Fragment din Capitolul VII al romanului „ACASĂ”

<<În ziua aia, o vreme neprielnică, rea, ceţoasă, apăsătoare mă ispitise, aruncând spre mine o chemare, un cârlig… să iscodesc, poate să aflu către cine îmi trimit, uneori, rostite gânduri-întrebări ce capătă pe dat’ răspuns, nelămurindu-mă prin firescul conţinut, fiind exact ce-aş adăsta, de mi-aş răspunde eu însămi.

Ieşisem din căsuţa Mănţicăi tiptil, nedorind sămânţa-i de vorbă să mă întârzie. De parcă m-aştepta oarecine, cumva?! O apucai pe drumul peste Sărăţele, îmbelşugate, la început de toamnă, de ploile căzute deja. În drum, mă-nfiora a tristeţe sărăcirea grădinilor, a livezilor… Ici-colo, câte un gutui îşi apăra de recele dimineţii freamăt globurile galbene, dând părerea unei arome pe loc pieritoare. Regretam nespus graba timpului ăsta, meşter cosaş în anii vieţii mele de început.

Oftasem din rărunchi, doar nimeni nu mă auzea, cei vrednici mi-o luaseră-nainte spre lucrul zilei, cei leneşi tândăleau prin odăi ori prin ogrăzi, nesiguri în recele ameninţător al dimineţii.

Trecusem un podeţ peste un Sărăţel cu pretenţii de pârâiaş după apa de ploaie cu care îşi îndulcise, la sfârşitul verii, apele sărate, ridicându-se la vremea asta şi împiedicând drumeţul să-l mai sară. Şi, deodată, ceva îmi sparse încrederea singurătăţii, căci o mogâldeaţă mi se-arătă chircită în panta lină a văii ce-o urmam. La început, scuturai capul, vrând să mă dezic de vreo părere – rod al imaginaţiei mele. Dar nu dispăru, încăpăţânându-se locului şi aruncând către mine doi ochi, un chip şi o expresie, perfectă reflecţie a unei oglinzi în care mi-aş fi căutat propriu-mi chip… Avea, zburlită, ca şi mine, podoaba capilară, dispusă de natură într-o claie deasă, cam arţăgoasă, înăsprită şi de aerul tare al dimineţii… Zgomotul paşilor mei treziseră din amorţeală făptura ce-şi înălţase chipul către nedorita călătoare. Simţii cum ne fulgerarăm din priviri. Doamne, cât îmi semăna!! Îmi coborâi privirile pe mâinile făpturii: tremurau, ca şi ale mele, uşor. Şi degetele, da, degetele erau la fel de lungi şi subţiri ca şi-ale mele!

După secunda privirii ochi în ochi, biata făptură îşi plecase capul cufundându-se în amorţeala întreruptă. Mă cutremurasem frisonată excesiv. I-o fi tare frig? Sesizase şi ea izbitoarea noastră asemănare?! Dar se oglindise vreodată ?! Poate îi era foame?! Şi, cu acest ultim gând, scosesem din buzunarul jachetei toată averea mea destinată cumpărării de la magazin a unei cutii cu zahar cubic, depunând-o alături de ea.

Figura cu semne de curiozitate îmbrăcă o mască de Furie, de parcă ar fi spus: ia-ţi banii, nu-mi trebuie! Apoi, întărise refuzul, măturând spre departe banii, dorind curatul ierbii uscate izbăvit de impuritate…

După ce-mi culesesem avutul respins, mormăisem a salut, făcusem stânga-mprejur, îndepărtându-mă hotărât… Grăbisem paşii, iar, când să trec din nou podeţul, întorsesem privirea.

Descopeream că cea văzută, clipe înainte, dispăruse, iar pe valea Sărăţelelor nu se zărea ţipenie de om!

Mergând spre sat, duceam cu mine senzaţia că-mi întâlnisem geamana! Da! Da! Încredinţarea asta îmi deschise în suflet şuvoiul unei energii nebănuite, de care aveam să profit de-atunci înainte! Deci, până la urmă, nu eram singură!!

