În prag de An Nou…

Read Full Post »

POVESTE DE IARNĂ

Toamna lungă nevoită de ploi fusese gonită de-o vreme primăvăroasă. Ea înstăpânise locul. Până spre Undrea firea o luase razna uimind cu preaplinul ei, ca pe la mijlocul acestei luni mugurii să pleznească pe crengile pomilor, iar prin ogrăzi să zburde dalbi mieluşei.

Se ştie că, pe vremuri, credinţa era că blana mieilor, apăruţi cel mai devreme în Gerar, vestea cât de bun avea să fie anul, după cât de mult ori puţin negru le tărca albul. Acum, căldura nefirească spulberase nădejdea într-o prezicere a binelui, cât ar fi fost să fie…

Dar, în ajun de Crăciun, se reluase mersul drept al firii. Nori grei coborâseră dinspre munte scuturându-şi omătul din plin, îngreunând lumea cu straiul iscat, gonind lumina slabului soare. Peste zi preajma albise. Căciuli miţoase acoperiseră case, acareturi, căpiţe ori şire din plin. Odată cu lăsarea întunericului se iscase o viforniţă furioasă, spulberând aşternutul de zăpadă ocrotitor al grădinilor şi livezilor.

Oamenii, mai ales cei bătrâni, căinau pomii înşelaţi, sortiţi să-şi prăpădească rodul, se tânguiau că bietele animăluţe n-aveau cum să se-nfrupte din colţ proaspăt de iarbă, cum firesc ar fi fost!

Ăl mai mic al Zamfirei sta pitit sub velniţe cu urechea ciulită la trosnetul lemnelor din sobă. Singur între şapte surori era ciuca bătăii pentru copiii din sat. Şi nu nevolnicia staturii i-atragea pornirea neprietenilor, ci o frică bolnăvicioasa purtată de acesta pe oriunde-şi târa umbra, frică mirosită de toţi.

Pentru aşa năpastă, babe firoscoase îi găsiseră pricină mamă-sii, despre care se răspândise vorba că, născându-l, se-ngrozise de jocul din umbră al Ielelor. Nimeni nu damblagise, căci nu fusese strigat nimeni! Doar nou-născutul se-ncărcase de-o spaimă înfiptă adânc în suflet.
De când se ivise pe lume nu ştia să fi pus geană peste geană în tihnă. Nu! I se zbătea inima ca un iepuroi înfricoşat de câte ori vreun fir de zgomot i se năzărea prin vis. Treaz fiind, nu era mai vrednic! Un zbucium de şoapte auzite şi înţelese doar de el îl fugărea să-l răpună la tot pasul. Şi, deşi nimic din cele simţite nu se-ntâmpla, el îşi potrivea răsuflarea cu tactul ascuns al spaimelor ce-l stăpâneau din pruncie.

Totuşi, când făcuse zece ani, primise un dar. Era în vară. Un trecător prin sat, rătăcit, pesemne şi care-l salvase pe copil de ploaia de mere coricove îndreptată asupra-i de nărăvaşii ciudoşi, îl trăsese de-o parte să-l ogoaie. Simţindu-i meteahna aţâţată şi de batjocoritori, îi vorbi de un leac, ridicând stufoasele-i sprâncene deasupra ochilor pătrunzători şi veseli.

Să fi trecut o jumătate de an, poate? El se găsea tot cu frica-n sân, parcă şi mai şi decât altădată! Şi creştea încă pe măsură ce se apropia clipa vestită de omul ciudat, adică vremea primei ninsori. În zilele din urmă nu mai dormise, nu mai mâncase, strivit de îngrijorare. Dacă nu va fi în stare să ducă la bun sfârşit ce fusese învăţat să facă?!

