Programatorul

 

Sunt în club de ceva timp. Urechile-mi cântă alternativ stânga-dreapta. Nu prind nimic în comun din linia melodică. Muzica a marşat spre sută în decibeli, motiv să găsesc atât de firească năuceala mea. N-am băut. Doar am fumat puţin.

Fix la o masă de mine, o omonimă: tot singură, tot fumătoare, dar plină de graţie. Stăpână  a  concomitenţelor,  trăgând şi din ţigară, şi cu ochiul spre încolo şi-ncoace, îmi atrage atenţia. Şi ea încearcă exerciţii de autocontrol. Dau să mă-ntreb bănuitor: oricine ar fi nevenitul, întâmplarea o supără?!

Simt interes. Încerc o cercetare uşor disimulată de ochelarii mei cu umbrar. Chiar de-i întuneric, jocul intermitenţelor luminiscente de aici mi-ar tulbura vederea, deci îmi port cu mult firesc permanentul accesoriu, dar nu pentru asta doar…

Ca bărbat, o cercetez înălţând privirile spre chip numai după ce picioarele şi trupul trec examenul evaluării.

Gâtul delicat, suficient de lung, leagă de corpu-i fără cusur un cap pe dreaptă măsură. Faţa e ovală. Nasul uşor în vânt. Ochii mari sunt depărtaţi nefiresc de frumos. Părul închis, retezat puţin mai jos de urechi, ascunde frunte şi sprâncene sub bretonul luxuriant.

Să fi depăşit de puţină vreme adolescenţa?! mă-ntreb răscolit. Totuşi, privirile au profunzimi de femeie pe sub genele dese! Clipeşte repede, dar nu din stânjeneala c-ar fi fost fixată, nu! Cel puţin aşa-mi pare. Poate din cauza unei nerăbdări voit neascunse?!…

-Dacă  n-a venit, poate vorbeşti cu mine, o abordez îndrăzneţ în timp ce mă ridic de pe scaun.

Neauzind nici o replică, mă îndrept plin de speranţă către masa unde ea rămăsese imperturbabilă.

După ce mă recomand, trag scaunul exact în faţa ei, aşezându-mă.

Nu se împotriveşte. În ciuda luminii slabe, totuşi ne vedem bine. Încerc un gest civilizat şi-mi scot ochelarii. Mă gândesc să-mi etalez şi eu trăsăturile feţei despre care ştiu că nu-s chiar neplăcute.

Inima îmi bate grozav. Parcă săvârşesc o infracţiune. Tac. Îmi simt gura pecetluită. Nu realizez ce-aş vrea mai degrabă: să mă îndepărteze ori să m-accepte?!

-Poţi să repeţi? Fiind puţin hipoacuzică, vorbele tale n-au percutat! Şi râse degajată, continuând să-şi rotească frumosu-i cap dinspre stânga spre dreapta.

-Aş fi vrut să-mi exprim toată admiraţia pentru cum arăţi, pentru…

Dar ea, mai nerăbdătoare decât mi-aş fi putut imagina, îmi retează fantezista îndrăzneală cu acelaşi surâs ce-ar fi putut însemna acceptarea complimentelor mele:

-Da, ai dreptate, n-a venit. N-a venit încă…

-Şi de unde poţi şti că nu sunt eu aşteptatul? rostii eu rar, de teamă că nu ar putea citi mişcarea buzelor.

-O, de asta sunt sigură! Nu semeni cu cel visat! Şi îmi zâmbi ca din altă lume…

Cum sunt un om civilizat, deşi refuzat şi decepţionat, mă ridic neutru, fac o plecăciune şi plec, dar nu înainte de a-mi pune din nou ochelarii şi de a le atinge cu mâna dreaptă rama, activându-le funcţia recording…

*

În miez de noapte, ajunge acasă. Stă într-un bungalou pe ţărm: trei cuburi de beton aşezate ca-ntr-un joc de copii. Două sunt spaţiate cât să încadreze în sticlă un soi de orangerie, oază de verdeaţă în pustietatea cenuşie de stânci, piloni şi nisip a falezei. Deasupra, a treia piesă a ludicei şi straniei clădiri, se sprijină pe laturile celor de jos, închipuind şi ermetizarea spaţiului de locuit.

