POVESTE

Trei găinuşe albe şi înciorecate avea Muica Lina pe bătătură. Şi pe Grivu, un dulău negru şi bătrâior. Atât. Ăsta îi era tot avutul.

Ba nu! Dobândise un ajutor prin grija preotului. Creiţarii primiţi astfel îi erau prea destul, de-o baniţă de boabe, când şi când, pentru oare şi de niscai mălai. Din astea-ntindea biata, săracă de păcate să fie! Nu cerea nica de la nima, după cum recunoştea singură, că se mirau şi megieşii…

Dar în ziua aceea, în Joia Mare, se trezise că nu-i ajungeau băncuţele rămase pentru lumânarea de Înviere. Se ducea de cu seară la biserică şi tare ar fi vrut o lumânare în pahar, o candeluţă, cum văzuse mai an la Trana, să ţină toată noaptea şi să plece şi ea cu lumină acasă…

Cum nu împrumuta nicicând, că nu-i plăcea, se gândi să vândă la piaţă cele ouă agonisite, să scoată preţul pentru candeluţă. Şi-atât.

Zis şi făcut. Puse comoara-n coş, o acoperi c-un ştergar şi luă drumul târgului. Ajunsă, nu găsi loc neam să-şi aşeze corfiţa. Un sătean vindea pe o măsuţă verdeţuri. O chemă şi-i făcu loc lângă ştevia şi ceapa lui verde.

Muica Lina tocmai dezvelise marfa şi poftea din priviri muşterii pentru ăle douăsprezece ouţe, când se trezi certată de omul cu ordinea în piaţă. O alungă de-acolo. Să se ducă în partea cu păsări şi animale, să nu-i strice lui… rânduiala! Şi, nici una, nici două, o îmbrânci cât colo, ştergând cu palma coşul cu bunul ei…

Biata, speriată de aşa navală de răutate şi prostie, se aplecă să ridice corfa, aflând rămasă doar o mână de găoci din care se prelinsese tot.

Cum nimeni nu luase în seamă fapta hapsânului, Muica Lina o porni spre casă încetunel, făcându-şi inimă bună că scăpase de furia răului.

În drumul său trecu pe lângă o fântână şi gândi să bea oţâră de apă să-i treacă şi setea, şi spaima cuibărită la inimă. Scoase o ciutură, o-nclină şi sorbi câteva guri. Parcă-i luă cu mâna toată apăsarea…

Se trase deoparte şi se-nchină la crucea troiţei de lângă colacul fântânii. În smerenia ei, sărută taman vârfurile degetelor Domnului răstignit, din care se prelingeau, neşterse de vreme, picături din sângele Lui.

Plecă apoi. Nu făcu nici doi paşi că simţi cum coşul trăgea îngreunat. Ridică ştergarul şi… minune mare! Era plin cu ouă mari şi roşii, iar deasupra lor strălucea o împletitură de ceară albă şi frumos mirositoare, o lumânare pentru Sfintele Sărbători de Paşti, cum, pe vremea ei, se ardea la Înviere.

Şi uşoară ca fugul, şi bucuroasă de milostenia Cerului, înţelese că mâna Domnului o alinase pentru ce-i făcuse năprasnicul acela.

Până acasă dădu fiecărui om întâlnit câte un ou înroşit să-l aibă de Paşte, că-i dar de la Dumnezeu.

*

Cât mai trăi, în fiecare an de-atunci, Muica Lina găsea în Joia Mare corfiţa plină cu ouă roşii din care împărţea în Duminica Paştelui celor din jur…

Read Full Post »

ÎNTOARCEREA LUI LAZĂR

Preajma miroasea a reavăn. Soarele se iţise devreme, chemând firea la urcuş, la joacă.

Făurar, Mărţişor şi Prier, cei trei iezi cucuieţi o porniseră năvală înaintea cioporului. Flămânziţi, şi iezii, şi oiţele, păreau căpiaţi în acea dimineaţă. Pesemne Făurar şi frăţânii lui să fi ciupit cu boticurile din frunze de colţul-babei de săltau aşa jucăuşi, gândea copilul, neuitând nici chemarea nesaţului animăluţelor, domolit cu te-miri-ce în ajun, nişte fânişor subţirel şi scorojit.

Lazăr, deşi băietan săltat dintre cei mici, adăugise în acea primăvară al zecelea toporaş în cununa vieţii, nu le dădea de cap. Nici Aki, vajnicul dulău, nu era ascultat!

Cât despre mioare, n-avea Lazăr ce s-adauge! Prostuţe şi temătoare de fel, imitau curajul celor trei ţăpşori, deveniţi căpetenii în urcuşul dealului cu sărăţele şi peste care ţopăiau vrednici, netemători de undele sălcii.

Şi, ca niciodată, avură sub picioare cărăruile pietroase puţină vreme până la Piatra ’Naltă.

În sfârşit ajunşi, tăpşanul înverzit le făcu bucuros chemare la covorul de iarbă ce-şi arătase de curând colţul. Aki le struni pe mieluţe, îndemnându-le să ronţăie din frăgezimea oferită.

Chiar şi iezii dădură să se amestece printre ele rupând cu sârg firele grase. Dar nu-i ţinu mult! Se-ndepărtară de restul tovarăşilor, ba mai mult, Prier ajunse pe vârful steiului. Piatra fiind golaşă, iedul nu află căutata iarbă şi începu a plânge.

Aki încercă să-l ajungă, dar abruptul rocilor îi stăvili înaintarea. Mare necaz, mare necaz! parcă spueau lătrăturile sale înciudate pe nătângul căţărător.

Atunci, pe negândite, Lazăr vru să-şi scoată din impas ţăpşorul. Cu pricepere se aburcă din piatră-n piatră ajungându-l. Prier, deloc temător şi naiv ca orice caprină, se crezu provocat la joacă. Sări cu picioarele dinainte înspre umerii băietanului care-şi pierdu echilibrul, amândoi rostogolindu-se din colţ în colţ până-n tăpşan, unde oiţele înţepeniseră la auzul zgomotului făcut de ei în cădere.

Prier n-avu nimic. Se ridică minţind din picioarele din spate, dar îşi reveni curând.

Lazăr, însă, căzuse rău, coastele îi pătrunseseră pieptul. Sângele curgea şuvoi agonisind adevărată baltă purpurie în jurul său. Îşi pierdu cunoştinţa. Şi, deşi Aki lătra încurajator, copilul rămase la pământ abia suflând…
*
Când soarele dădea să apună, în faţa ogrăzii lui Lazăr tocmai ajunsese cioporul oiţelor. Dintr-o săritură câinele împinsese poarta şi ele, îndrumate, se îndreptară spre adăpătoarea de lângă fântână.

Surorile băiatului, ceva mai mari ca fratele, gospodăreau prin bătătură când băgară de seamă lipsa lui Lazăr şi pe Aki deznădăjduit făcând drum dus şi întors către portiţă, lătrând cu foc, parcă îndemnându-le să plece după nevenit.

Pe loc dumirite, Mara şi Magda, o luară la fugă urmând cărarea către Piatra ’Naltă, locul cel mai bun de păşunat în primăvară.
*
Începuse ultima noapte de veghe, pod spre Ziua de Florii. Pe masă, în tinda casei era culcat Lazăr. Patru lumânări albe străluminau din patru colţuri preajma celui dus. La capul său, Magda îl veghea printre lacrimi şi rugăciuni bolborosite abia. Sora cea mare rostuia cele trebuitoare priveghiului. Niciuneia nu îi venea să-l creadă mort pe dragul frăţior.

Scăldat în lapte dulce şi primenit, Lazăr îşi începuse somnul cel fără de întoarcere. Deasupra butului porţii se mişca în adierea înserării năframa neagră a doliului.

De pe drumul potopit de smoala nopţii, un călător ostenit bătu la poartă rugându-se de-o gură de apă. Înalt, cu plete aurii şi linse atingându-i umerii, părea un lujer de crin în straiul strălucitor de alb. Privirile ochilor azurii aruncau raze mângâietoare, iluminând locul ca-n plină zi. Parcă o mantie împletită din împăcare şi blândeţe îi învăluia trupul, făcând să vibreze locul într-un fel nelumesc.

Bău din cana primită de la Magda, mulţumi, dând să plece. Văzu pe cel culcat şi se opri. Fără să ceară lămuriri, privi lung fetele. Acestea, ca vrăjite, se supuseră gândului nerostit de străin şi duseră trupul fără viaţă sub nucul dinspre colţul casei aflat fără frunze, încă nemângâiat de semnele primăverii, încăpăţânat să rămână sfarogit cum intrase în toamnă şi se lăsase troienit apoi de iarnă.

Tot fără glas, călătorul le îndemnă apoi să se întoarcă la rânduirea celor trebuincioase pentru biserică.

Fetele se depărtară împovărate de suferinţă şi porniră pregătirile, dând cale lacrimilor în râuri, râuri…

Cum trebăluiau ele, li se părea că un licăr de nădejde tot le dădea ocol. Rostuiră ce rostuiră şi, după o vreme, când zorii îşi făceau loc printre uluci, pline de o dureroasă nerăbdare dădură fuga afară, înspre nuc.

Uluiala le amuţi! Ochii ieşiţi din orbite iscodeau după Lazăr, după străin… Dar, degeaba! Nici urmă de ei!

 

 

Se-nfiorară însă de ce văzură. În jurul nucului se-ntindea covor de ghiocei, toporaşi, brânduşe, spânzi, podbali, tămâioare, năsturaşi, piciorul-cocoşului, iar el, bătrânul nuc, era… bogat înfrunzit.

Printre solzişorii verzui ai pomului simţiră o adiere cântătoare: Sunt Lazăr! M-am întors! Sunt aici!…

Read Full Post »