În satul bunicilor, trăia, pe vremea copilăriei mele, o familie foarte numeroasă. Li se dusese vestea pentru că în fiecare an li se năştea câte un copil. Nu erau chiar săraci. Aveau câteva pogoane de pământ, pe care tatăl trudea împreună cu băieţii cei mari. Fetele mai răsărite vedeau de gospodărie, iar mama lor ostenea aducând pe lume copii. Erau toţi uniţi de grijile familiei. Copiii se creşteau unii pe alţii.
Totuşi, viaţa lor nu era uşoară. Şi n-ar fi suferit, poate, dacă cei clevetitori le-ar fi dat pace. Dar ţi-ai găsit ! Nu se mulţumeau să-i vorbească în spate, nu! Le aruncau vorbe supărătoare şi în faţă, nu se sfiau să le găsească porecle. Mai ales, de bărbat râdeau. În loc să-i dea bineţe, îl întrebau cu glas prefăcut mieros dacă iepuroaica i-a mai născut vreun pui, chit că erau la curent cu numărul odraslelor omului.
Azi aşa, mâine aşa, până bietul creştin se simţi copleşit. Într-o dimineaţă, se sculă la primul cântat al cocoşilor. Nevasta îl iscodi încotro avea să plece cu noaptea în cap ?! Era toamna târziu, muncile câmpului se mântuiseră, avea să vină vremea rea, erau lemne de tăiat, nişte buturugi ciotoase, pe care doar el ar fi putut să le despice…Ca şi când nici n-ar fi auzit vorbele femeii, omul îşi luă în spate un cojoc flenduros, puse pe cap o căciulă spartă şi ieşi. Ajuns în ogradă, rosti mai mult pentru sine, că se duce de acasă, că se săturase de atâţia copii, că merge în locul acela unde – auzise el dintr-o predică a parintelui – pământul se uneşte cu cerul, să-l îndrume bunul Dumnezeu ce să mai facă, să iasă din noianul de greutăţi.
Ajunsese în uliţă când terminase de bălmăjit speranţele sale.
Cât umblă omul, i se părea că trecuseră noian de luni, de ani; pe cine întreba de locul unde cerul se unea cu pământul, dădea din umeri a necunoaştere.
Străbătuse câmpii, dealuri ştiute şi neştiute; luase pieptiş munţii, până se pomenise în faţa unei grote cu gura strâmtă în care intrase să doarmă peste noapte. Şi, înainte să pună geană peste geană, se gândea că acolo ar fi putut fi locul unde se uneşte cerul cu pământul, unde l-ar fi putut întâlni pe Dumnezeu. Cu gândul acesta adormi. Ori poate nu, căci în faţă îi apăru Tatăl Ceresc, care, luându-l de mână, îi spuse că-l va duce El în locul căutat.
Când se trezise, nu-i venea să-şi creadă ochilor! Se găsea în ograda lui. Îşi scutură cu putere capul, crezând că doarme. Dar nu, căci se văzu înconjurat de ai lui.
Abia atunci înţelese tâlcul vorbelor auzite în biserică… Îngenunchie în mijlocul bătăturii şi mulţumi lui Dumnezeu pentru că-l făcuse a înţelege că femeia şi copiii, gospodăria şi pogoanele de pământ pe care trudea, toate erau locul acela…
Lasă un răspuns