Domina Piaţa Veche prin silueta ei. Vedea până, hǎt, departe. De aici îşi trimitea spre zări gândurile nerostite…
Azi o dureau toate. AZI, căci pentru ea nu exista nici IERI, nici MÂINE. Ar fi vrut să-şi amintească din trecut, să întrevadă un mâine mai apropiat sau îndepărtat. Dar nu putea ! Creatorul omisese asta.
Şi în fiecare AZI îşi analiza fiinţa. AZI – durerile dinspre interior spre afară. Şi tot aşa până spre seară, când se lǎsa acoperită de bolta cerească, în vis să se fericească.
În altǎ AZI sorbea prin ochii imenşi şi pătrunzători scânteiatele priviri aruncate pieziş ori direct de cei din jur. Ochii lor îi erau oglinzi, simţind cum materia din care fusese întruchipatǎ se schimba în pulbere stelară şi se îmbogăţea cu o aură ce-i ardea fruntea dureros, ca o cunună de spini înţepători.
Şi tot aşa. Urma un AZI când trudea să-nveţe că-i e dragă viaţa, imaginându-se naturǎ vie. Atunci exersa râsul şi plânsul în piaţa pustie.
Sărmana ! Uita că, avându-l pe AZI în exclusivitate, nu putea să-şi prospecteze existenţa. Şi, imediat,se întrista, capitulând a deznădejde mutǎ. Iar ,înainte de a intra într-un nou AZI, arunca spre Creator, de la înălţimea staturii sale, toată pigmeica sa mirare. De ce ?!…
Lasă un răspuns