Sincronismul miturilor în proza Elisabetei Iosif

[Elisabeta Iosif – ARTUR, Editura BETTA 2018]

O viaţă întreagă am deschis cu evlavie cărţile, fie pentru bucuria propriului spirit, fie pentru a le tălmăci elevilor mei.

Cu aceeaşi emoţie trec şi acum dincolo de coperţi, mai ales când este vorba de confraţii cu care împart bucuriile şi grijile epocii.

De ce emoţie? Pentru că nu sunt totdeauna convinsă că le voi putea înţelege mesajul, că voi simţi vibraţia cu care şi-au înzestrat creaţia.

Am citit romanul Artur.

Cunoscând deja aplecarea autoarei către mituri, am pornit puţin mai încrezătoare la drum. Dar nu m-am încrâncenat să descopăr sensuri, ci m-am lăsat în voia expozeului de tipul cadrelor cinematografice, deschizând cu fiecare capitol o altă cale în puzzle ori găsind rost unei întrebări retorice dintru început.

Şi romanul Artur abundă în lirism, e nota personală a Elisabetei Iosif!

“Un crepuscul însângerat îneca la orizont un şoim singuratic, zburând deasupra colţilor de stâncă ai Caraimanului, pe râpele căruia se prăvăleau plete de şipot argintiu.”

Iată, aşadar, un exemplu în care apar stimuli pentru văz şi auz, deopotrivă.

Percepem mediul înconjurător mai bine dacă activăm simultan mai multe simţuri. Se ştie asta! Nu este întâmplătoare alegerea citatului anterior. Sunt multe alte exemple de fraze vizual-auditive care construiesc un soclu ideii că gemenii Artur şi Paul, despărţiţi în fragedă pruncie după moartea părinţilor într-un tragic accident, sunt, in sine, parte a uneia şi aceleiaşi fiinţe.

Artur e stăpânit de sunet, fiind un cronicar muzical de renume, ce-şi va întregi chemarea în cea de reporter în sanctuarul undelor radio, iar Paul e pictor, vrăjindu-i pe cei din jur prin exploziile de culoare, în permanenta sa fugă de gri.

În ce epocă vieţuiesc personajele? În cea mai frumoasă din istoria culturii şi intelectualismului românesc: în epoca interbelică.

Şi de unde altundeva s-ar putea auzi nota de fond a epocii decât dintr-o Cafenea? Şi nu oricare, ci Cafeneaua Corso. Ea poate, la o adică, să adune şi boema literară, jurnaliştii ori artiştii din Cafeneaua Capşa, ştiindu-se că cele două  – Capşa şi braseria Corso – erau în realitatea românească polii lumii intelectuale din anii ’30.

Cafeneaua a strălucit ca loc de reuniune şi, deopotrivă, de comuniune a ideilor ori de segregare a valorilor, după modelul franţuzesc…

Mi-ar plăcea ca personajul Paul Verona să fie umbra pictorului cu acelaşi nume, deşi, prin trimiterea la pictura murală a Palatului Cantacuzino din capitolul REVELAŢII, eşti tentat să apropii personajul din roman de Arthur Verona, unchiul lui Paul.

Poate Arthur Verona, pictorul atribuit deopotrivă clasicului şi impresionismului, se desface sub ochii cititorului în personajele Artur şi Paul… Doar autoarea ne poate lămuri, căci pentru dânsa numele au o simbolistică aparte!

Pe Artur îl cheamă Dumbravă, iar aleasa lui e strigată Artemisa Arbore. Nimic întâmplător, un iscusit joc onomastic, dezvăluit în capitolul REGĂSIREA. Artur vorbeşte de oglinda răsturnată în care-şi vede semenii, de Fata Morgana, iar Artemisa tălmăceşte în asta apropierea de Regele Artur, cu-a lui soră Morgana…

Artemisa împrumută din puterile zeiţei Artemis şi, prin înţelepciunea-i de soră a zeului luminii, Apollo, îi mijloceşte lui Artur soluţia izbăvitoare.

Artemisa şi Artur înving, printr-o simplă călătorie, posibilele efecte dezastruoase ale unei configuraţii astrale şi fac să tacă glasul planetelor.

Doi muritori sunt mai presus de zei! O legătură puternică între cei doi îl salvează pe Artur de la pericolul orbirii şi-i cufundă pe amândoi într-o pasiune atemporală.

În alt plan, fraţii îşi împărtăşesc telepatic visele, sentimentele, materializându-le reciproc… Mai mult, experimentează anticipat senzaţii ce-ar putea fi trăite de celălalt, aşa cum se întâmplă cu cina celor lipsiţi de vedere din capitolul VIBRAŢII, la care Paul participă, îngrijorat de posibila ipostază viitoare a fratelui Artur…

Autoarea, însă, nu se mulţumeşte cu doi gemeni, părţi ale întregului!

Subtil, este introdus în scenă şi Cristian, cel din spatele oglinzii în care se reflectă Artur şi Paul. Încă un nume-simbol, de data aceasta pentru creştini. Cristian e senator, iar perechea lui, Alexandrina, de spiţă principară. Cuvinte şi nume cu semantică nobilă…

Şi iată cum fiinţa umană capătă într-adevăr puterile triumviratului şi accede la esenţa celui  de-al treilea ochi, simbol transcendental… Omul Elisabetei Iosif e condamnat la iluminare!

Acţiunea e picurată în mai multe locuri de pe mapamond. Dialogurile abundă în romanul Artur, întrerupând pasaje descriptive ori monologuri interioare. Ciudat, însă lipsa accentului pus pe retorica nuanţată a fiecărui personaj nu deranjează, ci, dimpotrivă, dă senzaţia de apropiere în opinii, de completare totală reciprocă. Aşa se-ntâmplă cu tot ce-şi mărturisesc cuplurile Paul – Artemisa, Cristian – Alexandrina ori gemenii.

Şi, odată sfârşit romanul, m-am întors la motivul prezenţei în fundal a Cafenelei Literare.

În Cafeneaua Capşa şi braseria Corso au păşit în timp Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, George Călinescu, Ion Barbu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, dar şi  Eliade, Cioran sau Ţuţea…

Printre aceştia, activ şi doritor de schimbare s-a arătat a fi Eugen Lovinescu. Aşa i s-a ivit Teoria sincronismului, cea prin care îndemna preluarea unor elemente fundamentale ale altor culturi, mai evoluate şi introducerea lor în specificul naţional, într-un amplu proces de sincronizare, de adaptare la spiritul timpului.

Ce face Elisabeta Iosif în al său roman Artur?

Pune în operă, într-un fel, îndemnul lui Lovinescu şi împleteşte mitologia greacă, simboluri antice egiptene, dar şi creştine, locuri şi repere onomastice din Evul mediu, fixându-le în solul fertil al plaiurilor dâmboviţene.

În romanul Artur al Elisabetei Iosif regăsim repere de netăgăduit ale freamătului spiritual universal, sprijin de cremene pentru acela care trăieşte doar pentru propria-i împlinire spirituală!