Din Capitolul V al romanului „ACASĂ”…

La un stop, înaintea staţiei de metrou Preciziei, maşina Mirei se află, pentru câteva minute bune, portieră în portieră cu maşina unor cunoştinţe, a unor prieteni, cel puţin aşa păreau cândva… Doamna şi domnul Săgeată?! se surprinse rostind cu glas tare Mira.

Sentimentul încercat fu cel de bucurie, de adevărată bucurie! Să fi trecut patru-cinci ani de când nu se mai văzuseră, de când nici la telefon nu se mai auziseră?! Oare cum e posibil?!… S-a scurs, parcă, o veşnicie! La volan era domnul, copilot – doamna.

Cum femeile dispun de o mai bună atenţie distributivă, s-ar fi cuvenit s-o fi remarcat pe Mira! Sau nu?! Mare nedumerire! Să n-o fi văzut?! Cunoştinţe de aproape două decenii, Septimiu şi Floreta Săgeată erau un cuplu de care Mira se ataşase rapid şi grozav! Să i se fi datorat exclusiv lui Renée apropierea de aceşti oameni?! Doar prin ea îi cunoscuse prin ’96. Hotărâtoare au fost şi circumstanţele, evident!

Renée îi fusese colegă Domnului Septimiu la Institutul de Motoare Termice vreo doi ani, timp în care îi cunoscuse şi soţia, pe Floreta, o persoană volubilă, extrem de prietenoasă.

Cu peste un deceniu mai mari decât Renée, cu doi copii – Lara şi Adrian – familia Săgeată nu prea ieşea, împărţindu-şi timpul între serviciu şi casă.

Apariţia lui Renée în viaţa lor a fost, prin ineditul ei, o adiere răcoritoare pentru Floreta, fire sociabilă, veselă, calităţi ce se voiau înăbuşite, pe de-o parte, de firea introvertită a soţului, pe de alta, de obligaţiile materne şi gospodăreşti, adăugate muncii angoasante de contabil. Renée, delicată, dar fără mofturi de domnişoară ultracultivată cum era, de fapt, avea un aer sportiv şi extrem de franc, încât era acceptată, deopotrivă, şi de doamne, şi de domni, şi de tineri, şi de cei vârstnici. Astfel, Floreta o adoptă pe dată.

Soţii Săgeată o întâlniseră într-o seară în drum spre metrou. În ziua aceea, Renée venea de la tenis. De acolo, spre metrou, se deplasa pe role, doar sosise primavara şi făcea mişcare, zilnic, chiar şi la Institut se ducea aşa.

Floretei nu-i venise a crede că fetişcana cu aer băieţesc ar putea fi inginera despre care îi vorbise bărbatu-său, mărturisea ea mai târziu.

Ca subalternă a d-lui Săgeată, se comporta atipic statutului şi libertăţilor insinuate după Revoluţie, fiind respectuoasă, manifestându-se ca o soră mai mică faţă de el.

Alături de încă trei colegi de facultate cu care venise în Institut anul acela, formase grupa de ciraci de la Aeronave din subordinea lui Nenea, devenit curând Nenea Mare, adică a lui Septimiu Săgeată, inginer cu aceeaşi specializare ca şi nou-veniţii.

Impactul copiilor, cum le spusese Săgeată de la început, fusese covârşitor, şi asupra lui, şi asupra Institutului. Pe inginerul SS, cum îl supranumea, în lipsă, cvartetul de subordonaţi, porecla îl amuzase auzind-o, doar era abrevierea numelui şi prenumelui său; îşi ieşise din apatie afişând, pe lângă rutină şi competenţă, un entuziasm teribil, un chef de a face mai mult, mai ales că era acum nucleul celulei de rezistenţă.

Acest grup de tineri ingineri bine pregătiţi, dar şi cultivaţi, erau pentru Săgeată o reflecţie amplificată a celor mai buni de la Aeronave din timpul său. De ce?

