Portretul

În staţiune, ca în răstimp estival, multă lume. Unii, veniţi la tratament, alţii, la odihnă. Toţi înghesuiţi pe trotuarele străzii principale străvechi, devenite neîncăpătoare pentru promenadă.

Noroc cu micuţul parc! Bogat în vegetaţie, cu alei lărgite de curând, răsuna de paşi şi dincolo de ceasurile diurne. În afara spaţiului mai larg, a aerului mai proaspăt şi îmbogăţit de tresăririle olfactive ale rondurilor de flori multicolore, parcul avea şi o atracţie aparte: pictorul.

De dimineaţǎ până târziu spre seară, cât îl îngăduia lumina, pe o alee feritǎ, îşi aşeza şevaletul un pictor cu părul alb, leonin, cu faţa invadată de o barbă luxuriantă şi cam neîngrijită, cu ochii mijiţi mereu la cel care-i servea drept model, cu lavaliera demodată, cu buline mici argintii, picat ca din alte vremi… Îl vedeai cum îşi aţintea modelul o clipă, apoi cu mişcări rapide de penel, închipuia portretul oricui pentru câţiva creiţari ce, în fapt, nu acopereau nici măcar materialele, nemaivorbind de ostenealǎ sau har.

Toţi cei ce aveau norocul să-i răpească din timp şi meşteşug ca modele, se-ndepǎrtau cu pânzele pictate, încă umede, defilând spre cotloanele de repaus, mândri ca adevăraţi Cavaleri ai Sfântului Graal !

Deşi de felul ei puţin retrasă, din modestie, din însingurare şi din suferinţa cicatricei ce-i brăzda obrazul în urma accidentului, în ziua aceea s-a autodepăşit. Spre ora prânzului, când muşterii artistului se epuizaseră efemer, s-a apropiat de locul acestuia. A aşteptat puţin pe un colţ ferit de bancă, până când pictorul şi-a terminat frugalul dejun : un colţ de pâine şi un cocoloş de brânză. Şi pe când acesta îşi ştergea mustăţile după cele câteva înghiţituri de apă sorbite cu nesaţ, s-a auzit poftitǎ să-i pozeze.

Puţin intimidată de siguranţa invitaţiei, şi-a trecut degetele prin părul cam rebel şi cu stânjenealǎ s-a aşezat pe scăunelul scund, în faţa pictorului.

Artistul o privi scurt, cum îi era obiceiul, mijind ochii. Îl văzu cum îşi ţuguie buzele sub mustăţi şi, spre nemulţumirea ei, cum scoate un mormăit de neînţeles. Mai observǎ cum apucǎ din tolba de piele subţire de lângă el o bucată de cărbune.

Simţea că se strânge în sinea ei. De ce oare să fi renunţat la penel ? Să nu-i mai fi rămas vopsele ? Ori, mai grav, să nu se fi aflat printre ele cele potrivite să dea contur chipului său ? Sigur, ii găsea chipul de neexprimat prin culoare ! Dar cu ce era ea vinovată, fusese ceasul rău doar, nu?!… Şi tot aşa, când tumultul gândurilor îi fu întrerupt de vocea pictorului : « Gata ! ».

Ca trezită din somn, se precipită spre acesta, scotocind după  banii cuveniţi. Dar, stupoare ! Pictorul îi refuzǎ, însoţind potretul-cadou de un zâmbet.

Îngăimă insuficiente, după sine, mulţumiri şi plecă. Purta portretul ca pe un nimb de aripi de fluture, ca să nu-l încreţească. Poate un fir de laşitate nu o lăsă să-l privească pe loc. Se temea ca cicatricea  din portret să nu-i rănească privirea.

Se furişǎ în vila în care îşi petrecea zilele de odihnă, se închise în cameră şi îşi aruncă ochii, lacomă, pe portret. Doamne ! Încremenise ! I se înfăţişau privirii ei nelămurite linii întrupând un joc neînţeles, care mai groase, care mai subţiri, parcă mii de guri batjocoritoare într-un râs mut !

În perplexitatea ei, gândi cu ciudă : « şi-a râs şi el de mine ! ». După care ascunse portretul  în  fundul valizei, neîndrăznind să-l sfâşie, după cum s-ar fi cuvenit. Adormi cu faţa scăldată în lacrimi, aşa cum se obişnuise de ceva timp încoace. Fără vise, fără zbucium, un suflet uscat, cu înveliş lichid şi sărat.

Dimineaţa veni solară şi cu cântec de păsări vesele. Deschise ochii şi, pentru prima dată după multă vreme, zâmbi nedesluşit începutului de zi. Cu inima fremătând de un zumzet de neînţeles, parcă fără să-şi amintească ziua trecută, se-mbrăcă, îşi aruncǎ apǎ proaspătă pe ochii odihniţi (la oglindă renunţase de ceva timp, nu voia să-şi vadă prea des obrazul rupt de cicatrice) şi aproape că zburǎ în aerul proaspăt. Un chef nebun de plimbare îi tăiase orice poftă de mâncare sau urmă de sete.

Perechi matinale se-ntorceau deja de la izvorul cu apă minerală tămăduitoare. Aceleaşi ca până ieri, dar ce schimbare ! Dacă înainte toţi lăsau ochii în jos la vederea ei, cuprinşi de milă sau jenǎ, acum se luminau în zâmbete perplexe ! Şi după ce trecea de ei îi auzea şuşotind : « ai văzut ?! e imposibil ? să fi visat noi ? sau e doar o simplă asemănare cu… ? » şi glasul li se pierdea.

Până la amiază capătă un gust amar; toţi cei cu care se întâlnea se pierdeau în aceleaşi exclamaţii, oare îşi băteau şi ei joc de ea ? Tonul îl dăduse pictorul, fără îndoialǎ !…

Când un domn îşi ridică pălăria şi-i spuse curtenitor « bună ziua, frumoasǎ domnişoarǎ ! » nu mai suportǎ şi izbucni în lacrimi. Uită de bună dispoziţie a  dimineţii şi fugi spre vilă, să-şi ascundă supărarea. Dar, în holul de la intrare, îi lumină chipul un reflex de oglindǎ (oare când apăruse acolo, parcă ieri nu era ?!). Se privi şi rămase înmărmurită : cicatricea îi dispăruse, îşi recăpătase frumuseţea chipului de dinainte de accident ! Dar, cum ?!…Speriată, intră în cameră, deschise valiza şi pipăi portretul. Era la locul lui, purtând ca povarǎ toată urâţenia pe care o greşalǎ a destinului o aruncase pe chipul ei.

Vru să alerge în parc, să-i mulţumească pictorului. Dar, zâmbind în sine, se răzgândi rămânând sa guste clipa.