Nici o fereastră, nici o uşă nu dau speranţă accesului în incintă. Lumina interiorului se lasă ziua dinspre tării prin plafonul translucid al cubului superior. Direcţionată spre vegetalul orangeriei, infuzează natural atmosfera, lipsind-o de impurul flux lateral de curenţi. Noaptea, o perdea caldă, albăstruie e proiectată în interior de cubul de sus ce parcă ţine captivi miliarde de licurici.

Aflat în faţa geamurilor serei cu portocali, peretele de sticlă se ridică fără sunet. El pătrunde. Aerul parfumat al spaţiului de trecere îl revigorează. Se simte şi purificat de noxele aspirate în club, şi gata pentru… Pentru ce? Evident, pentru o contestaţie la verdictul ei.

Intrat în camera de lucru, o priveşte cercetător. De fiecare dată îi redescoperă austeritatea dotării, încântat să constate cât de prodigioasă poate fi simplitatea.

De-a lungul unui perete se înşiruiesc într-un dimensionat crescendo mulţime de monitoare identificabile prin ordinea alfabetică inversă, de la dreapta la stânga.

În faţa lor, pupitrul decupat în formă  de  semilună e  împresurat de o luminiscenţă argintiu-moderată, geamănă cu cea dată de led-urile care marchează încăperea la nivelul solului.

Pe blatul pupitrului tronează o tastatură covârşită de butoane care, atinse, par potenţate de sonuri picurate din muzica Universului. Nimic altceva. Ba nu, încă o pereche de ochelari identici ca formă cu cei purtaţi afară, doar ceva mai mari şi fără de lentile, completează dotarea.

Scaunul înalt de birou aduce cu cel ejectabil al unei aeronave şi nu este anturat de vreun alt obiect cu destinaţia şederii, dovadă  sigură a solitudinii utilizatorului. De pe ceilalţi pereţi, irişi de peruzea pictaţi fosforescent ţintesc iscoditor lăuntrul, amplificând crepusculul insolit al încăperii.

Cu mişcări precise, îşi scoate ochelarii şi-i montează în replica lor de pe pupitru. Apoi îşi aşează ansamblul pe nas, nederanjat de gabaritul puţin mărit al dispozitivului. Desface c-un declic un senzor de pe tastatură şi-l montează pe tâmpla dreaptă, imediat sub dubla ramă. Atingând cu rapide mişcări butoanele, declanşează secvenţa de start a programului.

În timp ce el se relaxează, pe monitoare apar mulţimi eterogene de sfere deschise şi interconectate. Îşi plimbă mâna pe rama ochelarilor asamblaţi. Zâmbeşte uşor când monitorul Alfa încarcă amprenta electromagnetică înregistrată la club şi o lansează în programul de identificare. Un clipit verzui anunţă misiunea încheiată.

Îşi lasă capul uşor pe tetiera scaunului, dând semn că aţipeşte. Eul i se concentrează într-o suită de fulgere minuscule, descărcări electrice controlate. Un coridor sinuos, cu aparenţă spongioasă, îi este traseu instantaneu. Virtualul spaţiu cenuşiu, parcurs cu supra-viteză în banda onirică, devine brusc el însuşi un mănunchi de scântei luminoase, multicolore. Congestiile programate îşi fac datoria şi-n somnul căutat transferă pseudo-câmpului vizual amprenta reperată.

Constată că şi ea e în braţele lui Morfeu, la fel de frumoasă, la fel de ispititoare ca-n semi-lumina clubului… Aşezată pe pat, ţine-n mâini o minusculă oglindă în care priveşte intens, mai întâi cu interes, apoi cu stupoare şi, spre final, cu adâncă mulţumire.

