TIGRUL DE APĂ

Dinspre Tării, palpită ultime ceasuri nocturn-alburii.

Învechit, mă simt stingherit, căci din miezul de noapte o nălucă m-aşteaptă. E vremea pe ducă!

Sunt îmbrăcat cu deziluzii tumult… Mintea îmi scurtcircuitează… Cordul? Nebun îmi vibrează!

Nu mă recunosc nici eu, nici ai mei neprieteni mişei!

Că n-o fac eu, ar fi curabil… chestiune intimă… mai mult, mai puţin regretabil! Ca orice şi timpul e consumabil…

Dar sunt şicanat de felul în care sunt receptat! Numele, aproape uitat! Sunt interjecţional strigat! Ghionturi şi piedici primesc! Să fie ceva mai rău, nelumesc?!

Toţi, trecători alături de mine, cu invective au ripostat… An blestemat, încă nu ai plecat?! Nefasta-ţi menire ne-a subjugat!

Amorțit de așteptare-ndelungă, prind curaj, până la urmă!

În odaia oglinzilor, în măreţ decor, ca un fur mă strecor.

Miraze, pătrate unite, un joc de ape din cioburi combină! Mozaic mişcător în excentric flux de lumină… Încântător!

Pleoapele-mi moi de bătrân cu greu se ridică, un iris avid cată să prindă şi-n grabă spre minte chiar să trimită-n săgeată imaginea ce pare ivită!

O mătase violet-albăstrie în falduri tremură lângă un zid diamantin… Se mişcă sperioasă! Să ferească de mine ar vrea ce se-ntâmplă în noaptea adâncă?!

Într-un colț,  o himeră micuţă se mişcă pe podea încolo, încoace… În priviri mă înghimpă cu peri ascuţiţi… mii de ace!

Învelitoarea-i se crapă în foşnet spăimos ce-mi hârâie în auz şi de-acolo în cap… De sub ea, patru lăbuțe grabnic se-agită… Spre mine? Spre lume! un gând mă inundă…

Mă uit însetat să aflu ce este.

Între timp, picioarele-i se luptă să iasă… Oprelişti  răzbeşte!

În fine, se-arată, strivind un petec din învinsa pocladă!

Nici n-apuc să clipesc! Un căpşor dungat, în fir de mătase-mbrăcat, ca un mugur de floare răsare… Din apă de-oglinzi un tigru apare!

Îmi suflă-n timpan un zvon… şi-mi zic în surdină, privind la născuta felină:

Ca să vezi, n-ai să pieri! Renăscut, cu fibră în muşchi şi scântei în priviri, simbolul forţei vei fi, ca până mai ieri!

Înspre oglinzile mici iar privesc… vrând pentr-o ultimă oară să mă zăresc?!

Dar de acolo cu drag şi cu fală mă ţintuiesc priviri argintii în rafală! Îmi spun să mă duc, liniştit să mă culc… caci Anul Tigrului de Apă deja dansează-n văzduh…

Read Full Post »

ÎN SEARA DE AJUN…

Luca se-ntorcea de la bunici. Stăteau tocmai în partea cealaltă a oraşului. Trecuse pe la ei cu de-ale gurii, s-aibă de Sfintele Sărbători. Le dusese cozonac şi, într-un ghiveci, un brăduţ.

Dumnealor, ca mereu, îi dăruiseră o carte şi un purcel dolofan adăpostind o… puşculiţă.

Râseseră cu toţii de porcuşorul cu mutriţa hazlie… Conţinea deja o captură  foşnitoare!

*

Staţia de metrou era depărtişor de casă…

Avea de trecut, iarăşi, prin răscruce… loc rotund, în centrul căruia stăpânea un arţar mărişor, dar singur…

Îi deplângea solitudinea, mai ales iarna, când rondul floral dormita sub covorul frunzelor căzute ori sub aşternutul de nea…

Anul ăsta, se gândea Luca, arţarul arăta mai trist ca niciodată, nu alta! De ce oare?! Întreaga sa coroană căta în jos, covârşită…

Ajuns la bietul prieten, observă că-i atârnau de rămurele bobiţe de apă. Se opriseră oare la odihnă după  rafala care încercase a curăţa locurile?! Luca-şi zâmbi, obsevând că picurile de apă erau deja îngheţate de gerul înserării şi prinseseră zeci de tonuri în momentul aprinderii felinarelor.

