<<În ziua aia, o vreme neprielnică, rea, ceţoasă, apăsătoare mă ispitise, aruncând spre mine o chemare, un cârlig… să iscodesc, poate să aflu către cine îmi trimit, uneori, rostite gânduri-întrebări ce capătă pe dat’ răspuns, nelămurindu-mă prin firescul conţinut, fiind exact ce-aş adăsta, de mi-aş răspunde eu însămi.
Ieşisem din căsuţa Mănţicăi tiptil, nedorind sămânţa-i de vorbă să mă întârzie. De parcă m-aştepta oarecine, cumva?! O apucai pe drumul peste Sărăţele, îmbelşugate, la început de toamnă, de ploile căzute deja. În drum, mă-nfiora a tristeţe sărăcirea grădinilor, a livezilor… Ici-colo, câte un gutui îşi apăra de recele dimineţii freamăt globurile galbene, dând părerea unei arome pe loc pieritoare. Regretam nespus graba timpului ăsta, meşter cosaş în anii vieţii mele de început.
Oftasem din rărunchi, doar nimeni nu mă auzea, cei vrednici mi-o luaseră-nainte spre lucrul zilei, cei leneşi tândăleau prin odăi ori prin ogrăzi, nesiguri în recele ameninţător al dimineţii.
Trecusem un podeţ peste un Sărăţel cu pretenţii de pârâiaş după apa de ploaie cu care îşi îndulcise, la sfârşitul verii, apele sărate, ridicându-se la vremea asta şi împiedicând drumeţul să-l mai sară. Şi, deodată, ceva îmi sparse încrederea singurătăţii, căci o mogâldeaţă mi se-arătă chircită în panta lină a văii ce-o urmam. La început, scuturai capul, vrând să mă dezic de vreo părere – rod al imaginaţiei mele. Dar nu dispăru, încăpăţânându-se locului şi aruncând către mine doi ochi, un chip şi o expresie, perfectă reflecţie a unei oglinzi în care mi-aş fi căutat propriu-mi chip… Avea, zburlită, ca şi mine, podoaba capilară, dispusă de natură într-o claie deasă, cam arţăgoasă, înăsprită şi de aerul tare al dimineţii… Zgomotul paşilor mei treziseră din amorţeală făptura ce-şi înălţase chipul către nedorita călătoare. Simţii cum ne fulgerarăm din priviri. Doamne, cât îmi semăna!! Îmi coborâi privirile pe mâinile făpturii: tremurau, ca şi ale mele, uşor. Şi degetele, da, degetele erau la fel de lungi şi subţiri ca şi-ale mele!
După secunda privirii ochi în ochi, biata făptură îşi plecase capul cufundându-se în amorţeala întreruptă. Mă cutremurasem frisonată excesiv. I-o fi tare frig? Sesizase şi ea izbitoarea noastră asemănare?! Dar se oglindise vreodată ?! Poate îi era foame?! Şi, cu acest ultim gând, scosesem din buzunarul jachetei toată averea mea destinată cumpărării de la magazin a unei cutii cu zahar cubic, depunând-o alături de ea.
Figura cu semne de curiozitate îmbrăcă o mască de Furie, de parcă ar fi spus: ia-ţi banii, nu-mi trebuie! Apoi, întărise refuzul, măturând spre departe banii, dorind curatul ierbii uscate izbăvit de impuritate…
După ce-mi culesesem avutul respins, mormăisem a salut, făcusem stânga-mprejur, îndepărtându-mă hotărât… Grăbisem paşii, iar, când să trec din nou podeţul, întorsesem privirea.
Descopeream că cea văzută, clipe înainte, dispăruse, iar pe valea Sărăţelelor nu se zărea ţipenie de om!
Mergând spre sat, duceam cu mine senzaţia că-mi întâlnisem geamana! Da! Da! Încredinţarea asta îmi deschise în suflet şuvoiul unei energii nebănuite, de care aveam să profit de-atunci înainte! Deci, până la urmă, nu eram singură!!
Regretam doar că nu avusesm la mine un petec de hârtie şi cărbune să-mi imortalizez descoperirea într-un portret… să-mi rămână drept certitudine… să nu se transforme cu timpul în convingerea că totul fusese o iluzie…>>
Lasă un răspuns