Regretam doar că nu avusesm la mine un petec de hârtie şi cărbune să-mi imortalizez descoperirea într-un portret… să-mi rămână drept certitudine… să nu se transforme cu timpul în convingerea că totul fusese o iluzie…>>

Read Full Post »

ŞARPELE CASEI

În Duminica Floriilor, Muica Lina a lui Băcănuş venea încet-încet de la slujbă, ducând în batistă un pumn de anafură – să ia pe nemâncate toată săptămâna câte-o firimitură…

Dă să treacă şoseaua, că stătea pe-o ulicioară ce se deschidea din dreptul lăcaşului, când un ciopor de băietani se năpustiră asupra milogului satului, aruncând în el cu te-miri-ce şi grozăvindu-se de-aşa ispravă prin ţopăieli, ţipete şi râsete.

Omul, nevoit de adunătura strânsă de zmei, scăpă târând cu greu piciorul beteag şi lăsând o dâră şerpuită în urmă. Îşi află salvarea în Lina, care-l ogoi în ograda ei săracă, omenindu-l cu o strachină de lapte şi-un colţ de turtoi.
Milogul sorbi cu plăcere printre plescăituri picul de lapte, pitind, însă, boţul uscat şi galben în sânu-i trenţăros. La căderea serii, Muica Lina îl îndeamnă la adăpost în grajdul dărăpănat unde-şi găsea fereală şi capra-i roşie, singura avere…

Din ziua aceea, omul şi-a hotărât loc de pază la poarta bătrânei. Sta acolo de dinaintea răsăritului şi până se întuneca, plimbându-şi ochii ciudat de galbeni în lungul şi-n latul uliţei, nefăcând nimic, doar sâsâind uşurel vaietul suferinţei sale alinate de Muica Lina.

Timpul trece după tipicul satului. Vara s-a dus… Muica se grijeşte de capră şi de milog. Oftează într-una. Nici nopţile nu se ostoieşte. Ziua merge prin curte. Mai rupe vreun braţ de buruieni. Mai suduie căpriţa năroadă săltată pe prispă la flori. N-are stare. Nici să înghită lapte nu-i vine… Turtoi încropeşte tot la două zile. Îl coace sub ţestul încins cu crengi aduse de milog… Şi orice-ar face, îşi bombăne nevoinţa. Cu ce să plătească ’aracan de ea dările?! Mai an, o ajutase Părintele. Nu mai putea nădăjdui la mila bisericii şi-acum! Da’ de unde creiţari?!

Milogul aude bolboroseala maicii azi, o aude mâine. Nu dă semn că pricepe oftaturile femeii. El îşi primeşte tainul, soarbe încetinel din dulceaţa laptelui, necruţând nici o picătură, iar cu boţul de mălai fuge încurcat, îndemnând către uşa grajdului.

Muica Lina îl vede. Nu-i zice ni’ca, lăsându-l în treaba lui. Iar când dau faţă-n faţă, o ţintuieşte cu ochii straniu de galbeni. Parc-ar vrea să-i spună oarece.
Şi într-o dimineaţă, când biata curăţa grajdul, năvăli şi el fâşâind şi dând ocol unei lădiţe în care femeia punea la fereală mălaiul. Capacul şi preajma cutiei aveau urme de mămăligă uscată. Arătarea sâsâi ca de obicei, legănându-şi corpul subţiratic până femeia prinse de veste. Apoi se strecură şerpuind, piciorul beteag însemnând c-o urmă unduitoare poteca.

Mirată de bâţâiturile milogului, priveşte către ladă, atingând-o uşurel cu vârful piciorului, îngrijorată de cum să-ntindă cât mai mult din puţinul mălai.
Spre uimirea bătrânei, lada nu răsună a gol! Nu! Lina se-aplecă vioaie, uitând de orice durere a şirei, trase în sus de capac şi…?! Ce văzu nu i se păru tomite adevărat. Îşi scuipă în sân, îşi făcu larg trei cruci, asezându-se pierită pe pragul grajdului.

Gânduri şiruri îi zumzăiau prin urechile bătrâne, iar în lumina ochilor se perinda strălucind galbenul visteriei aflate. I se păru că e pe altă lume… Doar în poveştile bătrânilor de cândva se iveau aşa, din senin, comori, de scăpau de foame şi sărăcie vreun om şi sufletele aflate în grijă. Dar la ea, cum?!

