Altă legendă a Mărţişorului

După ce Soarele-i vestea sfârşitul zilei, An-Măria Sa poposea în sala tronului şi privea încolo şi-ncoace.

Azuriul ochilor i se-ntuneca de nerăbdare. Le aştepta să vină, să-i sărute dreapta, iar el să le mângâie uşurel frunţile şi, după ritualul revederii, să stea laolaltă cu ele pe undeva, fie pe vreo treaptă, fie pe-o laviţă, cerându-le să-şi deşerte desăguţele de  aflatele  în plimbările zilei.

Ceasul ăsta le bucura mult pe augustele fete. Care mai de care voia să câştige locul de laudă al tătânelui! De asta se dădeau în vânt după drumeţii de unde să revină cu istorisiri care să-l minuneze pe Împărat.

În astfel de clipe, îl vedeau cum întinereşte, cum se-ncarcă de vlagă, cum dalbii obraji prind bujori, nările freamătă a nerăbdare, sprâncenele-i se ridică trăgând cu ele pleoapele obosite ca să facă loc privirilor înflăcărate de cele auzite de la minunile sale.

Şi-n vreme ce una dintre odrasle îşi spunea descoperirea, celelalte tare jinduiau să fie chiar în clipa ceea în locul ei, fiindcă sub priviri li se-arăta un tată uşurat de ani şi grozav de-nfericit!

*

În ziua ce urmă, era de rând la poveşti fiica cea mare, Primăvara.

În seara dinainte, prinţesa Iarna, mezina, îi înfăţişase Împăratului istoria tinerei pădurence Natalia, cea născută în Ajunul Crăciunului, juruită de mamă-sa, la naştere, să fie pe vecie Fata Pădurii.

Viaţa aceleia îi uimise pe toţi pentru ce făcea spre binele oamenilor şi-al necuvântătoarelor. Mai ales An-Maria Să lăudase nu doar pe Natalia, dar şi pe fiica aducătoare a unei asemenea veşti!

Sub imboldul dorinţei de a nu fi mai prejos de a mică, Primăvara porni la drum cu noaptea-n cap. Zorea după cum îi dictau bătăile inimii sale, dornică să-şi bucure părintele ca să capete şi ea locul de laudă râvnit.

Apucase de-a dreptul prin pădure. Ştia calea şi codrul o trăgea spre dânsul chiar de nu se topise neaua. Era încredinţată că-i va dărui câte-un aişor de ici şi de colo ca să i-arate tatălui cum că vine anotimpul renaşterii. Dovada făcută, avea să împartă pe urmă surorilor fragezii ghiocei.

Dar se vede că omătul iernii aceleia clădise aşternutul din codru mai gros decât alteori. Prinţesa încurcă nevăzutele cărări, afundându-se în adâncul pădurii. Ba mai mult, necunoscutul o-nşelase într-atât, încât se pomeni alunecând într-o scobitură de râpă, de care n-avea cunoştinţă şi care se dovedi grozav de-adâncă. Şi, ca să pună capac la ăl necaz, în cădere se lovi de cioturi ale unor copaci frânţi de ani şi Crivăţ!

Când sfârşi căderea, Primăvara era atât de ameţită, de ostenită… Hainele-i erau acum zdrenţuite, împuţinate… Îşi pierduse chiar şi-o botină în alunecare… Dar ştia un lucru însemnat. Nu trebuia s-aţipească, nicidecum s-adoarmă!

Şi-atunci începu să-şi pună mintea la treabă, ca să-şi afle scăpare. Nu se temea pentru viaţa-i, cum se-ngrijora la ce suferinţă şi-ar fi adus părintele şi surorile!

Dar oricât se străduia, de teama frigului şi de durerea simţită-n picioarele rănite şi-ngheţate bocnă, nu se-alese cu nici un gând salvator! Vicleanul Somn atât aştepta, iar ea alunecă pe-un rece tărâm al adormirii …

*

Natalia, Fata Pădurii, cutreiera în acest început de primăvară cărările codrului. Dorea să cerceteze de se mai găseau în locurile hotărâte dinaintea ninsorii încă ceva din proviziile puse pentru dragele sale animăluţe.

Se afundase bine în desiş, urmând îndeaproape gunguritul slab al unui fir de apă, tăinuit de puful rece şi alb, în avalul căruia citea şi-apropierea de râpa buclucaşă, capcană sigură pentru vieţuitoarele codrului pe orice vreme.

Se temea întrucâtva că, la sfârşit de iarnă, când omătul devenise înşelător din pricina încălzirii timpului, să nu-şi fi găsit piedică în cale vreun puiandru de cine-ştie ce sălbăticiune.

Chemarea prăvălaticei râpe era întărită acum şi de un vălătuc de nori orânduiţi ca o adevărată săgeată şi care se iscau iuţiţi  într-acolo.

Când ştiu că e pe-aproape, Natalia văzu că dinspre nori se pogorâse o ceaţă grea care părea s-astupe ceva pus acolo spre veşnică păstrare.

Grăbi paşii. Atinse curând marginea prăpăstioasă şi se năpusti cu privirile spre adâncul ce se vedea în luciul alb, unde zări un ghemotoc nemişcat de straie frumos colorate.

Un gând o fulgeră! O biată fată ori femeie îşi încurcase drumul de căzuse în aşa loc! Iar nemişcarea ce să fie? Amorţire doar sau… nu-şi termină ea presupusul.

Se hotărî. Avea să coboare înspre mogâldeaţă prinzându-se de rădăcinile prelungi, ieşite din malul hăului atârnând fără nici un rost până atunci. Iar ca să le-mputernicească, luă din şorţul ei îndestul omăt cu care îngroşă pe dată firele mustăcioase. Acestea, îngheţate de ger, se vădeau acum adevărate funii pe care se putea lăsa în ajutorul mototolului răpus de căzătură.

Fata Pădurii se lăsă grabnic în jos, numai că-n alunecarea silită îşi rănise căuşele mâinilor, aşa că, din loc în loc, minunea sângerie pătase firele dalbe. Dar nici nu luă seama la asta.

Cât se bucură doar când, punând mâinile pe colăcelul de straie acoperite de chiciură, simţi că sufletul necăjit era în viaţă.

Cu repeziciune smulse câteva mustăţi de rădăcini, închipuind albă funiuţă cu care prinse de sine copila găsită. Şi de astă dată legăturica se-mbujoră din loc în loc dinspre sângerândele palme. Natalia, ca o adevărată gânganie căţărătoare, ajunse degrabă sus.

Cât să fi zăbovit nu ştia, dar era musai ca să ducă minunea de fătucă la cuibul său. Printre  mormăieli şi dârdâieli, află pe cine adusese la viaţă.

O cără în spate lăsând-o la intrarea în palat. Şi, înainte de-a lovi în toaca din stânga porţii, îi puse la-ncheietura mâinii stângi  o bucată din legătura alb-roşie cu care o legase de sine.

Iar în timp ce o prindea, Fata Pădurii spusese tărişor că de-acum încolo asemenea legătură s-aibă fieştecare om la început de primăvară, căci dalbul – puterea curăţeniei, a nevinovăţiei urma să se-mpletească cu roşul – dovada iubirii de-aproape, împreună fiind semn al vieţii şi al rodniciei faptelor bune!

Şi fiindcă avea scăpată o fătucă de-mpărat, prinse de brăţăruşa ei un bumb de la cojocelul purtat. Acesta se făcu pe dată o biluţă aurie…

Vorbele binefăcătoarei Natalia îi pătrunseseră şi urechile, şi sufletul celei salvate! Asta avea să povestească tătucăi, îşi spuse Primăvara.

Şi pentru că erau în ziua Întâi a lui Martie, boteză însemnul jucăuş Mărţişor!