Din romanul „Legătura de chei”

„…Şi,  meditând  la  soarta Marietei, nu putu să nu-şi amintească cum murise bunicul.

Fusese luat de Artemie la el, dar, fiul fiind mereu plecat, bătrânul, în ultimii ani de viaţă, când neputinţele îl dovediseră, fusese silit la izolare în odaia lui. Nici la masă – deoarece plescăia – nu mergea cu ai casei, nici la televizor nu era lăsat, că adormea şi sforăia, nici pe balcon, să ia puţin aer, că n-avea cine să stea după el!

După ce făcuse optzeci de ani, nu-l mai scoseseră afară decât să-l ducă la…cimitir. Aşa se întâmplase cu bunicul! Şi doar făcuse atât pentru a sta cu fiu-său!

Când îi sugerase ginerele să vină să stea la el şi la Aura, bunicul se arătase indignat de propunere, dar, din respect pentru Costin, nu spusese prea multe.

Avusese grijă s-o certe pe fiică-sa pentru intenţia ginerelui ! Cum?! se întrebase el retoric, cum să plece el din casa LUI, insistând asupra posesiei nu doar prin pronunţie, cât şi prin mimică.

Adăugase apoi că Artemie cumpărase şi apartamentul, şi mobila din banii luaţi pe casa bătrânească din Oltenia.

Aşa fusese înţelegerea! Ca să stea cu băiatul, fusese determinat să nu-i dea bani şi Aurei, nici din vânzarea casei, nici din a pământului – doar ea primise, la nuntă, pe lângă dota în bani şi douăsprezece ha!  Drept era însă, pământul fusese luat de C.A.P.! Dar cine era de vină?!

Apoi, bunicul, să-l ierte Dumnezeu, întărise că băiatul îi era mai aproape de suflet! Aşadar, îi spuse, în veci să nu se mai facă vorbire despre subiectul ăsta!

Şi Mira, aducându-şi aminte de însingurarea bunicului în familia fiului, ceru iar iertare Domnului, gândind cum însuşi bunicul se purtase cu propria-i  mamă.

După ce murise bunica Geta, Vidu plecase la băiat, la Artemie, lăsând-o pe biata străbunică nonagenară în  grija unei vecine cam lenoase, cam lălâie, de nu-ţi venea  nici o cană de apă să iei din mâna ei, cât de însetat ai fi fost!

Din ziua aceea, era ştiut, fusese condamnată la moarte! Puternică, bătrânica trăise gata-gata să atingă suta de ani. Nu se plânsese nici chiar fetei măritate într-un sat vecin, care venea săptămânal s-o vadă.

Şi, cum ar fi făcut-o, dacă ea însăşi alesese ca să trăiască în casa ei, după moartea bărbatului, alături de familia unicului fiu?!

Murise cu mintea-ntreagă, vegheată de vecina aceea, dar nu pomenise de nici unul dintre ai săi, nu se temuse de momentul acela, atât de aşteptat de ea, izbăvitor.

Era deshidratată grozav, căci, de săptămâni, nu mai putea să înghită nimic, nici măcar apă.

Când să–şi dea sufletul, ceruse un păhărel de rachiu. Îl dăduse de duşcă cu repeziciune, ca şi când o zorea cineva, îşi făcuse o cruce largă şi, în timp ce-şi dădea sufletul, două lacrimi izvorâseră din ochii larg deschişi, parcă ar fi zis că atâta plâns e de-ajuns pentru ea…

Fusese înmormântată cu pompă de Artemie, care-i ridică  şi  o cruce  din  marmură  neagră,  cum  n-avea  la căpătâi nici un răposat din  cimitirul din dealul satului! Dar ce folos ?! Ultimii ani îi trăise însingurată.

Cât o fi suferit biata, n-a ştiut nici dreapta, nici stânga! Şi ea fusese rugată să stea la  fata cea mare, pe care o refuzase, motivând că vrea să moară în…casa EI !!

La ce bun toate astea, se trezi răzvrătită şi mâhnită Mira. Simţi că-i plânge sufletul, de parcă s-ar fi întâmplat ieri…”