Şi tot întrebându-se şi încercând răspunsuri după mintea ei de femeie, băgă de seamă că milogul pierise din poartă. Dar nu-şi făcu griji. S-o fi dus pe linie să-şi dezmorţească ăle picioare, gândi ea. Din pragul grajdului se ridică abia când se întunecase. Pesemne aţipise ostenită de munca spăimoasă a minţii. Îl caută pe cerşetor, îl strigă să vină la strachina de lapte, dar… nu se arată.În acea noapte dormi fără vise, pesemne sătulă de cele trăite peste zi.

Deşi dăruită cu soare de Domnul, ziua următoare începu rău pentru Lina. Aciuitul de milog parcă intrase-n pământ. Nu ştia pe unde rătăcea, iar căpriţa scăpase dincolo de gărduţul ce apăra legumele de oare, dând gata straturile de varză abia învelită, spre toată obida bătrânei.

Şi-n vreme ce-şi ştergea lacrimile c-un colţ de basma, prinde curaj, trece drumul şi se prelinge încetunel în curtea bisericii… I se spovedeşte preotului care n-o crede, bănuind c-ar avea năluciri… povăţuind-o la rugăciune şi mătănii.

Nici părintele, nici Lina nu simţiră că vorbele şoptite sunt prinse de dascălul Marcu, om hulpav de băutură şi de câte alea. Singurele virtuţi avute – hărnicia şi vocea – îl salvaseră în slujba de paracliser. Păşind uşor în latura femeii, o ademeneşte la mărturisiri, făgăduindu-i viclean sprijinul. În fapt, toca în minte zavistie pentru ploconul căzut pe capul proastei bătrâne.

Zălogită în necazul că nu găsise crezare la preot, se îndrepta spre casă târându-şi neputincioasă picioarele. Din spate, era urmată îndeaproape de Marcu, hotărât să facă ce-o face, doar să pună mâna pe…

N-apucă să-şi ducă otrăvita închipuire la capăt, că se-mpiedică de scârbavnicul milog, care i se împleticise voit printre paşii de fur.
Scăpat din poticneală c-un brânci şi-o sudalmă aruncate sărmanului – nebănuit potrivnic – fu din trei paşi lângă Lina.

Copleşită de stăruinţa urmăritorului, năucită chiar, îi îngădui curiosului să-şi mântuie vrerea.

Descoperind bănetul, din care, mai-nainte fură din ochi, ţârcovnicul dădu s-apuce în pumn cât mai mult, dar scăpă tot, retrăgându-şi cu iuţeală braţul muşcat sălbatic de milogul ce apăra avutul Linei şi-al său.

Temerara încercare a sărmanului este ne-nţeleasă de femeia buimăcită de întâmplările zilei. Şi-n timp ce-l izbeşte c-o boată în moalele capului, Lina simte răceala de gheaţă din picăturile de sânge sărite pe mâini dinspre săracul stârcit de-acum în picioare de Marcu.

Milogul apucă de ieşi târâş din locul de iad, în vreme ce dinspre lădiţă se-nălţau limbi şerpeşti de foc, devenind, într-o clipă, ucigătoare limbi de balaur…

Dascălul pieri şi el mânat de groaza trăită, iar Muica Lina, nesimţind ameninţarea pârjolului, sta pironită în mijlocul grajdului.

Desprins cu iuţeală din şirul de oameni veniţi cu apă în cante s-oprească prăpădul, Culiţă, feciorul lui Vlaicu, scăpă bătrâna de grinda în flăcări, gata să-i cadă în creştet…

Ca la capăt de lume, tăcerea şi bezna covârşiră locul, ştergând părerea că ceva s-ar fi întâmplat pe-aci…

A doua zi, ieşind în bătătură, bătrâna zăreşte ceata de băietani zurbagii, ce-şi aveau vad de zarvă la răscruce de drumuri, ţipând şi bătându-se între ei care să dea mai întâi cu piciorul… într-o piele de şarpe…

Read Full Post »