Din spaţiul pur, gândit imuabil, mă reflect în pereţi de oglinzi. M-arăt o siluetă în tonuri arămii, creată într-o clipă a jocului alienării părintelui meu, pictorul.
Cu privirea zălogită în spatele unei legături plumburii, îşi înmuiase arătătorul într-o esenţă de ghindă strivită de-un călcâi nărăvaş, apoi îl îmbibase în uleiul unor nuci nimicite de exacerbate pofte vegetale şi-l plimbase pe-o pânză în contur nehotărât.
Când întregul cercetat cu latul palmei s-a dovedit acoperit, s-a aruncat asupra ochiului meu stâng. Irisul acestuia deveni pe dată cadranul unui ornic straniu, purtând orele îndărăt spre originea timpului.
Prin limbile sale, în loc de vetustul ticăit, se repetă în ritm perfid un leitmotiv: Sunt arborele vremii. Rădăcinile-mi, şerpi negri, străpung un pian mut. De unica-mi ramură atârnă sângerie o batistă din mătase. E chipul meu străpuns de bumerangul idelor învinse!
Căutătura-mi culege subit din oniric o roadă-imagine, în care şarpele-rădăcină se-aureşte înălţându-se încolăcit pe frunza de treflă a unui as. Cât clipesc, trefla se preschimbă-n romb stacojiu, părelnic mecanism al ceasului întors, strop de lavă prelins pe zidul de care pânza – casa mea – se-anină.
Azi, viziunea se preschimbă. Apare pe neaşteptate, sprijinit de zidul meu imaculat, un brad ciudat! Pe măsură ce-l observ, verdele-i alunecă în roşu, cetina-i se-adună şi, din ţepoasă, se rostuieşte în mângâietori şi catifelaţi fulgi de ceaţă!
Pe dată, bradul se scutură şi fulgii se unesc în minunate pene ce-mbracă un cocoş purpuriu, precum fostul meu chip-batistă de mătase.
În sfârşit, nu mai sunt arămia şi incerta siluetă! Ceasul din ochiul meu stâng a cotropit cu sinele-i întinderea pânzei, surprinzându-mă c-o strigare, Cucuriguuu!
Anunţă cu puterea unită a celor două limbi înţepând cerul: S-a născut Anul Cocoşului cu pene de rubin!
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns