-Dacă de Paştele ovreilor e ploaie… cugetă Geta stând sfiită pe un colţ de pat, atunci…
-…şi de-al nostru tot aşa va fi! adăugi de la masă Vidu. El, cruce de voinic, folosea patul doar la culcare, zicând că lungit acolo îi vine să viseze ş-apoi să doarmă.
După cină, rămânea tot în capul mesei fie sporovăind cu cine mai era prin preajmă, fie citind.
Când se găsea doar cu Geta, o tăcere ca de basm pogora-n odaie peste-amândoi, adevărate păpuşi de ceară dintr-un muzeu al figurilor domestice perene, el, cu biblia-n mâna, ea, torcând ori cosând.
Aşa era în toate serile anului, retrăind amintiri de demult sau iscodind poveşti, doar nevasta-i era ca un copil, flămândă mereu de istorisiri…
-Ţi-am povestit cum alergau ai mei într-un an după mieluţul menit de Paşti? se iţi din tăcere bărbatul. Dar degeaba! Parcă le ştia gândul! Nimerea cotloane tainice în saivan de nu-l puteau dibui, mai cu seamă din vina oilor ce-ar fi vrut să-ncapă şi ele acolo. Eu îi fermecam din priviri punând oprelişti urmăritorilor. Întârziam aşa împlinirea sorţii.
Eram copil de-o şchioapă şi tare mă bucuram de miel! Născut devreme-n Brumar, crescuse mult până în prejma Săptămânii Mari. Ziceam că e frăţiorul mezin, îl botezasem Luţu şi-i împodobisem gâtul subţirel c-un şnur vişiniu terminat în doi canafi. Mereu împreună, ne dam jocului fără griji. Nici în ruptul capului n-aş fi îngăduit să-l taie!
Ai mei îmi spuseseră că junghiat e bun pentru vopsit ouăle. Cât despre fript, se făceau că plouă, nu mă zădărau.
Îl iubeam grozav şi, când se făcu vorbă să-l tăiem, simţii o durere la inimă şi-un leşin mă doborî printre ăi duşi. Dar mă-ntorsei degrabă c-o găselniţă zviduitoare pentru suferinţa mea.
-Da! Da! Parcă-mi aduc aminte c-ai ajuns de poveste de-atunci în sat… Mai zi-mi!
Vidu nu ştia nici el dacă cele răspândite atunci s-au petrecut ori au fost o născoceală. Dar acum tare i-ar fi plăcut să fi fost aievea! Şi pentru Geta, şi pentru el, mai ales!
-Atunci n-am scos o vorbă, nimic. Dar a doua zi, era-n Joia Mare, ai casei aflară pe masă un coş mare plin cu ouă roşii frumoase-frumoase. M-au iscodit ce şi cum se-ntâmplase? De unde-s ouăle roşii, că mielul nu-i tăiat încă?!
Eu tăceam firoscos. Aşteptam să se-adune cu toţii. Doar atunci le-aş fi împărtăşit cum făcusem!
De cu seara mama lăsase într-o strachină ceva ouă la caldul bucătăriei pentru pască. În toiul nopţii, eu le pusesem pe masă cu straşnic plan asupra lor.
Găbjisem printre acele înfipte-n perniţa spânzurată la-ndemână de tocul uşii acanul folosit la cârpitul ciorapilor de lână. Luându-l, m-am împuns hotărât în degetul mijlociu al mâinii stângi şi, gata! boabele roşii ţâşniră!
Fiecare ou îşi primea botezul cu câte o picătură din sângele meu. Cu dreapta îl cuprindeam în căuş, încercând temeinică vopsire… Canon mare, nu alta!
Toate ca toate, dar aveam o durere: n-ajung, îs prea puţine! tot bolboroseam.
Drumul pân’la cuibar în miez de noapte ar fi cerut zăbavă, nu glumă!
Şi-n mintea mea de prichindel se născu pe loc alt gând. Dac-aş roşi nişte… şi cat cu ochii-n jur. Dau de-o ulcică de grâu odihnind pe colţul dulapului, să fie dat la oare.
Alerg fericit, cărăbănesc un pumn de boabe cam temător să n-o supăr pe mama cu paguba şi le-aşez grămăjoară în mijlocul mesei. Îmi înţep iar degetul. Sângele cade peste boabe…
Oarece zgomot mă-ntrerupe din lucrul meu. Fug în odaie la somn, chipurile, fără s-acopăr urmele isprăvilor, cu gând să mă scol în zori pentru asta.
Înainte de culcare, mai arunc o rugă înspre candeluţa icoanei pentru salvarea mielului meu…
-Şi, vezi bine, Dumnezeu te-a ascultat!
-Da, a iscat ouă din grâul prăpădit de mine şi le-a desăvârşit roşeala! Iar Luţu a fost salvat!
-Da’ nu pentru multă vreme, nu?! iscodi Geta.
-Eh, ba da, a rămas berbec de soi în turmă, iar când i-a sosit vremea, tot mi-a lăsat amintire tămăduitoare… o cojocică purtată vreme lungă de-atunci.
Geta zâmbi mulţumită de poveste, încântată că minuni sunt şi vor mai fi pe pământ, păstrate în sipetul cu amintiri despre întâmplate ori doar visate fapte…
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns