Fragment din romanul „Pensiunea” – în curs de editare

„… La şapte fix, se aşezau în jurul mesei rotunde din living toţi şi pe aceleaşi locuri… aşteptaţi de cănile-termice uriaşe, una cu lapte, una cu ceai şi alta cu franc-cafea, străluminând preajma, adică platourile cu gustări consistente, chifle aromitoare şi fructe, multe fructe…

Toată bogăţia ofertei era amplificată, însă, când se aprindea candelabrul, luminile sale reflectându-se în albul orbitor al damascului feţei de masă. Şi lumina exploda  când intra ea.

La şapte şi un sfert Renate îşi făcea apariţia, de cele mai multe ori neauzită de ceilalţi. Şi cum s-o fi auzit? Era aşa de  firavă, în ciuda staturii sale înalte! Părea serafică şi cine o vedea ar fi putut jura că a venit de nicăieri, nu c-ar fi intrat pe uşa larg deschisă a încăperii…

Trupul delicat şi armonios  era împodobit cu un cap de camee sub un păr învolburat blond-cendré, retezat drept până-n umeri.

Ochii, de un albastru oscilând potrivit stării de spirit şi intensităţii luminii, erau mari  şi te priveau cu irizări de poveste. La asta s-a referit Dragu odată, când, nu se ştia de ce, mărturisise penru sine, dar cu voce tare Toate ca toate, dar ochii sunt mirifici! Parcă te ţintuiesc două nestemate! Şi, dacă ei sunt ferestrele sufletului, înseamnă… da, că ea este… Şi, după cum văzuseră şi el, şi restul, era  uimitor de…

În fiecare zi  li se parea că o redescopereau, în fiecare zi li se părea că mai găseau la ea ceva nou…

Nasul drept, de linie romană, se încadra armonios în perimetrul feţei, stăpânind o gură mică, străjuită de buze uşor senzuale, amintind petalele unei roze, nicicând colorate cu fard.

Paloarea obrazului, precum şi cearcănele, bănuite abia, îţi vorbeau de ceasuri închinate veghei.

Gâtul era şi el delicat şi lung şi se lăsa împodobit, vara, iarna, doar de un lănţug din aur de care atârnau trei însemne minuscule: o cruce, o ancoră şi…o inimă. Astea sunt heraldicele ei, speculase acelaşi Dragu.

Purta permanent aceeaşi culoare: albastru. Şi, poate de asta, silueta ei părea imaterială, privirile ce-o aţinteau pătrunzând parcă prin ea ca laserul, ghicindu-i starea, dispoziţia, fără îndrăzneli în atitudine, controlându-şi fiecare comportamentul.

În plus, şi-o mărturisiseră unii altora, imaginea ei, deşi aparent rece, îi împingea spre visare, prelungită şi dincolo de prezenţă! Era de-ajuns gândul la ea?!

Aşa se-ntâmpla când vestmintele izvorau din albastru-deschis, mai ales. Deveneau toţi mai calmi, echilibrând liniştea din interior cu cea a mimicii şi gesturilor. Indiferent de moment, vârstă, circumstanţă, oricare apărea în faţa ei grav, solemn, simţindu-se cumva supraterestru.

Despre stările astea îl auziseră pe Dragu vorbind la telefon cu cineva odată: Da! Da! Se potrivesc albastrul şi ea! Cum? Dacă a studiat budismul? Cine ştie?! Poate! Oricum, l-a ales! Conştient sau aleatoriu, îl poartă! Ştiu, ştiu! E culoarea lui Vairochana, culoarea Înţelepciunii şi, totodată, deschizătoarea căii Eliberării!

Atunci nu pricepuseră nimic. Unii, chiar nici mai târziu. Alţii, da! Şi, energizaţi de această infuzie albastră întrezăriseră, întâi dibuind, apoi, din ce în ce mai clar, drumul spre ce nu visaseră când îi găsise Renate ori  la începutul şederii împreună.

Purta rochii de rips uşor răscroite – cât să se zărească baza gâtului, unde lănţugul se afişa precum un paspoal. Umerii înguşti  erau marcaţi elegant de croiala mânecilor lungi, urmând delicateţea braţelor şi terminându-se cu manşete late, încheiate în câte o bobiţă-nasture. Corsajul şi jupa erau, în schimb, nemarcate, fiind mai mult sugestia unei ţinute bătrâneşti, monahale.

De sub marginea rochiei duse bine dincolo de genunchi, picioarele, şi ele fin proporţionate, îşi arătau vârfurile  pantofilor de lac, mereu într-o nuanţă mai foncé decât vestmintele. Asta, în interior.

Cât priveşte ţinutele de ieşit se zicea că erau en vogue, urmând turnura de ultimă oră, uneori anticipând moda anotimpului. Un fond anume era alocat vestimentaţiei la Pensiune. Să fi fost aşa? Să nu fi fost?! Dragu ştia, că doar el, ca asistent part time, o însoţea pretutindeni, nu doar ca şofer. E drept, nu mergeau decât la întâlniri cu sponsori, la conferinţe pe teme de interes pentru manageriat, la întrevederi cu edilii urbei sau cu funcţionari din Ministerul Sănătăţii.

De altfel, de vestimentaţia celor de la Pensiune se ocupa un popular designer de la Cluj, a cărui soţie fusese medic la Sanatoriu şi rămăsese, după mutare, în legătura cu Valeria. Venea adesea la T. s-o vadă. Aşa aflase de idee, oferindu-i sprijin în material, consultanţă privind stilul şi preferinţele  fiecărui  azilant, precum şi confecţionarea…”