Şi iată că ninsese! Păcătoasa de inima îi bătea gata să-i sară din piept. Dar până la urmă dorinţa de-a scăpa de boala fricii îi învinse nevoinţa. Se strecură afară dintre velniţe să nu-i trezească pe ceilalţi adormiţi târziu. Aruncă straiele în tăcută repezeală peste micu-i trup încălzit de fiorul necunoaşterii şi, îndesând căciula adânc peste ochi, birui scârţâitul uşii dinspre tindă şi ieşi în ogradă în plină viforniţă. Vălătuci de omăt spulberat de pretutindeni îl împresurară la iuţeală. Dar, mai volnic decât oricând, cu icoana călătorului în ochi şi cu povaţa-n urechi, băiatul se-ndreptă spre apărătoarea oilor. Nu aşa fusese îndemnat?! Să-şi ia alături pe unul mai slab decât el şi s-apuce pribegia prin lume, ca aşa-şi va prăpădi pe vecie frica!

Se prelinse în caldul întuneric cu iz înţepător şi, tremurând ca varga, dibui în cotlonul ştiut mielul proaspăt născut, lipit de oaia-mumă. Ceva ca o vrajă neştiută amorţise suflarea de-aici, nimeni şi nimic nefiind supărat de micul fur. Doar un behăit subţirel îl încredinţă că şi-aflase tovarăşul de drum.

Apucă în braţe mieluţul, îl puse la fereală sub cojocelul său şi ieşi la viforoasa lărgime. Copil şi miel, amândoi fură prinşi de vârtejul ninsorii şi purtaţi din ogradă spre uliţă, împinşi dincolo de biserica străveche până hăt, departe, spre gura pădurii şi de-acolo către adâncul ei cel negru, înspre poalele muntelui.

Ca prin farmec, o linişte de piatră se lăsase pretutindeni. Se auzea parcă doar inima-i bubuind lângă plăpândul firicel de viaţă ascuns la piept sub cojoc. Se afla într-o poieniţă scăldată în argint. Zăpada de-un stânjen de-naltă îl chema să se tăvălească în puful ei. Şi cum n-ar fi făcut-o?! Numai ca pârdalnica de frică îl ţintuia locului!

În jur nici o adiere din vântul tăios de până mai atunci… nici un zgomot în afara celui făcut de toba inimii sale! Un petec de nor dăduse la iveală o lună stranie, de-o frumuseţe nemaintalnită! În rest, cerul covârşit de stele şi albit se uita, adevărat ochi rece, la băiatul prins în cleştarul poieniţei, ţinând la piept un miel agăţat de hotarul somnului.

Pe minută copilului i se scurse toată vlaga din trup şi căzu în genunchi! De jur împrejur îl ţintuiau câteva perechi de luminiţe galbene, ochii lupilor sosiţi de neunde. Ciudat, dar spaima morţii nu-i mai tulbura cu nimic adâncul firii! Era stăpânit acum de un singur gând: să-l apere pe miel, să-l ocrotească de colţii lupilor pe care-i presimţea flămânzi dincolo de umbra copacilor şi care-nchideau un cerc din ce în ce mai strâns în jurul său.

Un behăit subţirel îi turnă în sânge o picătură de curaj. Mielul dădu semn că se trezeşte. Cu un glas pe care nici el nu şi-l auzise vreodată, strigă în miezul pădurii şi al haitei ce sta să-i răpună pe amândoi, cu ochii aţintiţi către un brad măreţ din apropiere, prins şi el în conul de argint al lunii: „Doamne, apără mielul acesta, căci eu nu sunt vrednic s-o fac!”

Ca din senin, o vâlvătaie se abătuse dinspre vârful negru al bradului bătrân şi dăduse iama în haită. Copilul văzuse doar o minge de foc pârlind cozi şi labe de lupi, lovind preajma, adevărată măciucă mânuită de un fermecat apărător… Apoi, cu inima spulberându-i-se, pică-n zăpadă, căutând a ocroti în cădere viaţa mică de sub cojoc…

Până la urmă, fusese găsit spre mijlocul zilei de părinţii uitând să-l certe, mulţumiţi că-l aflaseră, slavă Domnului, teafăr, împreună cu mielul. Nu înţelegeau nimic din ce băiatul le bâiguia. Şi uluiala îi covârşea privind cercul strâns de zăpadă bătătorită de labe de lupi, de cioturile vecine înnegrite de foc, de smocurile de blană pârlită ce pătau omătul pe alocuri… Şi mai uimiţi rămăseseră când, de-atunci, aflaseră în mezinul lor  un temerar, lecuit de frica ucigătoare ce-i răpise cei mai frumoşi zece ani din viaţă…

