[Eliza Roha – Figurine de lemn, Editura Betta 2018]
Am citit cartea întâi, Prin râpe… într-un ritm alert, ca şi cum aş fi participat la dezvăluirea unui vis rău, de a cărui ameninţare vrei să scapi vorbind, scoţându-l în lumina crudă a circumspecţiei, pentru că te urmăreşte frica de a se adeveri…
Asta e senzaţia stilului-fluviu în care scriitoarea mixează dialogul, monologul, vocea naratorului…
Povestea de fond e cea a părinţilor noştri, generaţia care tocmai s-a stins ori stă aninată doar în câteva pergamentoase figuri de nonagenari.
Oricare din cei acum aflaţi la vârsta a treia se poate regăsi în copiii lui Anghelache… Sigur am avut toţi un tată, un unchi, un naş prăvălit în râpa istoriei.
Dacă nu şi-au prăpădit suflarea în al doilea Război Mare, atunci sufletul ori destinul tot li s-au încâlcit în mărăcinii supravieţuirii de după…
Eliza Roha ne împărtăşeşte totul ca şi cum ar vrea să scape lumea de povara amintirii unei epoci în care individualităţile au ars fie la stâlpul unui ideal, fie la cel al infamiei.
Oare cum vor primi toate acestea cititorii tineri de azi? Ca pe o mărturie istorică ori ca pe o structură hiperrealistă?
Cartea întâi curge ca o revărsare de torenţi după ce povara zăpezii de pe creste s-a scuturat în lumina primăverii. E o povârnire de sloiuri albicioase, amestecate cu noroi şi pietriş…
Cititorul este răvăşit de minuţiozitatea detaliilor, copleşit de impulsurile de sentimente care-i curentează conştiinţa. Şi are o revelaţie! Nu Anghelache este personajul principal, ci timpul! Timpul istoric, dar şi timpul individual – timpul psihologic al fugarului retras în râpele din preajma satului natal…
Timpul şi spaţial sunt invers proporţionale. În râpe, în sălbăticia propriului regat, timpul se strânge, devine ancestral, ochiul e calibrat doar pentru detalii, trupul luptă numai pentru supravieţuirea primară. Anotimpurile curg, omul Anghelache e tot fugar. Totuşi, iraţional, capătă puterile unui demiurg. Învie căprioara omorâtă accidental, mutându-i viaţa într-un gătejel ce va înfrunta semeţ noua primăvară.
Fuga de închisoarea noului regim e iluzorie… Prin râpi cade prizonier propriului timp… dar şi în al Florinei, femeia salvatoare ce-şi trăieşte himerica şi târzia îmbobocire, ţinându-l captiv în propriul ei timp, coborât din oniricul nesatisfăcut…
Şi, în lipsă de repere ale curgerii vremii prin asocierea cu fapte, îşi creează jaloane cioplind figurine, linguri, jucării, toate din lemn.
Figurina care va uni epocile este chipul căprioare ucise şi reînviate. Transcendenţă materială şi transcendenţă temporală.
Anghelache face o greşeala fatală. Ciopleşte şi-o albie. O barcă peste Styxul care-l desparte de Hades-ul realităţii.
Florina, salvându-l de boală, de fapt, îl condamnă la moarte, aducându-l în lume.
Anghelache pătruns în timpul noii realităţi redevine uman, intră în tragicul unui destin ca al multor mii, zeci de mii, sute de mii. Se pierde în ghemul de fire al mulţimii supravieţuitoare.
Amintirea fugarului îi este singura salvare. Anghelache avea impresia că trăieşte două vieţi. Una, cea reală, ca un vis urât, iar cealaltă, din visul nopţii, când hălăduia fericit prin râpi.
Dar, mai are o tresărire demiurgică! E străfulgerarea ce-l iluminează atunci când, la căpătâiul soţiei moarte, revede timpul scurs.
Ştefana e martira care suferise în locul fugarului, urmându-şi îndărătnică propriul ei timp, cel al zbaterii între dorinţa de viaţă şi ura călăului ce nu suporta elita.
Inevitabil, Anghelache intră şi el în eternitate, împăcat cu soţia, cu sine, cu lumea, cu nevolnicele feţe ale timpului…
Dar condeiul Elizei Roha nu se opreşte!
Dacă vrei să retrăieşti dezgustul frust provocat de prezent, atunci te afunzi în paginile celei de-a doua cărţi Se întorc vremurile… Degringolada, lipsa de valori, conspiraţii pentru menţinerea monopolului, pseudo-mita, urmăriri, masacaţi, mass-media aservită, procurori neostalinişti, procese fără dovezi, arestaţi, sinucideri neveridice… toate sunt coordonatele tristei noastre epoci, iscusit înfăţişate de Eliza Roha.
Angela, cu un sinuos destin banal-feminin, e victima noului şi vechiului timp.
Căprioara lui Anghelache o însoţeşte pe Angela la trecerea spre dincolo. Transcederea temporală e finalizată, ciclurile încheiate, rosturile pierdute.
Doar duhul râpelor e stăpânitor, chiar şi risipit de o pală de vânt spre slava “domniei cereşti şi veşnice”… cum reaşează autoarea dreptatea în finalul cărţii.
Angela Dina-Moţăţăianu, 8 decembrie 2018
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns