Doamne, cât eram de tristă
Ieri, după amiaza mare
Când veneam de la plimbare
Ştergând ochii-mi c-o batistă!
Şi cădea, de zor, o ploaie
Rece, rea, insidioasă
Spălând în rafale droaie
Silueta-mi…cuvioasă.
Şi, cum îmi plângeam de milă,
Un cioroi veni c-o nucă
Lângă mine, pe-o ulucă
Udă, veche şi gracilă .
Mă oprii să îl privesc.
El nu se temu de mine,
Fiindcă îi părea firesc,
Nuca vrând să şi-o termine.
Îl ţintii cu o privire
De scăpă fructul pe jos.
Îmi e, zău, acu’ ruşine
Şi de el, ca şi de mine,
C-am acţionat odios!
Cum pusei mâna pe nucă,
Suferinţa-mi zăbăucă
Dispăru.Cu o mână radioasă
Îmi privii egoul drept :
Nuca mă salvă de-angoasă
Faptul este lucru cert!
Când dădui să desfac nuca,
O minune eu aflam,
Căci, în loc de miez, năucă
Un răvaş ea ascundea :
Era scris în clar şi-aldine
Titlul ce aveam a da
Cărţii ce voi publica.
Ce mai, îmi spunea de bine!
O morală s-ar impune
Fiindcă darul te dispune,
Caută-l chiar şi pe drum
Şi fă rost de el oricum!
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns