BUHA

Pădurea, tărâm de vis
ori straşnică trudă…
În ea, turn de fildeş,
de lume ascuns
contemplu frumosul
din zile-n uitare prelinse…

E ora tocmită de lege
când noaptea se trece
şi ziua sfântă se face,
în zvon de ispite, de basme…
Dar tihna în spaime
se sfarmă! Şi-un fir de păcat
străpunge codrul degrabă!

Zăludă, ea, Buha,
din preajmă irumpe,
o clipă în mine înfige
mierie privire şi-n ţipăt
fiorul de-adio trimite!

Să-ngădui plecarea-i
grăbită? Refuz!
Inel de sfântă logodnă
e-o taină-ntre noi!
Nu poate să-mi ducă
departe înscrisele clipe
de-amare iubiri,
cu sânge-ncrustate
pe file de carte!
Drept vie mantie
Buha le poartă!
Să vreau ca darul
de mine făcut
prin vuietul vremii
în veci să se piardă?
Nicicum! În larga pădure
sunt Marele Paznic,
de toţi venerat şi temut!

Pe dată, Buha rămâne golaşă,
căci foile-pene, răvaşe cu tâlc
despre soartă, se-aşează
alături de mine, ca frunzele
toamna, rând după rând…