Învăţăceii, pe lângă pregătire profesională, aveau şi competenţe sociale, dezinvoltură democratică şi, parcă, mai mult curaj! Erau produsul altei generaţii, dar şi ai altor vremuri! Prin venirea lor şicanaseră teribil conducerea, în majoritate formată din oameni vechi, conservatori, sărăciţi de elanul creator şi competitiv presupus de rostul Institutului de Motoare Termice pe care-l guvernau ori se făceau că-l conduc…

Schiţele de proiect iniţiate de noii angajaţi, dăruiţi meseriei, se izbeau fie de reaua voinţă, fie de refuzul recunoaşterii noilor valori, manifestate de colegii mai vârstnici. Faţă de această situaţie, ciracii luau atitudine la modul cel mai direct, respectuos, dar şi democratic, speriind grozav pe versatili ori pe cei care mimau competenţa, procuparea şi munca, interesaţi doar de salariul căpătat oricum, chiar şi în lipsa performanţelor!

Anturajul copiilor îi pria lui Nenea Mare, chiar dacă strădania lor, a tuturor, nu era finalizată după aşteptări în Institut. Şi, cum în grup se cultiva gluma, toţi în frunte cu Nenea Mare, având un acut simţ al umorului, acceptau mai uşor neajunsurile din partea conducerii, dacă se râdea…

Gluma ajunsese pe înalte culmi de rafinament când echipei i se alăturase, culmea, un fost coleg de liceu de-al Mirei, inginer, şi el specialist în Aeronave, cu un portofoliu impresionant de invenţii la activ, dar şi cu un dialog nonconformist, flegmatic şi plin de umor negru – Dan Grigoriu.

Mira nu dăduse importanţă numelui vehiculat de Renée cu voioşie în povestirile zilnice, dar se dumirise despre cine vorbea atunci când participase la aniversarea a 30 de ani de la absolvirea liceului şi-l revăzuse pe Dan, aflând că el este cel care o entuziasma pe Renée la Institut.

Cei tineri îl adoptaseră imediat pe mai vârstnicul şi mult mai capabilul lor coleg, stând mereu cu gura căscată la poveştile de viaţă şi profesionale ale acestuia. Nici inginerul Săgeată nu făcea excepţie!

Dacă ar fi fost lăsaţi să-şi vadă de proiecte şi idei, probabil că ar fi mutat munţii din loc!

Din păcate, echipa de manageri ai Institutului îşi îndeplinea cu cinste menirea de a-i împiedica, drept pentru care tinerii începuseră un război de gherilă împotriva acestora. Zădărniceau orice încercare a conducerii de a-i trata financiar diferenţiat (de fapt, prin plusuri ori minusuri de câteva sute de lei la primă, sperau să bage zâzanie în grupul revoltaţilor). Cum? Simplu! Puneau laolaltă banii primiţi şi îi împărţeau frăţeşte.

Tinerii pregăteau din timp întâlnirile cu cei de la Ministerul Cercetării, chemaţi de conducere să înfunde câte un proiect propus de echipa lor. Odată, ciracii îi invitaseră, fără să anunţe direcţia, chiar pe câţiva eminenţi profesori de la Aeronave să arbitreze disputa cu funcţionarii Ministerului. Ieşise un scandal de pomină!

Directorul General îi chemase pe toţi şi le trăsese o papară de zile mari! Dar nu luase nici o măsură disciplinară împotriva lor, căci cei de la Minister, după tot teatrul, rămăseseră uluiţi de validitatea proiectului confirmată de somităţile din domeniu şi aprobaseră deschiderea fondului de plăţi pentru cercetare.

Bineînţeles că se tot încerca anihilarea muncii lor, li se dădeau tot felul de studii şi sarcini suplimentare fără alt rost decât cel de a-i încărca, stresa şi întârzia în munca lor adevărată.
Directorul General instituise şi un sistem de controale inopinate, cu scopul de a-i surprinde dacă lucrau la ineptele lui sarcini, ori la proiectul care ar fi putut aduce bani frumoşi Institutului.

