Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for decembrie 2012

SCRISOARE NEEXPEDIATǍ

M-am despărţit de tine

când am înţeles

deosebirea flagrantă

dintre noi.

 

M-am despărţit de tine

când am înţeles

ce era între noi:

un simulacru.

 

M-am despărţit de tine

când am simţit

că tu păstrezi pentru tine

ultimul talant

pe care eu l-aş da

cuiva în nevoinţă.

 

M-am despărţit de tine

căci sunt aidoma

însetatului nejudecat,

gata să-şi potolească

nevoia cu tot trupul

nu doar cu buzele,

în timp ce tu, cumpătat,

deguşti şi-ţi afli saţ

degrabă îndestulat

şi scârbit de pofta-ncercată.

 

M-am despărţit de tine

pentru pseudocumpătarea

afişată, tăinuind esenţa

ori necunoscând-o,

păstrându-ţi neîncetat

acea demnitate

de a da sau a mima

dăruirea îndelung

aşteptată de mine.

 

M-am despărţit de tine

realizând că erai

doar pentru mine

cu capul pe umeri,

etalon, îndreptar…

 

M-am despărţit de tine

tocmai acum când

te arăţi disponibil,

tu, veşnicul preocupat

de toate în afară de mine…

 

Acum ai timp,

dar ce să fac eu

cu el şi cu ce-ai vrea

tu să-mi dai?

 

NB

Trăim toată viaţa

ca şi când am fi

o specie eternă?!

 

Read Full Post »

LĂCOMIE

Nici de bani,

nici de mâncare

n-am fost lacom,

doar de sufletul tău,

de trupul tău,

permanent hămesit!

 

Nu-mi ajungea

ce-mi ofereai,

îţi ceream,

canonit cerşetor,

altă clipă-văpaie…

 

Nu mă credeam

umilit  o secundă,

nu–mi părea

nedemn să implor…

 

Născut în necredinţă,

în tine un Dumnezeu

am văzut. De lacom

ce-am fost, am picat

sub povara

neaşteptatei pedepse:

cumpănirea ta!

 

Dintr-o viaţă cu tine,

nici o lună nu ne-am

iubit şi vorbit!

De ce-ţi drămuiai

gestul ori slova?

Detestai nesăbuinţa-mi

că-ţi cer dăruire?

 

Uitate promisiuni,

le credeam însumi

regrete letale…

 

Ce vină să ai,

că peste mine,

amar de timp,

s-au  revărsat

curcubee prin

ţurţurii de cristal

ai candelabrului

imaginar :

lăcomia de  tineeeee!

Read Full Post »

IUBIREA

Am visat că murisem

şi, de sus, mă contemplam

sarcastic. Eram,

şi după moarte, tiranul meu…

 

Am visat că murisem

şi că eram plâns

de nevoinţele vieţii

-căci pentru toate

avusesem timp de ajuns:

covârşită era SUFERINŢA.

Se-agăţase cu degete

lacome şi încovrigate

de braţu-mi inert

vrând, pesemne,

să reînviu, doar pierdea

un  asiduu consumator,

pe cât de-ncercat,

pe-atât de supus răbdător,

căci, între naştere şi moarte

se vădise un reputat…campion,

căzând şi ridicându-se

din propria-i ruină,

gata mereu

s-o ia de la capăt!

 

În dreapta-i, la

o părere de pas,

adusă de grumaz,

hohotea dominând

adunarea DUREREA,

-geamăna SUFERINŢEI-

afişând  tuturor

evidenţa profundă

a regretului pentru

cel plecat, cobaiul ei

pe care nevoise

şi suflet, şi minte,

mereu inovând,

cu-atâta noian

de-ncercări!

 

În plan secundar,

reticente, zăboveau

ceva rude, neprieteni,

toţi la fel de străini

pentru mine.

 

Pentru unii, simbol

peren, Moartea

mă luase cu sine

îngăduindu-le aşa

să creadă,

bieţi nebuni,

că, după ei, va să vină

hăt, mai târziu

ori poate nicicând…

 

 

Stingheră, cam departe,

se-afla suavă IUBIREA,

venită, pesemne,

purtată de val…

căci pentru ea

ce putea să însemne

trecerea mea?!

Uimită, modestă

frământa graţios

în mâini o batistă,

suferind în tăcere

că nu-mi dăduse

darul avut

pentru oricare.

,,De ce zăbovise?’’

O durea întrebarea

şi-ar fi vrut

să mă plângă,

dar, vai, nu putea

o străină ca ea!!!

Read Full Post »

CHRISALIS FII!

Să fii fluture, vestind

debutul germinaţiei 

în univers!

 

Să fii fluture,

amintind libertatea

spiritului uman

ferit de îngrădiri,

doborând limite!

 

Să fii fluture, semn

spiritual, aglutinând

modestiei castitatea,

fragilitatea şi supunerea

sufletului-pereche,

îndelung aşteptatul

spre împlinirea maritală!

 

Să fii fluture,

perpetuu vraci

de alean,

oferind energii

înamoraţilor

şi copiilor,

sporind la ei

râvna cunoaşterii!

 

Să fii fluturele

dintr-o fotografie

ori din textura

unui vestmânt,

ori înveşnicit

în poza colorată

sau graţios migălit

în pandantivul                                      

de pe sânul iubitei,                                

ba  chiar dăltuit                                      

în fildeş, în  lemn

ca statuetă,

ca amuletă!

 

Să fii fluture,

un echilibru

în tot ce eşti,

în tot ce faci,

 

Să fii fluture şi,

când eşti văzut,

să apară Ea,

culegătoarea

de aur floral

şi nu doar,

chiar de suflete!

 

Să fii fluture,

iar, când vei pieri,

să pleci împlinit

de parfumul,

de culoarea

iubirii, unică

atestare a vieţii!

Read Full Post »

DISCREŢIE

În sesizare, bijutierul scria

Negru pe alb în extenso

Că inelul fusese furat,

Cu certitudine, de cea

Mijlocie. Noul său angajat

Şi-adusese, în prima zi

De vacanţă, cele trei copile

-N-avusese cu cine le lăsa

Pe studentele sale

De clasele: întâia, a doua

Şi-a treia primară.

 

Le prelucrase formal,

Mai preciza scrupulos

Păgubitul, un regulament

De ordine interioară,

Propunându-le, apoi,

conceapă

-Prea mult spus-

Un model de inel

Original, să le ocupe

Timpul şi să aibă

Linişte, că nu-i plăceau

Copiii. Le pusese înainte

Şapte minunăţii, tocmai venite

De la trezorerie,

Nu pentru inspiraţie,

Cât pentru comparaţie.

 

Înarmate cu hârtie de calc,

Creioane şi lupe – cerute

De propunătoare,

Ca să vadă mai precis

Lucrătura celor şapte

Inele etalate – copilele

Se abandonaseră creaţiei.

 

Peste un timp – nu ştia cât

Nici reclamantul – ţâşniseră

Ca jetul unei arteziene

Spre giuvaergiu, urmate

De tatăl emoţionat,

Să arate rodul

Talentelor. Şi, în spatele

Lor, de, al coţofenelor,

Păşea larg şi cu ifose

Genitorele purtând

Precaut pe palme inelele

Aducătoare de inspiraţie.

 

Dar, stupefacţie !

Pe catifeaua tipsiei

Tronau doar şase

Văduvite inele

De-al şaptelea între ele !

 

Drept pentru care, cerea –

E puţin spus – pretindea

Arestarea vinovatei,

Indicându-i tatei, cu maximă

Exactitate,  pe fata mijlocie…

 

Poliţistul, înainte de toate,

Socoate, privind la zvârlugile

Speriate, să le supună

Pe loc, unei şarade.

Iese grabnic din sală

Şi, zăbovind cam îndelung,

Se-ntoarce aducând

O cutie înaltă

Cu sare îndesată,

Îndemnând micuţele

Să-şi vâre  mânuţele

Ca să atingă fundul ocniţei.

 

Reclamantul dădu să protesteze,

Dar, mucalit, poliţistul

Îl temperă c-o clipeală

Din ochi, neobsrvată

De absolut nici o fată.

 

Bănuitele se conformară.

Ele sarea frământară

Şi mâinile fluturară

Când le scoaseră afară,

Aşteptând cu-nfrigurare

Punerea sub acuzare.

 

Spre stupefacţia unanimă,

Nimănui nu i se reproşă vreo vină.

Fetiţele reclamate,

Însoţite de tată

Fură conduse-afară

Şi absolvite de orice bănuială.

 

Contrariat peste măsură,

Reclamantul bijutier

Fu îmbiat de poliţist

Să-şi vâre şi el

Mâinile în sare.

Şi cu stupoare,

Scoase inelul .

 

Cine-l furase oare ?!

Read Full Post »