Chemarea

De când veniseră iar Moşii în Piaţa Obor, îşi aminti ce bine petrecea în Târgul Moşilor, copil fiind!

Şi acum, matur, ardea de nerăbdare să se ducă. Dar numai duminicǎ putea !

Trăi în răspăr zilele săptămânii. Şi duminicǎ porni spre Moşi, nu înainte să-şi ordoneze casa, lucrurile, ţinuta.

Mulţumit, se avântǎ drumului. Ajunse repede, căci locuia pe-aproape. Nu uitase nici banii. Poate îl va tenta ceva, cine ştie!

Întâi fu copleşit de larma mulţimii. Se domoli, privind cu jind, ca în copilărie, lanţurile, caruselul, chioşcul cu vată de zahăr, acadelele colorate şi inimioarele din turtă dulce. Compătimi în sine piticul ce atrăgea curioşi în faţa unei cortine roşii, ademenind lumea la câteva partide de iluzionism.

Rătăci aşa o după-amiază întreagǎ, în căutarea a ceva ce nici el nu ştia. Când primele semne de înserare apărură, se hotărî.

Paşii i se îndreptară spre o tarabă de tir. Apropiindu-se, privea spre sine, amintindu-şi ce răsplăţi căpătase cândva. Doar fusese un bun ochitor mereu ! Oare acum ce va fi ?!

Ajuns în faţa gheretei, se minunǎ. Pe fundal, se oferea cǎtǎrii un desen cam chinuit, ce voia să imite o siluetă umană. Iar, ici şi colo, în interiorul conturului, atârnau drept ţinte o inimă diformǎ, un ficat decolorat, nişte plămâni care numai spongioşi nu erau, o grămadă de intestine legate într-un nod grosolan, ce mai, nişte măruntaie hidoase din mucava, mai mult să sperie copiii, decât să îmbie la joc de tras la ţintǎ !

Se hotărî totuşi, uitând să-ntrebe care-i trofeul.  Pregăti mărunţişul, luǎ puşca veche şi ruginită din mâna celui cu dugheana şi încercǎ să-şi găsească o poziţie comodă de sprijin pe tejghea.

« Nu vă puneţi, domnule ! » îi strigă în coastǎ un ţigănuş. « Nu meritǎ ! Ăsta e ĂL RĂU ! Nu aduce decât ghinion », continuǎ tăciunele de-o şchioapă. Şi, în timp ce era pus pe fugă de stăpânul tarabei, îi strigă în frânturi stridente cǎ un ochitor care trăsese în piciorul ţintei rămăsese şchiop,  iar  altul  care ochise gura,  amuţise de-a binelea. Şi tot aşa. Ţigănuşul se pierdu în mulţime, iar stăpânul gheretei se-ntoarse spre el şi, cu o privire neguroasǎ, îl îndemnă să-şi încarce puşca, spunându-i că e ultimul muşteriu şi că ar fi cazul să se grăbească.

Asta şi făcu. Ochi, ezitând să aleagă între figurinele dizgraţioase ce atârnau pe fundalul siluetei ţintǎ, tremurând în fiorul înserării.  Câteva broboane de sudoare îi înfloriră pe frunte. Unde să tragă ? Păi, hai în inimă, parcă e ceva mai mare, totuşi, nespus de mare în comparaţie cu restul, dar, de ce să rişte de prima dată ?! N-a mai tras cu puşca de zeci de ani ! Să se amăgească întâi cu o victorie uşoarǎ, pe urmă, va vedea el…

Trase cu zel cocoşul armei. POC ! se-auzi. Şi în clipa următoare, se prăbuşi la pământ, cu lumina ochilor stingându-i-se în sclipirea geamănă a primelor stele şi cu un fir gros de sânge înflorindu-i cămaşa în dreptul inimii.