Şi atunci, Dan Grigoriu se dovedise… un strateg desăvârşit: îi pusese pe cei mici să dezlipească linoleumul vechi în dreptul uşii biroului lor, doar atât cât să împiedice deschiderea bruscă a acesteia. Cine intra, o făcea cu tărăboi, depunând un efort vizibil. La Directorul General, acesta era însoţit şi de ceva injurii cazone…

Una peste alta, aveau timp să-şi ascundă hârtiile cu calcule ori să închidă fişierele din calculator care puteau să-i incrimineze. După un timp, conducerea a decis mutarea lor într-o zonă nou renovată şi povestea cu linoleumul n-a mai ţinut. În schimb, Dan Grigoriu a dispus aranjarea planşetelor în sistem paravan, cu faţa la fereastră, în dreptul uşii, blocând total accesul vizual al intruşilor în zona de lucru.

La protestele Directorului General, a replicat ingenuu: păi, cum, vreţi să ne stricăm ochişorii, lumina trebuie să cadă perpendicular, nu e permisă o înclinare mai mare de…sunt principii de optică…dacă vom calcula unghiul de refracţie şi cel de…. Urmarea nu fusese ascultată de colocutor, care-i şi lăsase în pace de atunci.

Şi astfel umplându-şi viaţa de inginer cu lucrul şi cu glumele lor, SS a trecut de la introvertit la expansiv şi acasă, mirându-şi consoarta.

Floreta s-a apropiat şi mai mult de Renée în timpul unei excursii în circuit prin Moldova, împreună cu cei mici de la Aeronave.

În timpul petrecut împreună, zicea Floreta, retrăise zile din studenţie, uitând, pentru scurtă vreme, de responsabilităţile prezentului. Şi itinerariul excursiei, şi compania lui Renée au reconfortat-o, încât, la înapoiere, s-a autodeclarat Nenea Mic.

Apoi, Floreta i-a fost un adevărat sprijin lui Renée când i-a murit bunica. Ea le-a susţinut moralul ei şi Mirei, după moartea Aurei.

Zilnic, le suna ca să le distragă de la pierderea suferită şi, săptămânal, găsea motiv de ieşire într-un loc, în vreun parc, într-o excursie în afara oraşului, ştiind că Mira de ani buni, de când cu boala mamă-sii, nu mai plecase din Bucureşti.

Intrarea Doamnei Sageată în viaţa Mirei a însemnat umplerea golului lăsat de moartea mamei.

E drept, Floreta era mai tânără cu zece ani, diferenţă aproape imperceptibilă în zilele noastre, când generaţiile mai mici, prin responsabilităţi, prin provocările diurnului, compensează diferenţele de ani prin surplusul de experienţe.

Din prietenii lui Renée, Septimiu si Floreta Săgeată deveniseră şi prietenii Mirei. Îi asimilase universului ei afectiv, ce mai! Şi, de altfel, de Mira îi apropiau multe.

Toate bune şi frumoase până într-o zi, când Mira simţi preagreul unei tentative de monitorizare din partea Floretei. Încercă să diminueze tentaţia amicei de a-i controla părerile, opţiunile. Se dovedise un efort zadarnic!

Un semn de întrebare mai solid fusese ieşirea Floretei pe când Mira, după o operaţie, era încă la reanimare. În clipele acelea, o sunase ca s-o certe că nu apelase la medicul sugerat de ea, chirurg notoriu, ba mai mult, o avertiza că nu era timpul trecut să regrete. Cu alte cuvinte… abia operatei i se inocula ideea nereuşitei intervenţiei!

Mira s-a purtat decent, i-a ascultat tunetele şi fulgerele, dar din momentul acela, nu i-a mai răspuns la telefon cu aceeaşi plăcere şi nerăbdare ca altă dată.

