,,…Era mult după al treilea cântat al cocoşilor când Americanul propuse ca digestiv câteva picături de Armagnac, apoi se despărţiră pentru puţinele ore din noapte rămase.
Deşi avea fiecare programul minivacanţei, Diplomatul, mai pedant, le reaminti că a doua zi, după micul-dejun de la ora 9.30, aveau să facă prima tentativă de verzi excursionişti înspre Valea Jepilor. Aceia care nu se încumetau la aşa demers, aveau libertatea să se plimbe prin staţiune, să meargă la Cazinou ori cu telecabina spre Cota 1400. Cei amatori de drumeţie urmau să plece direct de la masă spre a economisi ceva timp ş.a.
Porniseră toţi la drum pe Jepi. N-aveau o ţintă precisă, voiau să urce până unde-i ţineau puterile. Americanul, grijuliu, îi înşirase pe toţi pe cărare în funcţie de bănuitele puteri ori performanţe alpinistice.
În fruntea plutonului, Papa şi Babacul aveau să sperie orice sălbăticiune nepoftită prin glasurile lor puternice, aflate mereu în dispută, indiferent de temă. Veneau apoi Flower-Power, cam înfofolită pentru vremea de început de vară şi Solitarul, în vervă. Urmau Miramotz, sprijinită în baston, dar şi moral de către Diplomat şi Patriarh.
Şirul trebuia să fie încheiat de către Doc şi American, punctând imagistic umorul ce însoţea pretutindeni grupul lor, căci nu putea să nu stârnească ilaritate diferenţa de înălţime dintre ultimii doi (Doc se autoalinta adesea „bijou”)…
În liniştea pădurii curăţate de ploaia recentă, toţi fură încunoştiinţaţi brutal de disputa dintre Papa şi Babacul:
-Gata, termină cu prostiile astea! Nu cred o iotă, basme! se auzi zvârlită furia lui Papa.
-Esti neinformat şi neîncrezător în opiniile fondate ale celorlalţi, nu te-ai dezbărat de obiceiul ăsta, deşi au trecut cincizeci de ani! nu se lăsă mai prejos Babacul.
Americanul grăbi pasul, gata să aplaneze conflictul.
-Ce-i băieţi, care-i baiul?!
-Lasă-i în pace, se sfădesc pe nişte tuneluri, zâmbi Flower-Power, furând o pauză scurtă pentru a-şi da jos jacheta flauşată şi pentru a-şi tampona fruntea cu un şerveţel.
–Olàlà, ils sont comme les enfants! chicoti şi Solitarul.
Între timp, se apropiaseră şi Miramotz, Diplomatul, Doc şi Patriarhul. Îşi aruncau ocheade, intrigaţi şi gândindu-se la efectele prelungite ale chefului îmbelşugat stropit cu vin ales, din ajun.
Papa şi Babacul nu conteneau cu strigătele…ba, mai mult, începuseră să-şi arunce şi invective de genul hai, că te-ai ramolit de tot, ba tu ai luat-o razna, te crezi scriitor de science-fiction…
Patriarhul, râzăreţ, interveni prompt:
-Potoliti-vă, băieţi, cu cât strigaţi mai tare, cu atât vă solicitaţi sistemul cardio-respirator…suntem în urcare, vreţi să faceţi vreun infarct, ceva?!
Americanul, serios ca de obicei, abordă strategic disputa, nedezminţind semnificaţia prenumelui său -Vladimir- care trimite la capacităţi dominatoare de conducător:
-Cine şi de ce a început?!
Cei doi se repeziră să vorbească în acelaşi timp:
-Auzi, tu, ce poveşti, cică sub noi ar fi nişte tuneluri străvechi…comori şi alte bazaconii…glăsui răguşit de indignare Papa.
-Dom’le, n-are pic de răbdare s-asculte, sunt studii ştiinţifice, să vă explic descoperirile de ultimă oră! încerca să se justifice Babacul
-Simţeam eu nişte energii necunoscute, uite, aproape că nici nu-mi folosesc bastonul în urcare… nimic nu mă mai supără! zâmbi serafică şi împăciuitoare Miramotz, reuşind să atragă priviri duşmănoase de la beligeranţi. Mai cu seamă, Papa o săgetă ascuţit, ceva îi sufla în ureche despre asocierea ei tacită cu Babacul, doar îi auzise cum se-nţelegeau ieri tot într-o discuţie despre… nu mai ştia nici el despre ce…
N-apucă să-şi ducă gândul până la capăt, că-l auzi mârâind pe Babacul:
-Ia vezi, nu mă mai persifla şi tu! se adresă tot către Miramotz.
Răsteala acestuia îi zdruncină ceva din cele presupuse despre cei doi. Totuşi, credinţa lui era că se afla singur angajat în dispută şi nesusţinut.
-Drace, mă simt discriminat! Ca să vezi! De când trăiesc în Ţara Arţarului, de câte ori revin acasă, mă cam tot atacă unul cu una, altul cu alta… Îşi promise solemn să nu mai călătorească singur, s-o ia totdeauna pe Karmel a lui! Doamne, cât îi lipsea sprijinul ei plin de tact! Adesea recunoştea, mai mult în sine, că, atunci când nu el avea dreptate în vreun schimb de păreri, suporta învingerea uşor datorită intervenţiei înţelepte a soţiei cu o personalitate integră.
-Baieţi, puteţi să vă ciondăniţi cât vreţi, dar pe doamna s-o lăsaţi în pace! interveni Doc, umflându-şi cavalereşte pectoralii şi înălţându-se uşor pe vârfuri să pară mai impunător.
-Chiar aşa! Ce v-o fi venit, stricaţi atmosfera?! mormăi înfundat şi Diplomatul.
Flower-Power, înviorata de pauză, o porni voiniceşte înainte:
-Hai, hai, lăsaţi poveştile, să nu ne-apuce vreo ploaie!
–Ma fleur, tu as raison… te însoţesc, o sprijini Solitarul.
Americanul, însă, nu voia să lase lucrurile neterminate:
-E limpede că nu putem merge mai departe până nu încheiem disputa asta, oricare ar fi ea. Să reluăm, Babacule, ce spuneai ?
– În ultimii ani, în zona Bucegilor s-au efectuat măsurători energetice care au evidenţiat existenţa unor câmpuri de forţă extraordinară şi a unor treceri subterane care traversează munţii dintr-o parte în alta.
Mai mult, aceste măsurători au dus la constatarea a două treceri subterane care merg din zona Bucegilor până în apropiere de Peştera Urşilor din Carpaţii Occidentali, acestea fiind întretăiate din când în când de diverse tunele mai mici sau mai lungi.
Ce este uimitor e altceva! Privite de sus, ipotetic vorbind, aceste tunele nu străbat haotic munţii, ci sub forma unor linii care figurează imaginea unui lup imens, având gura deschisă, ca atunci când se aruncă asupra prăzii. Capul lupului este în Munţii Apuseni, iar coada coboară până în apropiere de Pietroşiţa, în judetul Dâmboviţa.
Întrebarea logică este dacă aceste tuneluri subterane au fost făcute de mâna oamenilor sau dacă au fost doar descoperite şi folosite de oameni?
Deocamdată, nu are cine să răspundă. Poate doar misticii, care au avut curajul să afirme că totul a fost construit de Zamolxe, atunci când Marele Zeu a decis să apere acest pământ sfânt şi pe cei care-l locuiesc.
-Acum înţelegeţi de ce m-am enervat?! Am venit să mă relaxez, nu să fiu victima unor aberaţii! ripostă nervos Papa.
-N-am adus vorba degeaba de energii, interveni Miramotz, se pare că Sfinxul şi Babele sunt în epicentrul unei astfel de zone benefice.
-Nu ştiu ce să zic, pe vremuri se spunea că sub Crucea de pe Caraiman s-ar fi făcut nişte experimente…şi cu magnetism, şi cu electricitate… Ca să nu mai vorbim de Sarmizegetusa, în sanctuarul dacic de la Racoş s-au găsit cuie de fier care nu ruginesc. Testate cu raze X, s-a descoperit că, într-adevăr, cuiele au 2000 de ani, iar în componenţa lor intră fier pur aproape 99%, magnetită, oxid de fier şi alumino-silicaţi. În lume mai sunt doar două exemple de astfel de fier inoxidabil: stâlpul de fier de la Delhi şi discul din Mongolia, cercetate de NASA… încercă o intervenţie ştiinţifică şi Patriarhul, dar fu redus la tăcere brutal de Papa:
-Uite cu cine m-am adunat! O ceată de nostalgici comunişti! V-au împuiat ăia capul din copilărie până la bătrâneţe cu plaiurile mioritice şi cu poporul ales ce-am fi! Hai, de la voi, ăştia care-aţi vieţuit în România, mai treacă-meargă, asta aţi văzut şi auzit, asta spuneţi, dar nu accept inepţii de la Babacul! Speram să se fi mai luminat de la mersul prin străinătate!
Americanul uită pe moment de sfada care începea să capete amplitudine de grup şi începu să vorbească apăsat, cotrobăind prin memoria călătoriilor sale:
-Dacă stau să mă gândesc bine, am citit şi eu acum câţiva ani un articol al exploratorului G.E. Kincaid, care, în timpul expediţiei sale în Marele Canion, a făcut o descoperire uluitoare: un întreg oraş subteran, cu o reţea de tuneluri, în care s-au găsit dovezi ce indicau faptul că civilizaţiile antice au migrat în America din Orient prin aceste căi subpământene. Cercetătorul a demonstrat, aparent convingător, că populaţia care locuia în aceste caverne misterioase, adânc săpate în stâncă, era de origine orientală, posibil din Egipt. În articol se mai relata şi că echipa coordonată de Kincaid ar fi descoperit o cameră gigant, de aproximativ patrusutecincizeci de metri pătraţi, din care porneau zeci de pasaje, ca spiţele unei roţi…
-Bravo, în loc să mă ajuţi să terminăm cu subiectul ăsta de doi bani, ai intrat şi tu în jocul lor, nu era suficient să ne împăunăm cu fantasticul local, acum am extins aria la mapamond! se înverşună din nou Papa, înfruntându-l pe American.
Între timp, Flower-Power şi Solitarul făcuseră cale-ntoarsă şi, oftând, se alăturaseră ca ascultători dezbaterilor aprinse.
-Stai aşa, că nu-i de glumă, zise şi Doc. Uite, mi-aduc aminte că, în copilărie, aveam un vecin polonez, rătăcit de locurile sale şi stabilit în Regat, Stanislaw pe nume… Ne tot atrăgea cu o poveste spusă de bunicul său, o poveste despre fapte petrecute undeva la graniţa dintre Polonia şi Slovacia, pe culmea Babia Gora, pare-mi-se…
-Ce memorie de elefant are şi ăsta micu’?! spuse indignat şi neiertător Papa.
Doc nu-l luă în seamă, mai ales că Miramotz, care lăsase bastonul să se odihnească pe trunchiul unui brad, îl încuraja din priviri să continue.
-Şi povestea Stanislaw al nostru cum bunicul său, însoţit de tatâne-su’, urcând culmea cu pricina, au ajuns într-un loc, pavăză a unui secret – moştenire din generaţie în generaţie, se pare… Într-un stufăriş, dăduseră la o parte un pietroi care ascundea intrarea într-o peşteră şi pătrunseseră acolo cu mare sfiiciune…
-Uite c-au avut norocul să mai şi iasă, alfel cum aflam noi povestea unor venetici?! se răţoi în continuare Papa.
-Lasa-l, mă, să spună, povesteşte aşa frumos, parcă te-ar anestezia să-ţi scoată măseaua de minte! râse blajin Patriarhul, facând aluzie la profesia lui Doc. De fapt, lui îi plăcea Doc; încă din copilărie, intuise calmul şi profunzimea judecăţilor sale. Prin intervenţia sa, căuta disimularea simpatiei nutrite faţă de stomatolog, azi, devenit bunic…
-Ce găsiseră?! Se pare că o deschidere largă, ce ducea spre miezul Pământului, dar nu oricum, ci legând ieşiri subterane spre alte ţări, pe sub mări şi oceane…
-Ce frumos! exclamă Miramotz şi improviză pe loc: Străvechi tuneluri ce leagă ţări şi continente/ Un vis de nemurire făcând să se deştepte,/ Un labirint de căi pe care să cutezi/ Prilej de sfadă cruntă pentru cantemiriştii… verzi! încheie ea râzând de propria-i găselniţă.
-Ia uite ce frumos le-a-ntors Miramotz! Hai să fie motto-ul zilei şi s-o luăm la picior, pierdem timpul, propuse împăciuitoare Flower-Power.
–Verzi?! o fixă Papa. Faci aluzie la unchiul meu? Ştii bine că s-a dovedit că n-a fost legionar! Şi de când eşti tu mare poetesă?!
-Papa, nici gând, ne persiflam pe toţi…nu înţelegi, verzi, adică tineri, între ghilimele…chiar trebuie să-ţi explic tot?! o luă didactic şi amuzată Miramotz. Doar fusese treizeci şi doi de ani profă! Cât despre ultima lui remarcă… nu zise nimic, dar un fior de emoţie îi aduse aminte surpriza pregătită pentru toţi în seara ce urma… prima ei carte de versuri…
Americanul, sfătos, îşi aşeză mâinile pe umerii celor doi războinici camarazi şi decise:
-Părerile sunt împărţite, există studii sau numai presupuneri, ce contează asta?! Credem ori nu, important e să ne ascultăm paşnici unii pe alţii, să nu facem din ţânţar armăsar pentru orice! Până una-alta, haideţi să ne bucurăm de urcuşul ăsta binefăcător, cât ne-or ţine puterile…
-Hai, să ne facem că-nşelăm timpul şi că mai suntem încă tineri! spuse, cu o ciudată amărăciune în glas, Patriarhul.
-Păi, atunci, gata, s-o pornim la drum! se înveseli subit şi Diplomatul.
–Ou est l’esprit d’aventure… dragilor?! se alătură îndemnului în felul său Solitarul.
-În regulă, numai să nu mai aud de poveşti cu tuneluri şi energii! nu se lăsă păgubaş Papa, irascibilizat nu doar de înfruntarea cu Babacul, ci şi de osteneala urcuşului. Avusese condiţia fizică peste aşteptări până să plece spre ţară, când medicul său îi confirmase c-ar avea un început de gută… Îi mărturisise asta, la un moment dat, lui Miramotz, văzând în ea un posibil compătimitor, doar folosea bastonul, nu?!
-Cine te-aude crede că eşti ori slab de înger ori ai căpătat fobii în cine ştie ce închisori ale comunismului…în care n-ai fost, de fapt! îl taxă Babacul, preluând sprinţar conducerea grupului.
Americanul schimbă câteva priviri neputincioase cu Doc, reluându-şi postul de ariergardă în grup.
Trecuseră de prima etapă a urcuşului, cea mai dificilă, când escaladaseră şi câţiva buşteni căzuţi de-a curmezişul potecii, ajutându-se unul pe altul, ferindu-se de zonele noroioase ori de micile aglomerări de pietriş.
Inimile lor îşi reglaseră oarecum ritmul, ici-colo ajutate şi de binefăcătoare exerciţii respiratorii, ca în cazul lui Doc şi al Diplomatului.
Miramotz nu contenea să se închine în gând bunului Dumnezeu pentru minunea că rezista atât de falnică urcuşului.
Nici Flower-Power nu era mai prejos, deşi îşi făcea nenumărate reproşuri pentru ţinuta nu tocmai potrivită escapadei. Murea de cald, avea senzaţia că transpirase râuri, nu alta! Norocul ei cu Solitarul, o antrena galant în tot felul de poveşti piperate din belşug cu franţuzisme.
Patriarhul înainta sistematic, atent la tot ce era în jur, punctând vreo descoperire botanică ori entomologică prin vreo remarcă referitoare la asemănări cu membrii grupului lor.
Papa şi Babacul se pare că uitaseră de sfadă şi erau iar în fruntea grupului, chicotind zgomotos.
În urmă, Americanul se oprea în răstimpuri, nu ca să-şi tragă sufletul, căci avea condiţie fizică, ci ca să cântărească siluetele prietenilor pe care nu-i mai văzuse de cincizeci de ani, în speranţa redescoperirii trăsăturilor adolescentine din timpurile vechi… Nu-i regăsea deloc, oricât s-ar fi străduit, şi-atunci un oftat puternic îi exterioriza dezamăgirea.
La un moment, un zgomot înfundat venind dinspre pământ zgudui pădurea. Tunetului i se alătură imediat şi o mişcare puternică pe orizontală.
Flower-Power şi Miramotz se agăţară neputincioase de trunchiurile unor copaci, dar băieţii, încrezători în propriile lor puteri, fură prinşi de trepidaţii pe mijlocul potecii ori chiar pe marginea dinspre panta înclinată primejdios.
Americanul dădu glas spaimei generale printr-un Atenţie, cutremur! aruncat gutural.
Strigând înspăimântaţi, îşi pierdură pe rând echilibrul, căci mişcarea pe orizontală se transformă brusc într-una verticală, cu zmucituri pline de forţă.
Americanul nu mai apucă decât să vadă cum prietenii lui se scufundă, unul câte unul, într-o crevasă ce înainta repede în zig-zag şi spre el. Urmări cu groază apropiata cădere a unui copac, închizând ochii şi spunându-şi Ce ironie, să bat atâta drum din America şi să fiu îngropat de viu aici… şi prietenii mei să piară alături de mine… din pricina mea…
Apoi întunericul şi răsucirea corpului său în cădere printre bulgări de pământ şi bolovani îl ameţiră şi-l lăsară fără cunoştinţă…”
ANGELA DINA 