După ce-i proiectează în oglindă imaginea hotărâtoare, parcurgând traseul luminos în sens invers, el revine în starea de veghe, nu înainte să perceapă nerăbdarea ei de a trece prin noapte şi prin ziua de mâine mai repede…

Un râs machiavelic sparge tăcerea din camera lui în timp ce opreşte programul. Azvârle nepăsător ochelarii şi, pe deplin eliberat de preocuparea pentru ea, se-ndreaptă spre ieşire. Va face o lungă plimbare pe ţărm…

*

Intru-n club. Deja urechile preiau înfricoşate sonurile către suta de decibeli. Tânjesc după o linie melodică…

De după ochelari, o caut avid. Mă tem să nu fie… Dar nu lipseşte, nu! Şi azi clipeşte des-des, dar nu din stânjeneala c-ar fi privită, nu! Acum sunt sigur. O face din cauza unei nerăbdări voit neascunse.

Cer un scotch sec, dar nu beau,  paharul e simplă butaforie… Nici nu fumez… Sunt răbdător totuşi, chiar dacă o cercetez înălţând privirile spre chip, numai după ce picioarele şi trupul trec examenul evaluării.

Mă dor şi ochi, şi suflet de frumuseţea ei… Gâtul delicat, suficient de lung, leagă de corpu-i fără cusur un cap pe dreaptă măsură. Faţa e ovală.  Nasul uşor în vânt. Ochii mari sunt depărtaţi nefiresc de frumos. Părul închis, retezat puţin mai jos de urechi, ascunde frunte şi sprâncene sub bretonul bogat.

Îmi pun, răscolit şi lipsit de inventivitate, aceeaşi întrebare. Să fi depăşit de puţină vreme adolescenţa?! Totuşi, privirile au profunzimi  de femeie pe sub genele dese!

Mă stăpânesc să nu mă duc spre ea cu declaraţia mea… Descopăr veleităţi de stoic în timp ce-mi prinde privirea şi mă cheamă cu semene şi vorbe… Dar nu cedez.

Abia când e lipită de masa mea, încep slăbiciunile… Deşi eu sunt aşezat, obstinat în impoliteţea de a nu mă ridica, de a nu-mi scoate ochelarii, mi se pare acum minionă, chiar neajutorată, departe de statura observată ieri. Totuşi…

O privesc. Îmi construiesc o mină exagerat indiferentă, ornamentată de un rictus întăritor al expesiei. Preocupat de preparativele năruirii verdictului său de ieri, o aud:

-Ai venit?! Ce bine că ai venit! Aşteptatul eşti chiar tu! Tu! Te-am văzut în vis…

Îi zâmbesc puţin sarcastic în loc de răspuns, felicitându-mă pentru faptul că, de când fac munca asta halucinantă de psiho-programator, am îndrăznit întâia oară să-ncalc Protocolul pentru a-ntoarce lucrurile în favoarea mea.

Şi acesta este doar începutul!…

Read Full Post »

Zilele Babei

Se urcase pe marginea hăului sătul de-atâtea neînţelesuri…de-atâtea doruri nelecuite…de neputinţe…de cenuşiul zilelor…

Umblau poveşti că cine sărea fără frică ajungea întreg jos, cu viaţa schimbată de-a pururi în bine. Cine nu se lepăda însă de lumeasca temere de moarte îşi găsea cu siguranţă sfârşitul până să fi atins poalele muntelui.

Când fu gata să-şi ia avânt cu braţele larg deschise pentru zborul morţii, alunecă fără voie într-un fel de căuş săpat în stei.

Îşi continuă căderea prelingându-se printr-o crăpătură ce se tot lărgea pe măsură ce înainta, de parcă stânca ar fi fost vie şi-ar fi vrut să-l ferească de năpasta zdrobirii.