Apoi, Floreta, invitată cu soţul la Mira ori la Renée, lărgea permanent cercul invitaţilor, aducând obligat pe fiu-i adolescent la întrunirile adulţilor, inducând o stinghereală reciprocă, după cum forţa nota târându-şi mama ori cumnata, în acelaşi context.

De prisos au fost încercările delicate ale Mirei de a-şi determina prietena să gândească la extinderea competenţelor sale ca la un posibil impediment în cultivarea relaţiei lor de amiciţie!

La un moment dat, Mira a perceput în atitudinea soţilor Săgeată şi o alterare a respectului de sine. Ca urmare, bazându-se pe ideea că un deceniu în plus la vârsta cuiva îi diminuează acestuia percepţiile în raport cu cel mai tânăr, trecuseră la o atitudine uşor insolentă faţă de ea, încercând, frecvent, ironia grosieră ca mod al comunicării.

Mira îşi scuturase capul de gândurile astea, reproşându-şi sensibilităţile relaţionale bazate pe arsenalul mijloacelor de analiză psihologică, nepomenind nimic fetei sale.

Nu înţelesese deloc un aşa comportament la nimeni, cu atât mai puţin la prietenii Săgeată, intuiţi empatic. În plus, le arătase totdeauna respect şi fusese cu ei absolut onestă, oridecâteori îi ceruseră părerea în vreo problemă. Şi-atunci?!

Totuşi, a trecut peste toate… A vrut Floreta să-i cunune Renée fiica, i-a cununat-o, deşi nu era între ele nici o legătură! Diferenţă de vârstă, de formaţie intelectuală, de preocupări, de interese, nimic să lege pe fini de naşi!!

Picătura chinezească a fost alta! Nicicum nu-i venea Mirei a crede că, după nunta Larei, primise un SMS – clar trimis din eroare ei, de Floreta : Ce zici, dragă, cum i-am dus?! Ai fi visat?! Ce bănet au împins la masă! Să plăteasca fraierii dacă au bani, nu?!

Relaţia lor fusese deteriorată categoric! Volens – nolens, trebuia să curme o pseudoamiciţie!

Dintr-o bucată fiind, Mirei îi plăceau lucrurile clare. Încercă să se autopersifleze, spunându-şi că nu mai avea noroc la prieteni şi basta!

De-atunci, Mira a decretat că, după patruzeci-cincizeci de ani, rar se mai pot lega prietenii! Prietenii făcuţi la tinereţe, zice ea, se păstrează, chiar dacă vârstele îi modifică. De greşesc, se iartă, în amintirea anilor de odinioară când erau uniţi de aceleaşi idei, sentimente, chiar dacă personalităţile lor se aflau, uneori, în duel verbal ori de atitudine.

Mai bine fără, decât cu un simulacru de amici!

Şi cu toate astea, de câte ori nu revăzuse filmuleţele video cu familia Săgeată sau retrăise clipele sugerate în mulţimea de poze cu Floreta, Septimiu, Adrian şi Lara?!

Totdeauna rememorase cu plăcere clipele! Pesemne, vorba unui proverb coreean, învăţase perfect să facă supa limpede, adică să-i îndepărteze total spuma. Metafora ar însemna că, în anii cât nu comunicase cu familia Săgeată, îndepărtase orice resentiment şi rămăsese doar esenţa vremelnicei lor prietenii! Şi Mira se mulţumi cu această constatare! Oricum, de le-ar spune proverbul coreean, nu l-ar înţelege, nici tălmăcit! Şi-atunci?!

Nu va şti niciodată dacă şi familia Săgeată va fi reuşit vreo supă limpede-limpede ori va fi conştientizat nivelul propriilor necesităţi de care făcea vorbire piramida lui Abraham Maslow. Acolo, psihologul umanist american propunea o quintă de niveluri, în funcţie de ierarhizarea nevoilor umane. Zidise în amintiri familia Săgeată, lăsând să treacă anii de tăcere…