 

 

Timpul a trecut, cum trec toate. Pădurea s-a rărit, dar bradul cel bătrân e şi-acum acolo. O dată pe an, în Noaptea de Ajun, o stea din vârful lui coboară şi se transformă în vâlvătaie ocrotitoare a umbrelor unui copil şi a unui miel, împlinind un rost din vremuri vechi…

Read Full Post »

SCORBURĂ – locul al III-lea la Concursul de proză scurtă „PEREGRINĂRI” – Dublin 2014

Atinse lacătul de pe centura de zale a Copacului cu un smoc de iarbă, lăsând vederii o intrare întunecată şi zugrăvind mută mirare pe chipul omului care-l privea de la câţiva paşi depărtare, încremenit într-o chemare abia rostită: Scor-bu-ră!

Se prelinse ca o pisică prin bortă, scoarţa copacului închizându-se în urmă-i, alungând şi ultimul fir din lumina fierbinte a zilei… Se bucură de-aşa întâmplare pentru nevolnicii săi ochi. Făcuţi asemenea celor de om, n-aveau rost adevărat decât dincoace, doar aci atingând cu puterea lor zgomotele, simţind fiece aripă de căldură ori de răceală dinspre sortiţii tărâmului ăstuia…
*
Uns paznic de când se ştia la rădăcina Copacului Lumii, de puţină vreme aici, de mai multă dincolo, încălcase deavalma oprelişti, mereu setos de neînţeles şi primejdie, strecurându-se înspre oameni, căutând lumea lor.

Prevăzătoare, Muma îl trecuse de trei ori prin ţărâna de la rădăcina Copacului Lumii şi-l întrupase pentru a nu bătea la ochi, de s-ar fi dus în cealaltă parte.

Ştiuse ce ştiuse de la bun început! Îl ardea miezul de stâncă-de-foc, împingându-l să dea iureş printre oameni.

Nu săvârşise nici o nefăcută încă, dar oricând ar fi putut isca pe-afară pozne care să se prăvălească în tumult până dincoace, în bezna grea de sub pământ, nu?!

De asta se nevoi ea să schimbe câte ceva din rânduieli. Mută chiar Copacul Lumii. Îl duse pe-un plai neluat în seamă, chiar uitat, pe-o coastă pieptişă de sub munte.

Trecuse ceva timp, iar în lumea de dincolo abia de se ivise înspre Copac un pumn de oameni, scormonitori în vintrele pământului după fier şi, mai apoi, meşteri în lemn. Tăcuţi nevoie mare, întunecaţi la chip, cu glas încet şi dulce, se ţineau departe de ce le-ar fi tulburat tihna traiului şi aşa greu…

Dinspre ei se-ntorsese el mereu nemulţumit. N-aflase nimic de la muţii ăştia, n-avea cum să se grozăvească în faţa alor săi… Poate numai cu vestea că nimeni dintre oamenii aceia nu băga de seamă că nu lasă umbră Copacul Lumii!

Muma îi spusese că cei de dincolo n-au cum să vadă lipsa, poate doar aleşii! Cu glas răspicat îi lămurise că nici asta nu-i posibil decât dacă paznicul de la rădăcina Copacului ar slăbi vraja învăluitoare.

Sub povara adevărului, se făcu a înţelege spusele Mumei, împăcat…

*
Şi iată cum azi ajunsese de dincolo un ghem de freamăt. Da! Se-ntâmplase! Pentru întâia dată intrase în vorbă cu el un om! Da, da! Şi-l pricepuse! Văzuse-n mintea aceluia ceva care-i mersese la suflet… da! Părea un strigăt! Ca un nume! Îi plăcuse, luându-l să fie al său! Scor-bu-ră! Scor-bu-ră! zgudui cele două lumi vorba repetată. Şi când rostise fără să ştie ce-nseamnă cuvântul, amintirea vălătucilor de aer dintre el şi om îl împresurase cu miresme de apă-fier-tare, de scoarţă putredă de copac, de pământ aspru, fărâmicios, umed… Şi atât îi plăcuse, încât l-adusese acasă ca pe-o adevărată şi minunată pradă!

Fiindcă dintre toţi paznicii avuţi de Copacul Lumii el se dovedise a fi cel mai vrednic, nu fu dojenit că se grozăveşte cu fleacuri, că-şi pierde vremea… Atâtea rotiri de apă-fier-tare pe sub pământ nu le schimbase cu nimic rânduiala!

Nu-i trecu Mumei, însă, prin minte că, odată cu numele străin, fusese adus şi ceva neprielnic lumii lor?!
*
Nu ştiuse şi nu va şti niciodată ce-l hotărâse! Simţise de multe ori un cui rece împungându-l… Tot aşa îl sfredeli şi-acum, pân-o făcu şi gata!

Cum la rădăcina Copacului un izvoraş abia susura, îşi strecură palma-i micuţă în firicelul viu ca şi-alte dăţi. Numai că acum, firava şoaptă venită dinspre apă se-nlănţui pe miezul său de stâncă-de-foc precum o spirală şi o amorţeală dulce îi luă în stăpânire fiinţa.

Se strânse tot în propria-i palmă, lăsându-se purtat de curgerea zglobie! Uitase, pesemne, îndemnul Mumei, să nu părăsească mai mult de o zi-sunet rădăcina Copacului Lumii, să nu ia în derâdere rostul său!

În răstimpuri, spre odihnă, preschimba câte-un deget în răsucirea de apă. Ba chiar poftea să se cufunde în unda subţire, să se contopească de tot cu ea! Dar îşi lua degrabă seama, fiindcă ce s-ar fi ales de stânca-de-foc? S-ar fi prăpădit! Nu?!

Şi stăpânită nebunia chemării, se lăsa mai departe purtat de apa care-l urca şi-l cobora, când zbuciumat, când lin, când pe ocolite, când…

Tot de la Muma ştia că izvorul sfânt adună multe ape şi curg laolaltă, tot curg. Şi, pe loc, taman acum, o crăpătură-scrâşnet rece se prefăcu în întrebare! Adică unde să curgă izvorul întărit?! Şi pe loc simţi cum crăpătura se lărgi într-o cavă uriaşă, cum miezul său de stâncă-de-foc plesneşte şi se stinge în aceeaşi clipită, stâmpărând fierbinţeala c-un sfârâit în undele apei.
Ciudat! Contopirea nu-l sperie! Palma care-i ţinuse toată fiinţa se destrămă, dispăru, ba nu, se făcu apă-fier-tare!

Curios şi iar curios, dar nu-l încercă nici o părere de rău, nimic! Se cercetă strigându-se: Scorburăăăă! Un ghem de bulbuci se roti deasupra apei, semn de mare bucurie pentru el…

Curse mai depare. Apa creştea tot mai mare… Devenit lichid, i se păru că-i încolţit din toate părţile… Parcă fu încătuşat în corpul curgând… N-avea cum a se-ntoarce! Să meargă mai departe, da! Tot mai departeeee!…

La un timp, întunericul rece-ud, alunecos şi greu începu să se umple cu forme, cu multe forme uşoare. Înţelese că nu sunt goluri în apă; mai degrabă le simţi ca pe nişte murmure. I se şterse pe dată părerea c-ar fi înghesuit. Apa-fier-tare, primind la sine murmurele, îşi îmblânzise unda…

Plăcut surprins de ce simţea, nu înţelese de la-nceput ce se-ntâmplase. Din amintiri ascunse răzbătu zicerea Mumei că, tot la şapte rotiri, apa-fier-tare ia cu sine sufletele oamenilor deja morţi spre a le duce către sălaşul veşniciei.

Şi, mai mult decât orice, pătrunse adevărul strigat cândva de ea. Acum abia se legară hotărât în minte, precum zalele unui lanţ, murmurele din apă şi sufletele oamenilor morţi.

Deşi erau nenumăraţi, unii, tineri, alţii, bătrâni, vârtejuri de bucurii ori de nevoinţe, unii, senini, alţii, plini de regrete, Scorbură îi simţea doar ca pe nişte unde, unele mai calde, altele, mai reci ori ca pe nişte zvonuri, mai blânde sau, dimpotrivă, mai zgomotoase! Atât!

Până la urmă îi jucă iar în faţă altă rostire a Mumei: mai devreme ori mai târziu, ajungem cu toţii în apa-fier-tare din adâncul pământului, să se ştie!

Alte nedumeriri îl încolţeau. Nu înţelegea ce rost îşi căpătase acum. Şi-şi bolborosea nelămurirea. Tare voia să priceapă, altfel nu scăpa de cazna apăsătoare a gândurilor!

Treptat pătrunse tâlcul shimbării. Nu mai era doar apă-fier-tare printre murmure-suflete de oameni morţi… Nu părea în zadar fuga sa de la rădăcinile Copacului Lumii! Ştia sigur asta, simţind cum prin el se prefirau amintirile tovarăşilor de călătorie… şi lucruri… şi glasuri… glasuri – nişte spirale de aer cu miroznă de soare, de munte, de pasăre, de floare, de fluture, de lună, de stele…

Covârşit de toate, se ghemui mai tare în unda rece de apă-fier-tare… Cum, în afară de rânduielile Mumei, mai erau de aflat multe, încă multe?! Şi dădu să se prelingă încetinel pe lângă murmurele-suflete, să le pătrundă rostul, să afle, să înţeleagă… necunoscutul!

Tresăltă bucuros în curgerea sa, fericit că se duceau cu toţii într-acolo, înspre departeeee! Spre cât mai departeeee!…
*
La un moment dat, un mănunchi de scântei orbitoare îi săgetară împletitura de unde şi, pe loc, se năimi parte la cele aflate, la noile adevăruri, unul desprins dintr-o aducere-aminte, abia bănuit, dar acum desluşit: ieşise! Pătrunsese în lumina din tărâmul oamenilor…

Şi curse mai departe zglobiu, strecurându-se printre vinovăţie şi bucurie, vinovăţie, că încălcase spusele Mumei şi se abătuse de la drumul scris, bucurie, că împlinise dorinţa murmurelor-suflete de morţi de-a mai ajunge odată prin locurile unde le fusese drag!
*
-Ai auzit? îşi întrebă femeia peste gard vecina, potrivindu-şi testemelul pe frunte.
-Ce s-aud?! se opri cea strigată din culesul perelor aurii, căzute doldora pe iarba grasă din curte.
-Ăl mic al poştaşului a fost martor la o minune! continuă prima.
-E, te pui la mintea pezevenghilor ăstora! Numai la snoave le stă gândul! Ce minune?!
-Minune, zău! Tot satul ştie! În dumbravă, din stejarul ăl bătrân a ţâşnit apă! Au cercetat de-aproape, e un izvor în toată legea, pornit dintr-o scorbură! stărui prima.
-Aci, la noi?! Pe pămânul ăsta?! Păi, nu va dura cine-ştie-cât şi-l va sorbi adâncul secetos! zise printre icneli de efort vecina.
-A fost şi popa acolo, să citească spre sfinţire! întări dovada cumătra atotştiutoare.
-Ei, brava, îl caută omul pentru rânduieli de botez, de nuntă ori de-nmormântare şi el bate crângul! se-nciudă vecina, aplecată asupra coşului cu pere strânse spre mulţumirea grabnică a celor doi godaci din coteţ.
-L-a şi botezat popa! lămuri prima.
-Aşa ceva n-am mai pomenit! Izvor botezat?! se ridică din şale, mirată, surata cu perele.
-Da, da… Apa Sâmbetei i-a zis! Că sâmbăta s-a-ntâmplat minunea!
-Halal să-i fie! Nu putea găsi nume mai cu noroc?! Sâmbăta se sfârşesc toate… se oţărî cumătra.
-S-o fi gândit popa, săracul, să fie de pomenirea morţilor… încheie firoscoasă prima femeie, trăgându-se dinspre gard spre cunia unde fierbeau oalele, în aşteptarea omului şi a copiilor ce aveau să sosească acasă curând…

Read Full Post »