Oul

-Câţi ani să fi trecut?! se-ntrebă  Raveca, taman când sfârşi ale treburi, dar cu glas tăricel…

Urmau Floriile, apoi, Paştele şi-n seara asta, mai ceva decât în alte dăţi, se părea înmuiată de-o căldură ivită de dincolo de pieptu-i scobit de ani, din sufletu-i bun… poate?! Izvorul, sigur era smerenia bătrânei.

Postise. Nu dăduse Răului, cum nu zicea niciodată, se purtase curat şi la trup şi la straie, se-nchinase seară de seară şi duminica, în biserică. De cum se-mprimăvărase, curăţase marginile mormintelor şi aşezase ulcele cu flori.

Se grijise şi de sufletul nepoţilor, încă prea mici să-şi amintească cele aflate mai an. Le-nşirase înc-o dată, ca să priceapă şi ei cât de cât, bucuriile primăverii creştine: sărbătoarea Floriilor, menirea salciei, pildele Săptămânii Mari, înfloritul păştiţelor şi Învierea Domnului Iisus.

Tone şi Rola, cocoţaţi în vârf de pat, jucau cam pe dibuite Ţintarul, că se cam lăsase întunericul.

Auzindu-o pe muica, opriseră jocul. Vocea abia şoptită a Ravecăi şi întrebarea pusă le anunţa cevaşilea! Parc-aşa erau vestite poveştile sale!

-De când?! întrebase băiatul.

-Da’ cât?! se repezise şi fata.

Trezită din gândurile sale, bătrâna scutură capul ca o fetişcană, clipi de câteva ori a trezie adevărată, se aşeză pe-un scăunaş lângă vatră, unde un ghem de jerăgai strâns mocnea a căldură şi a plăpândă lumină.

-Păi, de când s-a-ntâmplat povestea cu… Nu le spuse dinadins cu ce, ridicându-se şi aruncând peste ăi tăciuni câţiva coceni de porumb.

-S-aprindem lampa?! se ridică binevoitor Tone, gata, gata să-nfăptuiască el treaba.

-Ba, ba, e destulă clipeală de la vatră. Şi-apoi tare se potriveşte negura cu-ntâmplarea     ce-am trăit.

Tone se lăsă încetunel pe brânci alături de Rola, rămasă tot ca la joc, turceşte. Şi amândoi copiii o ţintiră clipicioşi pe bunica lor, s-audă, să ştie şi ei… povestea.

-Hai, zi-ne, muică, zi-ne, se miorlăi a mică, ştiind  bine că nici o rugăminte de-a  sa nu era trecută cu vederea de ceilalţi.

-Păi, să tot fie peste vreo 30-40 de ani, că Lisandru al meu era încă viu şi cruce de voinic, odihni-l-ar Dumnezeu… Era în Sâmbăta Mare… Veneam dinspre Sibiu tăind muntele, nu alta!

Îndemnasem încă de cu zori şi ne lăsasem dincoace de culme pe la prânzişor osteniţi tare şi temători că n-apucăm sfânta slujb-a Învierii.

Cam sleiţi de puteri şi leşuiţi de foame, ne făcuserăm cruci largi când, spre seară, zăriserăm luminile mitocului de dinainte de rudari…

-Care mitoc?! Eu nu ştiu de vreunul! Am fost cu taica până dincolo de Mina de Grafit, se băgă-n vorbă nepotul, dându-şi importanţă.

-Da, tălişor ai dreptate! Azi nu mai e, că l-a prăpădit un pârjol, când s-a mistuit şi pădurea, în locul căreia s-a-ntocmit acum un loc de popas, de-i zice Arsa!

-Aaa! Acolo? îşi strecură iscoditoare glăsciorul şi nepoţica. Am auzit! se dădu ea mare. Vin mulţi să urce muntele! Mai cu semă iarna, să se dea cu şchiurile, păi?!

-…schi-u-ri-le! Aşa ţi-am zis că se rosteşte cuvântul, o îndreptă nen-su… după care îşi aţinti privirile către bătrână, îndemnând-o, parcă, să ducă povestea mai departe.

