Un experiment magic, în sunetul ,,diapazonului pământului”

[Elisabeta Iosif – Contele de Madeira, Editura Betta, 2017]

Este inutil să cauţi sâmburele de adevăr care ar fi putut genera cavalcada interdimensională a ,,Contelui de Madeira”, personaj din cea mai recentă apariţie cu acelaşi nume a scriitoarei Elisabeta Iosif!

Să fie Isabella licărirea peste timp a spiritului Cellei Delavrancea? Contează?! Nu, gândesc, pentru că povestea este pretextul lumesc de care se prind iluzorii ori palpabile evidenţe ale ţesăturii lumilor!

Scriitoarea omagiază în paginile romanului misterul cosmic, frecvenţele care te poartă dintr-o secvenţă existenţială în alta, porţile energetice care-ţi permit călătorii prin timp…

Şi face asta încercând să contopească în cuvinte toate simţurile! Culoarea trebuie asociată musai cu muzica, parfumul este eminamente vizual…

Aduce argumente filosofice, spirituale: întâmplările sunt piperate cu ziceri ale unor titani ai artei în formele sale multiple ori cu fiori materializaţi ai unor religii ce transced realitatea înconjurătoare.

Deşi vorbim de proză, propria natură lirică o ajută nespus pe autoare în a desăvârşi prin metaforic stil caruselul experienţelor şi experimentelor în care sunt prinse personajele.

În mod natural, centrale sunt figurile feminine.

Isabella e cea ancorată într-o lume pe care aparent nu o poate stăpâni, deşi e plină de iubire – ,,Nu pot domina lumea bărbaţilor!”

Succesul concertelor ei de la Paris e pe buzele tuturor; paradoxul e că acesta vine tocmai din suferinţă: ,,În faţa unei săli pline de melomani parizieni, clapele pianului rezonau în tristeţea unei poveşti de dragoste neîmplinite. Îmi plângeam iubirea îmbrăţişând claviatura ca pe un iubit. Le-am dăruit sufletul meu zdrobit în timp ce cântam…”

Isabella e şi nu e conştientă de puterea ei de a schimba rânduiala lumii prin muzică, aşa cum i se-ntâmplă în excentricul experiment al ,,pianului călător”, aşezat pe o margine de prăpastie:

,,… Am auzit un foşnet şi… întorcând capul în pajiştea ţipând a culoare, o familie de căprioare… Cu boturile umede păreau căzute în extaz… Un căluţ stătea cu botul întins pe iarbă, ascultând simfonia cu ochii închişi. Un ursuleţ prinsese între labe trunchiul unui brad, părând nemişcat, ca într-o fotografie, o libelulă se întinsese graţioasă pe un fir lung de brânduşă, ca într-o schiţă fulgerătoare, o mierlă se ridica în picioare, deasupra cuibului. Natura întreagă respira … muzică!… “

Sabina, necunoscuta figură maternă, irumpe din povestiri, amintiri, scrisori şi devine reală doar în spaţiul ,,laboratorului natural” din Madeira, ”Insula celor fericiţi”.

Aici, Contesa de Madeira concentrase energii nebănuite pentru a crea o ,,lume a viitorului”. ,,Insula Contesei, perla Atlanticului”, situată ,,Între scrinul turcoaz al unei lagune şi bariera de corali”, e spaţiul ,,în care învăţase modalitatea de a vedea în invizibil, de a tăia întunericul transformându-l în particule de lumină, de a schimba locul călătorind mereu.” Aici e moştenirea pe care o lasă fiului său, Victor.

În fine, mătuşa Varvara nu este deloc aşa cum te-ai aştepta, ţinând cont că vieţuieşte într-o grădină uriaşă de trandafiri, cu peste 100 de specii, dintr-un ,,sat cu cerul deschis larg deasupra omenirii”.

Scriitoarea îmbină în acest nume derivat din Barbara atât esenţa latină ,,femeie străină”, cât şi umbra unei mari martire a creştinismului.

Mătuşa Varvara este străină de cotidian, de normalul perpeceput prin simţuri sărace, e plină de forţa dumnezeirii care te poartă cu uşurinţă spre nivele de neatins de către profani. E fiinţa cultivată în manifestări oculte, o telepată, o vizionară ce comunică nu verbal, nonverbal ori paraverbal, ci premoniţional…

Toate entităţile feminine sunt percepute direct ori intuitiv de Victor, un fel de nod gordian al construcţiei epice, pe care scriitoarea alege nu să-l reteze cu tăişul peniţei, ci să-l poarte în flash-uri temporale ori să-l confrunte cu entităţi înşelătoare, globuri de lumină ce devin zâne ori îngeri păzitori, cu delfini salvatori de vieţi, eclipse cu iz columbian vărsând mânia zeilor asupra băştinaşilor ameninţători ori cu preotese apărute din neolitic…

Victor este iubirea adolescentină neîmplinită a Isabellei. Victor este cel ce-şi caută mama de os aristocratic, dar n-o va găsi decât după coma premoniţională în care cade, accidentat fiind şi scăpat ca prin minune. El este Contele de Madeira, ce sare dintr-un timp într-altul, în căutarea propriului sine:

,,- Mă caut pe mine, zise apăsat bărbatul cu barbă şi plete negre din faţa mea. Parcă era un arhanghel.”

Relaţia lui Victor cu Sabina, mama sa, e cumva ezoterică, singura în stare să-i devoaleze miezul acesteia fiind mătuşa Varvara. Iată revelaţia lui Victor:

,,- Gândul este o vibraţie.

– Dumnezeu ne-a aşezat într-o fereastră cosmică.

– Puterea imaginaţiei este de a crea realitatea.

– Noi doi am creat acum o posibilă realitate. S-ar putea să se contureze curând. Peste trei zile vei prinde puteri şi poţi pleca pentru a-ţi îndeplini visul!”

Şi, după ce-a experimentat atingerea morţii în furtună şi confruntarea cu sălbaticii aflaţi la 1000 de km de continentul european, Victor întăreşte spusele mătuşii Varvara, notând plin de lirism într-un carnet:

,,Cât timp muşcăm din mărul lui Adam mai ninge cu flori de măr în Univers. Mă simt ca un rege pe tabla de şah a vieţii. Mă aflu pe pătratul alb, ca să ţin în frâu pionii negrii, care dau şah la marginea drumului. Coala mi-e inundată de tărâmul paradisiac. Am plâns apusului, că m-a lăsat în viaţă. Acum îmi dau seama, că în timp ce traversam oceanul am comunicat cu delfinul meu, cu aripi de înger, printr-o fereastră cosmică. Iluzie sau nu, imaginaţia are puterea de a crea realitatea”.

Visul în care-şi află mama continuă prin parcurgerea unei scrisori-testament și prin descoperirea materială a ,,insulei fericiţilor”, plină de ,,parfum şi culoare”, acolo unde trăieşte pasional ,,noaptea delfinului” cu Isabella rechemată, reaflată…

Dar nu numai Victor experimentează, ci şi Isabella. Iată dovezi: îngerul păzitor visat, întâlnirea cu pictorul Costin Brancu închisă rotund şi tragic în ,,mesajul apelor”, dialogurile halucinante cu poetul Ovidiu şi zeul Apollo…

Mai mult, Isabella e urmărită de esenţa cifrei patru şi, în chip firesc, îl simte viu pe Victor, cel care poate să-i rotunjească numărul călăuzitor spre opt, numărul echilibrului cosmic.

,,- Aveţi grijă, voi ţine seamă de cifra patru! Sau de 4+4 =8? Celălalt 4 există?! “

,,-Celălalt patru vine din altă parte. Înseamnă şi iubire, spuse ca un profet. Împreună veţi crea armonia!”

Sunt semne că Isabella a trecut şi ea dincolo de nivelul conştiinţei perceptibile!

Totul se-ntâmplă în sunetul magic al ,,diapazonului pământului”. Personajele vin şi pleacă, perindându-se printre momente incerte de timp, în căutarea fericirii: ,,Se spune că iubirile se întâlnesc pe drum. Ca să fii iubit trebuie să pleci.”

Iar autoarea strecoară abil ceva ce ar fi putut sluji ca motto al romanului – ,,secretul Vedelor”: ,,Eu eram o comoară ascunsă. Am dorit să fiu cunoscută, am creat lumea”.

Şi totuşi, omul e om, sclipirile lui de geniu fiind nimicnice fire de nisip în dunele deşertului…

Scriitoarea trezeşte umbra lui Blaga, citându-l prin glasul unui personaj.

Astfel, ,,Prin lumea poveştilor/ zumzetul veştilor/ Prin vuietul timpului/ glasul nimicului”, teluricul învinge într-un context aflat în zvon de război şi drumul înapoi către Madeira se întrevede fragil, iluzoriu ca ,,o inscripţie pe ocean…”.

Finalul este incert, căci nimic din cele cu meşteşug scrise de Elisabeta Iosif nu pare să aibă un simplu sens. Eroii prozatoarei ne-au învăţat un rost: e în puterea noastră să ne creăm realitatea imaginată, să ne găsim cu toţii drumul spre Madeira…