După îndelung timp, măsurat prin zvâcniri de spaimă omenească, prăvălirea încetase. Acum se găsea într-o lume aparte de cea ştiută. Chiar de formele păreau asemenea, culorile, ei bine, culorile… aveau ceva straniu! Îl şocară prin apariţia lor mişcătoare, făcându-l să arunce iscoditoare căutături în jur.

Până se hotărî la primii paşi, trecu ceva. Nu-i era uşor, căci poteca la capul căreia se afla fie se pierdea în nuanţe de albastru ceresc, ici-colo pătate de vălătuci albi aducând a nori, fie se-mpotmolea în verdele unui frunziş de copac, cum l-ar fi asemuit amintirea lui ori şerpuia într-un ruginiu vârstat cu negru, scurgându-se spre înainte, de parcă o uriaşă reptilă veninoasă ar fi însemnat drumul…

Nu-i venea vreun sprijin nici dinspre ce vedea în lături! Pomi foşnitori străluceau în tonuri alternante de mov şi galben viu, iar flori mărunte apăreau, prinse într-o clipire a pleoapei, negre ori cenuşii, ca-n următoarea mişcare a ochiului să răsară picurate cu lacrimi policrome.

Vârtejul acesta schimbător al nuanţelor îl covârşea. Simţea că se poticneşte de ceva nevăzut. Ameţeala îl făcu să se aşeze. Nu ştia dacă petecul portocaliu pe care se lăsase ar fi fost un covor de iarbă, după cum îi simţea asprimea proaspătă în palma sa… Nu se mai întrebă însă cu privire la alternativă, deoarece un sângeriu nesănătos înlocui oranjul imediat.

Inima îi galopa nebună. Ca să şi-o domolească, aspiră cu nesaţ aerul, evacuându-l apoi în porţii mici, ca şi cum plămânii lui s-ar fi prelins pe nişte trepte inegale.

Realiză că spectacolul cromaticii mişcătoare îi e aprig duşman şi închise ochii. Pe dată se simţi alt om! Inima i se domoli, putând acum să-şi audă propriile gânduri, mai toate năucind în jurul aceleiaşi întrebări: unde se afla?!

Unde să te afli decât în lumea mea?! i se vârî în urechi o voce zglobie de fetiţă.

Deschise ochii. În faţă îl ţintuia îndrăzneaţă o făptură. Era o mogâldeaţă îmbrăcată ba în roşu cu buline albe, ba în albastru dungat cu galben pal şi roz aprins. Şi-i zâmbea toată din mijlocul potecii.

Creatura era de statura unui copil de zece ani. Îl nedumerea la ea nespus contrastul dintre mâinile micuţe, cu piele de un alb mătăsos şi faţa de un galben-verzui, zbârcită ca scoarţa unui copac bătrân.

Mintea lui nu-i găsi rost ţeposului stog ce-i trona deasupra frunţii, culorile schimbătoare pulsând în neorânduială şi făcându-l iar să-şi piardă răsuflarea.

Închide ochii! Închide-i, altfel cazi pradă leşinului… Aşa mi s-a întâmplat şi mie când am păşit aici prima dată, clipoci veselă vocea.

Se supuse şi încercă să deseneze în mintea lui o altă întrebare.

Cum cine sunt?! Sunt Baba! Şi răspunsul veni pe acelaşi ton drăgălaş, proaspăt, în totală discordanţă cu ceea ce ar fi trebuit să-i sugereze numele, asociat chipului matusalemic.

Înţelese că nu trebuie să facă prea mare efort să-şi ordoneze gândurile, Baba… sau creatura… era în stare să i le priceapă, chiar dacă se adunau ghem de spaimă ori erau doar cioburi din oglinda celor cunoscute lui, care aci nu-şi aveau nici o noimă…

Încetează să întrebi de ce ai ajuns aici! Nu ştie nimeni! căzu răspunsul la o nouă întrebare ridicată ca uleiul deasupra mării agitate de furtuni din capul lui.

Încercă să întredeschidă ochii, dar săgeţile violete ale hainelor creaturii, spărgându-se apoi din verde crud în turcoaz, îl hotărâră că e mai înţelept să lase pleoapele plecate.

De fapt, eu nu ştiu nimic altceva decât ceea ce fac de când m-am trezit aici…

Adică ce?! reluă ea mirată întrebarea lui după o pauză.

Asumându-şi orice risc, crăpă uşurel ochii, la timp ca s-o vadă pe Baba cum se apleacă spre urechea lui, cu mâna făcută căuş.

Vopsesc zilele, veni din scurt lămurirea.

Absurdul celor auzite îl făcu să tresară. Şi clipind, prinse în plin pe retină mişcarea a ceva care părea a fi o pasăre ori poate doar o săgeată roş-albastră care traversa cerul maroniu, cu nuanţe de muştar.

Da, ce te miri?! Vopsesc zilele de naştere ale celor ca tine… le iau pe rând, le despăturesc, le scutur de praf şi le ţin în bătaia vântului. Şi, după cum le e norocul, zilele prind mai multe tonuri de albastru ori verde, tărcat cu galben, se-ntunecă în negru, maro şi violet, ori primesc roşu, portocaliu sau roz vârstat cu alb…

Cuvintele Babei păreau că au tot atâta înţeles ca şi ceea ce vedea el în jur printre gene.

Simţi pe dată supărarea acesteia. Îi punea la îndoială spusele? Vocea de copil se înălţă şi căpătă nuanţe stridente.

Cum poţi să crezi că te mint?! Ăsta mi-e rostul!

Spăşit, ceru iertare în gând, încropind o întrebare lămuritoare.

Da…eşti pe-aproape! Mănunchiul de culori aduce bine ori rău, fericire ori nefericire, linişte ori zbucium în viaţa celor proaspăt apăruţi pe tărâmul tău!

Aşezându-se în genunchi, tot cu ochii închişi, împreună mâinile a rugăciune, ocrotind parcă întrebarea ce-i zvâcnea în tâmplă:

Dacă mai pot să fac ceva cu ziua taaaa…? Cu viaţa taaaa…? lungi Baba curioasă vorbele.

După un timp de tăcere chinuitoare, izbucni într-un râs zglobiu:

Bineînţeles, ai mare noroc! Ai picat la ţanc!

În primele 9 zile ale lui Martie, în zilele Babei, am voie să mă joc cu soarele, vântul, ploaia, zăpada, cu viaţa şi moartea oamenilor… Cine-i curajos ca tine ajunge să capete ce crede că i se cuvine… Cum astăzi începe numărătoarea zilelor pomenite, iată urmarea. Deschide ochii! se auzi porunca vie.

Cu mintea eliberată de teamă, la fel ca în clipa în care îşi luase avânt de pe marginea prăpastiei, se supuse îndemnului. Deschise la timp ochii pentru a vedea fantastica explozie a unui curcubeu deşirat din ceea ce fusese până mai adineauri Baba. Intensitatea trăirilor îl făcu să-şi piardă cunoştinţa…

…Când îşi reveni, zăcea la poalele muntelui, viu şi nevătămat. Încercă să prindă cu ochiul marginea de pe care se aruncase, dar norii cenuşii o ascundeau vederii.

O porni agale, păşind peste rămăşiţele de zăpada sticloasă, ferind cu gingăşie ochiuri verzi din care răsăreau ghiocei parfumaţi.

La un moment dat, pâcla de sus fu străpunsă de suliţi de soare care auriră pentru câteva momente locul unde se afla. Mai ridică o dată privirea spre bănuita muchie de unde sărise, apoi plecă mai departe, fără să conştientizeze minunea lăsată în urma privirii sale: o scară lungă, în culorile curcubeului, cobora de-acolo până la baza muntelui, în locul în care se trezise alt om…

Da, cu siguranţă un altul! Căci Omul cu ochii coloraţi în zilele Babei avea să vadă altfel viaţa de acum!

Read Full Post »