De Ajun

În sâmbăta lui Ajun, râvnicenii se treziseră cu noaptea-n cap, mai ceva ca-n alte dăţi… fiind adevăraţi olteni, păstrători ai tradiţiilor!

An de an, din străvechime, în Ajunul Crăciunului, odată cu zorile, aprindeau focurile la vetre, jăruiau cocenii arşi c-o rămurică ruptă dintr-unul din pomii livezii şi cântau cam aşa:

Sosind Ziua de Ajun!/ Am venit în ceasul bun/ să urăm câştig pe masă/ şi viaţă mereu frumoasă!/ Sănătoşi cu mic, cu mare/ roade multe în hambare,/ porcii mari şi unturoşi,/ văcuţe cu viţei graşi,/ oiţe cu mieluşei,/ găini multe, outoare,/ pomii roditori în floare,/ aria de grâuţ, plină!/ Şi din bunurile toate,/ să-mpărţiţi, dacă se poate/ şi nouă ce vă urăm,/ Crăciun vesel să avem!/ La anul și la mulți ani!

Şi-n gospodăria Ravecăi era păstrată rânduiala, chiar de se-ntâmpla să fie doar ea şi nepoţii acasă în acea zi.

Trezită de cu zori, aprinsese focul în vatră, frânsese câte o jordea din mărul dinaintea casei s-aibă pentru fiecare nepot beţigaşul de întărâtat jăraticul din vatră!

Cocenii băgaţi de cu seară la scuteală, fiind bine uscaţi, arseseră pe clipă formând sub pălălăile înălţate un tumul de jăratic.

Până se-nvârti femeia încolo şi-ncoace, ăi mici, Aurora şi Ariton, nepoţii ei, îşi făcură de lucru în faţa focului, după ce cântară urarea cuvenită, fiecare primind covrigi de la târg şi câteva roşcove.

Le era cald şi-n lumina pâlpâitoare vedeau jucând năluci aievea celor din vise, ţopăind cu voioşie molipsitoare.

Odaia, împodobită şi de haina Ajunului, îi păru Aurorei tocmai potrivită să desfacă ghemul unei povestiri, spuse la o clacă în toamnă, întâmplată într-o joi de Brumar.

Se depănuşau atunci porumbi şi Buna îşi scosese nepoata la clacă, având şapte ani de-acum şi îndemnându-se la treabă.

Între veniţii la sporovăiala muncită, se găsea şi unul, poreclit Vulpanul, un măgădan de vreo zece ani, lung, lung şi slab, bălan şi cu ochii şireţi de negrii, îndemânatic şi la curăţat pănuşa, dar şi la născocit poveşti.

Atunci şi-acolo auzise Aurora ştirea că şi ăi mici de la deal, din satul de borgeie al rudarilor îl văzuseră mai an pe Moşul! Împrăştiaseră zvonul jurându-se că-l vor aştepta şi-acu…

Vestea-i venise în minte fetei şi cu asta avea să-l înveselească pe ţâncul de Ariton, doar cu două ierni mai mic.

*

-Care dintre voi n-aţi auzit de vrednicul Pătruţă Roncea?! se zbârlise Vulpanul către ăi mici din preajmă.

-Eu nu, făcu oprelişti Nicoliţa şi se-mposocă nemulţumită.

Era cam de-o vârstă cu Vulpanul, dar mărunţică şi ticăită, altfel tare harnică şi binevoitoare cu adunătura de pici.

-Ei, îl aflaţi acum, ăi neştiutori. Eu vi-l dau pe faţă.

Îi zicea Moş Pătruţă şi era cioplitorul satului. Acu era bătrân şi cam cu dureri la mâinile muncite o viaţă.

Toţi cunosc cât de folositor ne-a fost cu albiile, căpisterele, fusele, furcile de tors, răsucelile ori lingurile lucrate.

La bătrâneţe, începuse a meşteri şi amăgele, jucării pentru cei mici vânzându-le prin târguri pe te miri ce.

Într-o zi de Ajun, către seară, cobora poteca dinspre munte, întorcându-se către casă, după ce vânduse la târgul de la Rânca un sac de fleacuri din lemn de brad, bune pentru ameţit picinogii.

Purta săcăteul lunguieţ pe-un umăr, oftând uşurat că-şi dăduse marfa cu folos pentru înveselit micuţii.

-Şi?! Şi?! îl îndemnă Miron al lui Praştie, repezit şi nerăbdător s-afle ce şi cum…

-Ei, şi tu! Stai blând că spune dânsul… îl potolise Aurora, încrezătoare, atentă şi la lucrul cu porumbii.

-Păi , dar! Vă zic! Şi Moş Pătruţă, trecând prin satul rudarilor, a zărit dinaintea unui borgei trei negruţi dârdâind în zăpadă, smiorcăind că numai ei, rudarii, nu iau nimic de la Crăciun, că, vezi Doamne, n-au coşuri la borgeie şi câte şi mai câte nu ziceau…

-Dar tu de unde ştii ce ne zici acuşica?! se băgă în seamă iar Miron Praştie.

-Știu eu! Şi, ce-ţi pasă?! îl repezi Vulpanul.

-O fi vreo închipuire de-a ta, vreo minciună?! mai umplu urechile copiilor Miron.

Povestitorul trecu măreţ piedica răuvoitorului şi continuă zâmbind în anume fel din colţurile gurii, de-ţi venea în minte poza vulpii înveselite că i-a luat lui moş Martin peştele pe care-şi dăduse chezaş gheţii chiar coada.

Moşul întristat că prăpădise jucăriile toate, băgă, totuşi, mâna-n săcăteu, poate, poate s-o mai găsi cevaşilea… Spre uimirea sa, mai zornăiră nişte topci ghimpoase, bune să fie aruncate încolo şi-ncoace pe pământ, prin iarbă, oriunde, să-i veselească pe cei mici. Le dărui miorlăiţilor, vindecându-i de păreri de rău, apoi, apucă drumul către Râvnita, că începuse vântoasa şi-o ninsoare cu fulgi înţepători de ace.

Când să intre în sat, i-apăruse dinainte o căpriţă albă târând un picior beteag şi behăind uşurel a durere… dar netemându-se de om.

-Te pomeni că Moş Pătruţă a luat-o s-o ajute?! tresărise Aurora prepuielnică.

-Întocmai! răsună glasul şiretului povestitor.

Pătruţă şi-a rupt batista în fâşii, i-a legat piciorul şi… gata, căpriţa s-a îndepărtat şontâcăind uşurată cumva.

Moşul îşi zâmbea mulţumit, când, în dreptul Monumentului, unde se despică drumul, zării o sanie la care doi cerbi frumoşi ca-n poveste frământau din copite a nerăbdare s-o ia din loc.

Omul îşi frecă ochii, că i se părea cam nu ştiu cum… Ninsoarea se-nteţea. Întâi fulguită, neaua se aşeză într-o clipită în strat gros pe copaci, pe pământ şi pe straie.

De-aia îi veni Moşului să-şi cureţe zăpada de pe cojocel, însă, palmele-i bătătorite simţiră alunecând mătăsos un alt vestmânt!

Când îi luă seama, era unul roşu cum e macul între spice vara. Şi, de mulţumire, se simţi mai vrednic în picioarele acum încălţate, nu în prăpădiţii săi de galenţi, ci în cizme cu turetci înalte.

Hohoti groscior a veselie bărbătească şi, apucând hăţurile, urcă în sanie.

-Apăi?! se împotrivi tot Miron, plescăind neîncrezător.

-Și-n spatele său stătea măreţ un gogeamitea săcăteu, doldora de jucării… cu care a făcut calea-ntoarsă către copiii rudarilor, să le dea tuturor minunăţii nevisate…

Dar, din acea zi, Moş Pătruţă n-a mai fost de găsit în Râvnita…

-Păi cum să fie, dacă s-a făcut Moş Crăciun?! încheie sigură pe vorbele sale Aurora.

*

De-atunci, de la clacă, trecuse vreme şi Aurora se gândise la năimeala despre Moş Crăciun spusă de Vulpanul şi se hotărâse a i-o îndruga şi lui Ariton, când se va potrivi timpul.

Acum, se gândi fetiţa, chiar a venit clipa! şi-i dădu drumul, spre bucuria fratelui mai mic…