CĂMAŞA

De la răscruce colbul zoreşte avan înspre deal în sfredel de vuiet! Prin volburi de humă se leagă adâncuri şi cer.
Ajuns printre vetre de sat, drumul apucă în sus către vii. Cărăruia născută mână printre dafini şi află în deal o casă micuţă.
Pământul din jur e numai pârloagă. Şi gardul lipseşte. Doară poteca bătută în pietre leagă poznaşă pragul casei de bătrâna fântână cu ghizdul din blăni înălbite de vreme. Săltată de vânt, cumpăna mişcă o ciutură ce-abia scurge de pe buza-i picuri zburătăciţi de apă, măsurând umed clipa…
Înteţită, pala înconjură locul căutând nu-ştiu-ce. Salcâmii de-aproape, înalţi de parc-ar vrea s-atingă tăria, scot şuier ce-aduce a plânset în mlădierea silită.
În faţa vântoasei, căsuţa pocneşte din ziduri. Îşi pleacă şindrila umilă, scârţâind toată.
Amurgul luceşte preajma cu raze cuminţite, pătrunde tulpini de copaci şi-apoi întâlneşte-nserarea. Stăpână-i tăcerea, se lasă răceala…
*
Pe clipă, tihna se sparge. În tindă, uşa înţepenită în ţâţâni ruginite ţine cu greu piept opintelii ce-ar vrea-o dată deoparte. O biată fugară încearcă s-o-mpingă anevoie spre-afară. E spălată, curată, fără creţ, fără pată, prididită să-l afle pe dragul dus de acasă.
Părăseşte uşiţa, năvălind în odaia cea mare, unde ferastra-i deschisă şi-o perdea se frământă speriată. Fericită, se saltă, cu dreapta smuceşte, cu stânga dă roată şi prin firida lărgită zboară hoţeşte afară!

Fără s-aştepte, aleargă la drum roşind în altiţe, mânând grozavă nădejde: stăpânul îşi va afla, în răcoarea serii îl va-mbrăţişa, coperindu-i spatele şi piepţii în ţesătura deasă-nălbită, cu mânecile-nvolte ca două aripi îl va mângâia… El se va lăsa ogoit, cu gâtul cuprins în guler cusut cu mărgean.
Dar toate sunt vise… Doar vise în van.
Cămaşa purtată de vânt murmur-a jelanie. Spaima o apasă. Bolnavă de grijă, în două se frânge, în dalbă metanie. Se-ntinde pe-o jilavă coastă s-aştepte în tihnă omul, de greu să-l mântuiască…
*
Milostiv, cerul o-mpresoară cu rouă de seară pe biata cămaşă. Vrea s-o aline de plâns, de suspine, când vântu-i va zice că stăpânul cel bun a căzut mişeleşte răpus pe-un plai străin din apus. Pământul, norocul şi dorul – cu toate s-au dus…