Daos-cel-alb

În zori, îşi curăţise ochii şi gura cu zăpadă. Descotorosit de întinare, smerit îngenunchease pentru Salutul Soarelui. Războinicul îi mulţumise idolului său. Doar mai trăia, nu?! Scăpase din negura ce-nghiţise cetatea Comidavei.

Implorase apoi de la zeu putere s-alunge himerele năprasnei trăite. Ceruse chezăşie pentru fapta de mâine, hotărâre s-o ducă la capăt.

Fulgurul de-o clipită ivit îl încredinţase de răgazul şi iluminarea ce-i vor fi date.

Vânjosul pileat apucase către soare-apune, călătorind ferit prin codri, luând pieptiş munţii, în coasta drumului care lega trecătoare de altă trecătoare, spre cetatea cea mare. Grăbea să dea ştire alor săi de ameninţarea ce-i păştea.

Ca un şarpe veninos zvonul adeverit i se vârâse în piept, muşcându-i din suflet fără-ncetare. Aşa născuse gândul. De-asta ar fi vrut să fie iertat de Zamolxe pentru fuga nelegiuită din faţa morţii.

Era încredinţat că, aflând din vreme, dacii nu-i vor lăsa pe romani să capete deplina izbândă. Trebuia să vestească mişcarea prin pasul de la Comidava a legiunii duse în inima ţinutului de însuşi Traian. Aşa s-ar fi stăvilit unirea acesteia cu trupele venite dinspre podul lui Apollodor…

Şi dacul Daos înfruntă vremea, nepăsător de ultimele răscoliri ale iernii.

Purta pe cap însemnul războinicilor, căciula cu vârful îndoit în faţă. Pe sub cojocul din blană de oaie, ducea cu sine semnele proaspetei lupte. Armura nu-i păstrase neatinsă tunica de postav călduros. Cămaşa din tort alb cu mâneci lungi era împodobită c-o rană sângerie, pereche brâului roşu de lână cam destrămat la capete. De tăişul viforniţei îl ocroteau şi cioarecii din pănură. Pielea în strat gros a încălţărilor îi păzea tălpile de colţurile pietrelor şi de cărările înlemnite de gerul încă stăpân la trecerea spre primăvară.

Aproape uitase de rana din piept, chiar de-i înflorise pe strai şi se lărgea zi de zi. De-o simţea înjunghiindu-l, n-o băga în seamă! Nu! Mai de grabă vedea în ea năduful sufletului ros ce căta să iasă din trup, azvârlind în afară pârjolul sângeriu.

Urcând sau coborând înzăpezitele povârnişuri, îşi trecea din când în când palma peste faţă, scuturând chiciură de pe streaşina stufoaselor sprâncene ori de pe barbă. Uneori cotrobăia parcă în jur, aruncând priviri agere. Tânjea, poate, după vreun tovarăş, fiinţă căreia să-i vorbească de-ngrijorarea sa?! Nu, căci îi pria singurătatea…

Se gândea cum s-atingă Sarmizegetusa în timpul socotit pe lespezile şi stâlpii calendarului solar sacru, dus cu sine de ochii minţii. Grija-i era să nu treacă mai mult de numărătoarea degetelor a şase mâini până s-ajungă să dea vestea!

Alteori se mustra în cuget: cum să se vadă singur?! Nu-şi avea sica? Şi nu se slujea de suliţă ca de-o cârjă când se simţea încolţit de dureri, de oboseala drumului?! Falxul şi-l prăpădise pe meterezele Comidavei, frânt în două, înfipt prea adânc în pieptul unui nevolnic roman, apărat de scut gros…

Tot mai des gându-i revenea la soarta Comidavei. Nu putea înţelege nici acum, în urmă, cum zidurile din steiuri uriaşe, lemn şi pământ, ridicate-n sălaş de vulturi, căzuseră pradă romanilor… Drept e că numărul atacatorilor fusese mai mare, iar apa… ei, bine, apa li se sfârşise curând, aducând slăbiciune alor săi. Atunci începuse urgia. Focul cuprinsese tot, sfârşind vieţile dacilor, pierzând laolaltă tarabostes şi comati, bărbaţi, femei, copii…

Stăvilise cu greu pornirea propriului braţ care-ar fi vrut să zdrobească până la ultima suflare piepturi şi capete duşmane. Cu voinţa ruptă, Daos apucase printr-un loc de trecere boltit, dibuit ca prin farmec sub stânci, la-mbucătura cu zidul de nord al cetăţii, ce-l scoase pe-o latură departe de ochiul blestemaţilor. Plânsese mult… Şi pornise la drum, lăsând în cenuşa din urmă şi parte din fiinţa lui.

Călătoria… Neporuncită, ci aleasă, o hotărâse chiar el! Ştia aceste locuri împădurite, le mai străbătuse şi-n altă vreme… Îl mânase vara trecută Decebal cu veşti la Comidava. Numai c-atunci venise călare, iar sufletul îi era uşor, nu-mpovărat de pierderea de azi şi nici asmuţit la oftat de-aşa rană…

Silinţa drumului îi dădea semne. Îl încolţea. Junghiuri mărunte şi ascuţite ţeseau chinuitor veşmânt corpului. Nu l-ar fi ferit de ele nici platoşă, nici scut! Doar voinţa! Atât!

Se-mbărbăta spunându-şi că-nţepăturile scad mult din frigul sfârşitului de iarnă. Aşa făcea punţi între zile şi nopţi, între credinţă şi deznădejde, între virtutea războinicului şi slăbiciuni pân-acum ne-ncercate…

Deşi vieţuitoarele mici forfoteau la semnele primăverii, vâna rar. Mânca din ce în ce mai rar… Vipia setei şi-o stâmpăra cu ultima zăpadă, topită în căuşul mâinii. Asta nu-i pria… Tot mai anevoie se-abătea după vreun susur cristalin, biruitor al gheţii subţiate… Şi făcea asta când se simţea împuţinat. Lăutul cu apă de izvor îl trezea. Şi parcă îi şi spăla obrazul de ruşinea silitei furişări, a neputinţei căreia nu voia să-i cadă zălog.

De la un timp, zilele întâi socotite acum se simţeau întreit prelungite… Şi capătul drumului, tot mai departe…

Hotărât, n-avea destulă vreme! Uita de hrană, uita de somn. Mintea-l îmboldea poruncitor: degrabă! degrabă! Măcar c-un pas de-ar fi fost înaintea celor ce voiau Sarmizegetusa…

Într-o geană neclară de zi, omul hărţuit de zbucium şi de rană îşi pierdu pentru scurtă vreme gândul… pământul de sub picioare îi dădu rotocol… o volbură îl purtă, sărmană scamă, în sus şi-n jos, aruncându-l pe zăpada înmuiată…

Trezire sperioasă… Dintre crenguţele unei tufe încărcate de ace picurânde, îl uimi o părere, o pereche de ochi. Galbenul din ei sfredelea cenuşiul zilei. Clipi Daos repetat. Nu! Nu-s năluciri! O fiară. Îşi aruncară suliţe unul în vederea celuilalt. Înfruntarea fu scurtă. Un lup negru! îşi întări. Şi animalul zvelt făcu grabnic salt în lături. Din blana unui picior trimitea prin sângerie pată semn… Apoi dispăru. Se pierdu întortocheat printre copacii albii.

Între nelămuririle slăbiciunii mai cernu amintiri ale unor trecute vânători… şi blănuri de lupi prefăcute-n pavăză-mpotriva iernii… Eheee!

Dezmeticit de-a-binelea, dacul se-ntrebă de ce fiara nu-şi arătase colţii, aşa cum s-ar fi cuvenit? De ce-l privise muteşte? Dar el, Daos, de ce n-o alungase ori nu se ridicase asupră-i?

În ziua aceea, îngreunat de suferinţă şi de-o nouă grijă – lupul, mai străbătu o bucată din pădurea ce arăta supunere primăverii.
Când înserarea da să se înstăpânească, hotărî popas. Aprinse foc…

Vâlvătăile nu ţinură departe tovarăşul nepoftit. I se păru o vedenie uriaşă, neagră. Se apropiase fără nici o păsare. Apoi se culcase pe-o parte. Îşi lingea temeinic perii, nişte ghimpi vişinii îngroşaţi, parcă s-ar fi nutrit cu propriul sânge. Pe neaşteptate se ridicase şi azvârlise spre înălţimi un urlet. Răspunsul întors dezvălui haita aflată departe încă… Într-un târziu pierise în desiş, lăsând noapte între ei doi.

Dimineaţa sosi cu aceeaşi umbră, la fel de ameninţătoare ca cea a romanilor, despre care nu ştia cât de aproape de el sunt… O lupoaică, nu lup, cum cântărise dintâi.

În răstimpuri o vedea cu coada ochiului cum îi da roată, nehotărându-se dacă să stea în spate ori s-apuce-nainte. I se părea că-l îndeamnă să iuţească pasul. Dar cum? se întreba Daos. Rana simţită ca o crestătură largă, încă nesleită, îl ardea, istovindu-l. Cojocul îl asuprea. Îl aruncă. Pârjol avea dinspre sufletul pătimit de gândul nereuşitei. Fierbinte îi părea şi tovărăşia sălbăticiunii, dar n-avea tihnă să cântărească de trebuia ori nu s-o-nfrunte…

Mai trecu o zi. Lupoaica se apropia tot mai mult. Picăturile de apă scuturate din tufişuri o împovărau cu o strălucire argintată, înnobilându-i silueta, făcând-o mai puţin fioroasă. Rana ei de la picior era aproape vindecată. Mersul, sigur. Parcă-i strâmta poteca lui Daos prin salturile-i încrucişate. Din când în când, făcea câte un popas aşteptându-l.

Îi simţea oare slăbiciunea?

Gândul de început îi părea acum o nălucă. Şi totuşi trebuia s-ajungă, să dea veste că romanii sunt pe cale să le stingă seminţia!

Îngropase teama de colţii fiarei care-i părea mai mult stihia duşmanilor, decât o ucigaşă în aşteptarea momentului prielnic. Înaintarea-i poticnită era semn că-l copleşiseră doar suferinţa şi greul drumului…

Veni şi ziua din urmă. Când fu pe de-a-ntregul toropit de focul neputerii, cătă culcuş. Găsi prielnic adăpost într-o scorbură lărgită de vremi. Adevărat jilţ, îşi zise. Să văd şi fiara, şi zările, de pot…

Răgazul fu primit şi de lupoaică. O văzu ca prin ceaţă cum se-apropiase târâş, la nici doi paşi. În aşteptare îl ţintuia cu galbenul privirilor sale. Dar nu primejdie îi licărea-n luminile neclintite. Îşi adunase toată fiinţa ei sălbatică în ochi, parcă prelungindu-i lui Daos puterile…

Şi-n timp ce strângea din dinţi să nu scape ultima suflare, cineva prinse a-i îndruga războinicului o mangâiere… O frântură de bocet se-nstrună pe-un glas de vânt slab, pornit din senin: Fiu de om, tu ţine minte/ lupul să nu te-nspăimânte,/ că te va purta prin fire/ lin, spre plai de nemurire!

Îşi dădu sufletul străduindu-se, cum învăţase din străbuni, să-ntâmpine moartea râzând. Hohotele se-mplântară săgeţi în noua primăvară…

Lupoaica îşi încreţi şi ea botul negru, se ridică încetunel, atinse ca-ntr-o rugăciune mai întâi mâna lui Daos, încremenită pe sica, apoi, clămpănind colţii albi, îi linse îndelung faţa. Sfârşind un ritual din alte lumi, dădu spre tării glas descătuşării firii prin cazna urletului său prelung…

Vreme îndelungată, o lupoaică de tăciune alergă spre apus, umăr la umăr c-un lup de nea. Sufletele celor pieriţi la Sarmizegetusa aveau de-acum în Daos-cel-alb o călăuză spre lumea de dincolo…

Read Full Post »

Lingura, cana şi săcăteul – Concursul „MEMORIA SLOVELOR”, premiul al II-lea

-La ce priviţi? se iţise curios lângă bunici în amiaza de Cireşar grăbit.
După somnul cuminte şi trebuincios, nepotul năvălise, spulberându-le cu drag tihna după-amiezii aceleia.
Era duminică şi se lăcomea la vorbă. Venea, de obicei, doar în vacanţa mare la Băbeni. Firesc era să râvnească la taină cu ei, nu?!
Acum tată-său călătorise încoace la rugămintea unui amic din afară. Îl ducea la Horezu, fiind grozav amator de zmălţuite. Le văzuse la un târg în ţara lui. Venise la Cocoşul de Hurez, târg pomenind în formă şi culoare neuitarea trecutului, nădăjduind să descopere cu ochii lui cum olarii hurezeni, precum şi cei veniţi din întreaga ţară, mânuiesc gaiţa şi cornul pentru încrustarea în smalţ a valului, a spiralei, a şarpelui şi a cocoşului, motive deja recunoscute în lume.
Aşa ajunseseră bunicii să-i aline dorul de ei o sâmbătă şi o duminică de iunie!
-A! Te-ai trezit?! se arătă surprins bunicul Zain. Mai răscoleam şi noi printre amintiri…
-Cum adică?! zise copilul încurcat… Cum răscoleaţi?
Şi Bunu se porni pe-un râs ştrengăresc, luând seama când la el, când la bunica Miluţa. Aceasta, fire domoală şi duioasă cum ţi-ar fi spus şi numele, zâmbea larg spre fotografiile vechi, parcă prăfuite de vreme, iscodind chipurile, însemnându-le cu arătătorul mâinii drepte şi pronunţând doar din buze numele celui găsit. Şi, după fiecare identificare, arunca spre Bunu din ochi întrebarea Ăsta să fie…? Şi-apoi mergea cu cercetarea mai departe.
Băiatul se vârâse între cei doi. Bătrânul închisese pentru o clipă albumul, dornic să-i dea nepotului lămuriri şi despre chipurile ţinute la sigur loc, şi despre colţul de lume unde vieţuiseră oameni petrecuţi demult, dar neuitaţi.
-Toţi au trăit în cuprinsul ăsta, unii trăgându-se dintr-un străvechi neam, stăpânind cândva sate din josul Firijbei, pe unde te stârnea întruna cântatul fierăstraielor sau a firejurilor şi care animau acest ţinut înconjurat de păduri. Pe atunci măreţul Olt îşi purta bogatele-i ape pe lângă poalele acelui deal. Vrednici pădurari îngrijeau codrii de fag şi de stejar care se-ntindeau până-n părţile Hurezului.
În lunca râului mereu mustind de apă se cultivau legume.
Şi cu orice s-ar fi îndeletnicit, hărnicia trăitorilor de-aici şi bogăţia lor au fost chezaşul creşterii armonioase a frumoasei aşezări. De pe aste meleaguri s-au săltat şi boierii locului, prima familie de mari stăpâni de pământ, neamul Băbenilor. Despre renumele acestora s-a scris prin hrisoave…
-Şi tot de la ei s-a tras şi numele aşezării Băbeni, adăugase molcom Buna îmboldită de mândria că din pomeniţii aceştia se trage şi ea.
-Da! Să nu trecem cu vederea că tu ai fost o băbeancă, adevărată coborâtoare din acei falnici oameni, punctă admirativ bunicul.
Pe loc schimbată, Miluţa, născută Băbeanu, se învârtoşă căpătând o limbuţie despre care nu aflase nimic bietul băiat în cei treisprezece ani de când îi era nepot:
-Iar tu Zaine, te tragi din vrednica seminţie de oameni sosiţi ca venetici, din ciobanii lăsaţi încoace de peste munte, acei nou-numiţi ungureni. Moşii voştri, plecaţi din matca lor de prigoana dărilor habsburgice, au aflat aici tihnă pentru mândria de sine şi pentru oierit. Aşa-i?!
-Drept e! Coborâtorii de dincolo de Parâng s-au aşezat pe valea Bistriţei aproape de vărsarea ei în Olt, unde găsiseră păşuni întinse şi o climă blândă înlesnind oilor păscutul până în târziul lui Brumar… completă nostalgic frumosul ungurean Zain, mai sobru, dar cu aceeaşi lumină în privirile duse departe.
Schimbând nota, Miluţa noastră îndreptă smerită către băiat duioasa-i faţă, dar împungându-l cu vorba pe firoscosul Zain.
-De-ai şti, nepoate, că vreme lungă a trecut până ungurenii să ne bage în seamă!
-Nu vorbi şi tu cu păcat! Din spusele bătrânilor s-a înţeles că întârzierea pomenită s-ar fi datorat întâi străvechilor legi ale păstoritului. Au aşteptat numa’ ca oamenii locului să înţeleagă însemnătatea ocupaţiei lor. Oricum, mai cu cheag decât cei mai vechi în ţinuturilor găsite, le-au servit acestora pildă, cucerindu-le acceptarea împământenirii şi respectul!
-Da, da! Te-am necăjit în glumă, bărbate! Până la urmă, ungurenii s-au amestecat printre localnici şi, cu vremea, şi-au impus multe din ştiutele şi obişnuitele păstrate din moşi. Dar ale mai de seamă, costumul tradiţional şi măreţele porţi, au pătruns mintea, sufletul, simţirea celor ce i-au primit pe ciobanii aceia destoinici!
De porţi nu făcu întrebare băiatul, căci despre aşa lucrări meştere îi vorbise tată-său altădată, când se lăudase că bunicii săi stau într-o curte de la Muzeul Satului. Râseseră cu toţi atunci. Acum, costumul era problema!
-Ce costum, Buni? întrebase încântat şi curios în acelaşi timp. Îl bucurase împăcarea dintre strămoşii alor săi, intuind şi legătura frumos păstrată de Zain şi Miluţa. Ce costum? Zi!
Şi, din fericire, taman în clipă, trecuse prin dreptul curţii o pereche vârstnică, datorită căreia înţelese că portul tradiţional e în două culori făcut, în alb şi negru.
-După cum ai văzut, peste alba cămaşă lungă-n poale, femeile au două şoarţe negre, basma la fel, iar bărbaţii poartă cămăşi albe, clopul, ilicul fiind negre, precizase Miluţa.
În astă vreme, Bunu părea să mângâie cu luciul ochilor căprii o dublă himeră, un om şi o soţie de cândva, făloşi, frumos înveşmântaţi. Apoi, oftând prelung, îi povesti băiatului de cei care-i trecuseră prin minte, deşi nu-i cunoscuse – bunicii lui, Culai şi Agripina, pieriţi năpraznic laolaltă.
Îi era greu nepotului să iscodească despre motivul morţii lor deodată, dar Buna, ştergând pe furiş o lacrimă călătorită spre coada ochiului, îi desluşi din cele aflate demult de la Zain:
-Nu erau bătrâni… doar la mijlocul vieţii… Au căzut pe loc trăzniţi în plină vară… Veniseră pe coastă să-ntoarcă fânul… când norul viclean i-a săgetat… Le-au rămas mici două perechi de gemeni… băieţii, mai mari cu doi ani decât fetele… Dintr-una din fete, măritată mai apoi tot în neam de ungureni, se trage Zain.
-Hai, nu plânge, c-au murit fericiţi!
-…? întrebase din sprâncene ascultătorul spre bunic.
-Zaine, Zaine, zău aşa! se văicărise Buna, de fapt mulţumită de intervenţie.
-Ce, n-am dreptate?! Cât s-au aflat pe lumea asta au fost de nedespărţit, atât s-au iubit. Dacă înainte de cununie familia ungurencei s-a pus degrabă stavilă, ei au trecut-o şi tot au ajuns împreună… N-a venit Culai pe-un cal alb şi-a furat-o pe Agripina chiar din horă?! Şi români, şi rudari au rămas minunaţi de raptul ăsta!
Ce flăcău straşnic se povestea c-ar fi fost Culai. Măreţ la trup, zvelt, cu faţa smeadă de pe care te furau o pereche de ochi negri genaţi din cale-afară, o gură zugrăvită de buze roşii de parcă ar fi degustat doar afine şi merişor… Iar părul, da, părul era corbiu şi des; îl purta retezat până-n umeri şi-l flutura în bătaia vântului în străluciri albăstrii. Vorba îi era dulce ca mierea, nimeni nu s-ar fi plictisit să-l audă. Dar mai de preţ îi erau mâinile. Cu ele mânuia ruda, făcea minuni din lemnul de plută, câte alea, de folos în gospodăria omului… Ehei… Şi peste toate era cuminte şi grozav de isteţ, hotărât să reuşească în ce-şi punea în gând.
Cât despre Agripina a rămas vorba că era un ghemotoc de fată, nici urâtă, nici frumoasă, dar cu vino-ncoa’, o zvârlugă acolo, de se miraseră şi ai ei, şi satul cum de-o prinsese Culai şi nu-i scăpase…
-Dar dacă nu era ploconul… nicicând nu le-ar fi fost recunoscută unirea! zise Buna.
-Plocon?! De ce plocon? Care plocon? fulgeră curios mititelul.
–Lingura, cana şi săcăteul, îi preciză Bunul. Lingura de lemn, care nu ardea băgată-n foc, avea darul să-l hrănească pe flămând, chiar dacă se termina mâncarea-n blid; cana smălţuită scotea de neunde apă proaspătă pentru însetatul ajuns la ultimul liman. În fine, săcăteul adăpostea buruieni de leac, vindecătoare de orice boală, ieşind la iveală după nevoile mâinii căutătoare.
-Cu astea a înduplecat Culai părinţii fetei, zicând că aşa comori vor ajuta, de-a lungul vremurilor, neamul pe cale să se ivească.
-Şi unde sunt darurile?
-La adăpost! Lăsate moştenire, perindate din tată-n fiu… Cândva le va duce mai departe rostul tăticu-tău… apoi chiar tu şi, mai încolo, ai tăi… zise Bunu mulcomind rostirea vorbelor.
-Când le vom primi? cuteză cumva mâhnit copilul.
-Nu acum. Încă n-a sosit clipa, îl mângâie de tristeţe Buna.
Şi aşa jocul vorbelor stârnitoare se-ncheiase. Retrecuse totul în împărăţia tăcerii, doar că acum cei doi bătrâni astâmpărau oarele, mişcând fără să-şi dea seama capetele a smerenie-n faţa sorţii…
Copilul plecase şi-atunci spre casă îmbogăţit, cum se-ntâmpla an de an.
Şi-a crescut umbra şi blândeţea firii sub oblăduirea bunicilor, uitând o vreme de rostul ploconului aceluia…
*
În dimineaţa albă şi rece i se păru că deşteptătorul sună a zbucium, nu ca-n alte dăţi…
Zorit îşi trecuse mâna pe faţa care se cerea grabnic a fi rasă şi împrospătată după un somn agitat.
Un vis rău îl tulburase… glasuri cunoscute îi şoptiseră vorbe de despărţire, braţe calde îl cuprinseseră pentru ultima dată… mirosul de busuioc şi de mentă ce-l învăluise îi părea că dăinuia şi-acum în preajmă…
Se pomenise cu faţa scăldată-n lacrimi de foc… Le ştersese, vrând să-şi ascundă ochii înroşiţi de-ai lui.
În trecere spre baie, îşi zărise tatăl aşezat la colţ de masă, parcă împuţinat de-o povară neştiută, nevăzută… Îşi ţinea greul gândurilor cu mâinile împreunate sub frunte, iar umerii aduşi treceau printr-un tremur uşurel…
Dinainte-i tronau pe albul feţei de masă lingura, cana şi săcăteul din povestea aflată demult, întregind miezul visului avut cu adevărul trist, înţeles înainte de a fi fost înfăţişat prin cuvânt – bunicii Miluţa şi Zain se săvârşiseră din viaţă în aceeaşi clipă, precum străbunii Agripina şi Culai…
Alt rost n-avea să dea…

Read Full Post »