-În săcăteie aduceam nişte lână seină pentru flanele, mai spuse bătrâna.

Ba nu, aveam şi un snop de păştiţe, adică Floarea Paştelui!

De le-aţi vedea! Se înalţă pe tulpini ca şi crinii, au flori cărămizii ori precum gălbenuşul de ou, adunate-n mănunchiuri plecate în jos. Cică s-au născut din lacrimile Sfintei când a ştiut că i-a murit Fiul… Răsar primăvara prin locuri umbroase, la fereală şi vestesc în Prier vremea caldă dinainte de Paşte.

-De ce le purtai? mai vru să ştie copila.

-Să le duc în biserică, de ce altfel? Să le-aşez la icoane… răspunse bătrâna.

Până s-ajungem noi la bisericuţă, se pornise o ploicică ciudoasă şi rece. Ne cam îngreuna coborâşul… Geaba purta bunu-tău lămpaşul, că se zărea înainte calea abia ca un fir de licurici înşiruiţi, cum se mai întâmplă vara…

Şi moşmondiţii de noi, atinserăm pragul mitoului când bătrânul monah dădea Lumina Sfântă.

Intraţi în lăcaş, ascultaserăm slujba, înfericiţi de-aşa izbândă, dar tare încurcaţi de ghiorlăitul maţelor înflămânzite după ceasuri de răbdare scurse de la zama de leurdă şi mămăliga înghiţite c-o seară-nainte…

Şi, ajunsă aici, începu să râdă. Şi râse iar ca o fată, râse întinerită de nostimada cu pântecele hămesite.

Nepoţilor le prii gluma din spatele poveştii dând şi ei drumul unor hohote defel prefăcute! Iar, ca s-arate că-nţeleseseră bine de ce făcuse haz muica, îşi dădeau ochii peste cap şi se ţineau de burtici, prefăcându-se hulpavi de ceva mâncare.

Raveca se potrivi odraslelor, săltându-se şi luând de pe-o policioară un coltuc de azimă, pe care-l rupse, dându-le fiecăruia ceruta. Apoi continuă:

-Înspre al doilea cântat al cocoşilor, am pornit-o spre casă, purtând în podurile palmelor lumina.

Pe drumeagul spre Râvnita, mergeau înşiruiţi mai mulţi rudari. În spate, noi. Ăl din frunte ducea lumina luată într-un felinar măricel, dar care, şi el, arăta numai slava, casa stelelor, nu calea.

Dar noi, oameni ai muntelui, vedeam tocmai pe tocmai drumul după ureche, adică după bocăneala încălţărilor ce ne păşeau dinainte.

O singură păsare aveam şi eu, şi alde bunu-tău! Foamea! Dar am aflat şi la aşa durere leac, amăgindu-ne pofta cu ce venea de la capul şirului.

-Ce?! Venea cineva?! se minună băiatul, abia putând să rostească vorbele având gura plină.

-Păi, muică, râzi de noi?! se miorlăi din nou copiliţa, adunând firimiturile căzute pe macat în jurul ei şi-ndesându-le în gură, nu care cumva să se piardă vreuna.

-Ba, fata mea! Dar când am aflat câţi am primit bucături dintr-o singură pâine, muşcături dintr-un singur ou şi-nghiţituri dintr-o singură trocuţă cu vin  roşu, nu mi-a venit a crede, nu alta?!

-Da’ câţi aţi mâncat dintr-un ou? aruncă neîncrezător băiatul.

-Doisprezece! Şi el nu se mai termina…

Copiii amuţiră de-aşa tărăşenie-auzită.

Raveca luă din cui lampa şi-i aprinse fitilul c-un beţişor plimbat prin jerăgai.  Şi-n lumină i se arătară chipurile mirate ale nepoţilor. Ea, însă, înveselită, se-ntoarse ca să n-o vadă aşa, zâmbind a râde…

-Păi aţi fost taman câţi apostoli a hrănit  Iisus Hristos! îşi aminti băiatul.

-Vezi, frate-miu, de-asta le-au ajuns bucăţelele! se-nfumură fetiţa privind-o pe muica Raveca, să vadă ce zice…