Ceasul

Se plimba. Strada – aglomerată de trecători şi dughene, ca la Istanbul.

Zi de toamnǎ deplină, cam rece şi frisonatǎ de o ploaie mocănească. Adǎsta lângă taraba ticsitǎ a unui anticar cu înfăţişare colbuitǎ, întocmitǎ ad-hoc: o masă prelungită de cartonul unei foste cutii. Răsfoi o  gramatică  a  limbii  latine.  Îşi  surâse  a  aduceri -aminte. Zâmbi maliţios către alt curios atras de cărţi. Voia să insinueze câte ştia. Chipul şi hainele nu puteau defini altceva decât servitutea. Nu fu luată în seamă.

Îşi continuǎ cercetarea. Mare-i fu bucuria. Descoperi o cărţulie legată, cu coperţi tari, de un verde vetust. N-avea inscripţionat nici un titlu. E veche tare, îşi zise. A fost legată, să nu se destrame Da ! Da ! Şi, împinsǎ de curiozitate, o deschise. Descoperi coperta originală. Foaia de hârtie îngălbenită de timp purta un chenar de vignete migălos şi estetic desenate. Titlul ? « SIMBOLURI (explicarea lor) ». Fără autor, însă.

Atenţia îi fu distrasă de gesturile precipitate ale ciudatului anticar. Scotea pe masǎ cu mâinile amândouă ceasuri, multe ceasuri, unele cu brăţară, altele de buzunar, altele văduvite de curele, chiar şi mici ceasuri deşteptătoare. Le văzu azvârlite de-a valma printre volumele îmbătrânite. Negustorul mǎrea tentaţia: fiecărui cumpărător de carte îi revenea ca bonus un ceas! Oricare, după preferinţǎ!

Ca prin farmec, taraba fu asaltatǎ. Tineri şi maturi, femei, bărbaţi şi copii, se zoreau să apuce câte-o carte, alegând cu ochii şi ceasul jinduit. Plăteau. Li se mulţumea prin vorbă şi prin ceasul ales.

Rămăsese cu « SIMBOLURILE » în mână. Cedase tentaţiei de a arunca o privire şi la conţinut. Spre stupoarea ei, bătrâna se trezi într-o clipită parcă, ultima rămasă în faţa tarabei. Auzi un pocnet de bici, ba nu, nişte bubuituri. Anticarul o zorea. Să se grăbească ! Văzu ca prin ceaţǎ cǎ acesta împinse înainte-i şi un ceas. Ultimul. Micuţ cât unghia, de argint, acoperit cu un căpăcel încrustat cu puzderie de pietricele verzi, strălucitoare. Un ceas medalion. Iar în loc de lanţ, trona grosolan o fâşie cârpoasǎ şi surie, ceea ce mai rămăsese dintr-o bentiţǎ de rips negru de odinioară. Îi plăcu. Îl cercetǎ scurt, dar îl puse alături, pe cartonul umezit bine de stropii mocăneşti ai ploii căzute.

        Scotoci prin poşeta veche de scai, scoase banii – preţul « SIMBOLURILOR » şi dădu să plece. La insistenţele negustorului de a-şi lua bonusul, se auzi pronunţând răspicat: e toamnǎ, e rece, e ploaie, e marţi… mai bine, nu ! Mulţumi şi plecă.

Bătrâna nu luase în seamǎ până atunci vânzoleala panicatǎ de la doi paşi de ea. Dar acum îşi strecurǎ capul printre privitorii adunaţi în cerc, hipnotizaţi de ceva încă ascuns vederii sale.

Îndeobşte sensibilă şi plină de compasiune, acum se dovedi altfel. Se pomeni zâmbind a înţelepciune la vederea celor căzuţi şi ascunşi de curioşii înspăimântaţi.

 Erau câţiva dintre avizii cumpărători ai anticarului. Zăceau pe jos contorsionaţi, însoţiţi de rǎvǎşala cărţilor cumpărate, strângând în spasme îngheţate ceasurile primite cadou de la ciudatul anticar. Pe faţǎ li se citea spaima şi surpriza morţii, cu siguranţǎ, îşi retrăiseră viaţa întreagǎ în ultimele clipe numărate rece şi impersonal de ceasurile fatale.

 Se retrase cu o linişte goală în suflet. Îl căută din priviri pe anticar, dar nu-l mai văzu, dispăruse. Şi gândi că, într-adevăr, e toamnǎ, e rece, e ploaie, e marţi şi iată, bine că a refuzat cadoul nesperat cu filigran verde de otravă, ar fi picat  într-un ceas rău !…