tânjeşti, ce e cu tine ? ce te nemulţumeşte ? n-ai făcut destul ? ai tăi n-au primit tot ce le puteai da ? »…

Închise telefonul destul de speriată. Dar episodul se repetă în fiecare zi, până când i se întoarse familia acasă şi rutina se reinstală, mascând trecerea timpului şi estompând ciudăţenia întâmplării.

Nu dezvăluise taina nimănui. Însă deveni un obicei straniu şi totuşi drag ca, atunci când traversa vreo perioadă mai grea, să se retragă în tihna camerei şi să ţintuiască în aşteptare telefonul. Acesta suna, ea abia întreba cine e, că deja îşi auzea vocea pe fir, aruncându-i vorbele de încurajare aşteptate…

Acum, la bătrâneţe ar fi fost tentată să împărtăşească taina cuiva. Dar cui ? Toţi ai ei îşi împrăştiaseră demult fiinţa în cele patru zări. Doar ea mai rămăsese, să le poarte numele. Ea şi telefonul.

Ştia că în ziua în care n-o să-şi mai audă vocea pe fir, se va fi terminat totul.

Dar ziua aceea încă nu sosise. « Alo ?! »…

Read Full Post »