Doamne, Doamne?! îşi glăsui copilul mirarea. Parc-au devenit globuri… Măi, măi şi arţarul ăsta, ce norocos?! În hlamidă strălucitoare de Ajun?! Doar mâine va să fie Crăciunul! Mi se pare ori şi crengile-i şi-au reluat culorile verii! Chiar si scoarţa trunchiului, cenuşiu-albie şi lucitoare, aruncă darnic un miros proaspăt!

Ei, ei?! S-a milostivit şi de dânsul Prea Bunul împodobindu-l?! continuă Luca.

Stătea locului. Strada era pustie nu părea să se laude cu cenuşiul trotuarelor şi al carosabilului, fapt ce-l cam întrista pe băiat. Nu-i pria defel mohoreala, nu se potrivea cu bucuria dinaintea nopţii de Ajun…

Îi mai dădu roată câtva copacului… Uimit,  simţi  că luminiţele crenguţelor trimit spre obrajii săi oarece căldură.

Dar ce zăbăuc sunt?! îşi luă seama Luca. Cum să se-ntâmple aşa ceva?! Să fi răcit?! Dar nu mi-a fost frig pe drum spre bunici! Și nici acum!

Îşi scoase mănuşile şi-şi pipăi faţa. Culmea, era fierbinte…

Şi, pe când se tot frământa, băiatul observă cum o păsăruică zgribulită, un ghem de pene cenușiu, ţopăia pe sub ramurile arțarului, încercând să dibuiască, parcă, vreun bob pierdut ori dorit.

Deodată, speriată de-un trecător apărut de neunde, se refugie a scăpare între crengile copacului.

Luca nu se mai grăbi. Hotărî să mai zăbovească puţintel, să vadă ce va mai face păsărica. Aşa o găgălice împenată?! Și ce curajoasă?! Ori din cale-afară de flămândă?!

Nu o mai vedea, în schimb, îi auzea glăsciorul! Parcă îndrugă un cântecel din ciripăieli vesele! îşi dădu cu părerea copilul.

Şi, pe negândite, aripata ţâşni în zbor strălucitor către copacii de peste drum. Penaju-i devenise ca prin farmec multicolor, neasemuit de frumos!

Înălţându-se, lăsase clipe-ndelungi în urmă-i o dâră de cometă curcubeică! Rămas cu gura căscată, Luca gândi  că luminiţele colorate prinse de ramurile copacului, precum şi penajul de basm al ghemuţului  înfulgoşat fuseseră dăruite, în seara de Ajun, de către-un înger păzitor, care simţise inima caldă a unui copil îngrijorat de cei din preajmă… 

Read Full Post »

O FILĂ DIN… PRIMARĂ

Din vremea clasei a IV- a, o amintire  îmi revine adesea… toamna!

Era  pe la mijlocul primului pătrar al anului şcolar. Începuse să se răcească, să mai plouă… Era o vreme când picimea prindea câte un guturai… câte o tuse… ceva fierbinţeală, măsurată, mai întâi, cu buzele mamei şi mai pe urmă cu termometrul.

Pe-o aşa vreme nepriincioasă, o zgâtie de colegă picase la pat…

Într-o zi, după o alergătură grozavă prin curtea şcolii, se lăsase pe vine şi, ţinându-se cu mâinile în dreapta burticii, se văieta, speriindu-ne pe toţi.

Spre norocul ei, şcoala fiind la doi paşi de Spitalul Colentina, a ajuns la timp pentru scoaterea apendicelui nărăvaş.

La o săptămână după operaţie, Domnişoara, învăţătoarea noastră, ne-a îndemnat ca patru, cinci colegi s-o vizităm pe convalescentă.

Eram cam sărăcuţi pe vremea ceea, la un deceniu şi ceva de la război…

Copii fiind, nu prea simţeam lipsurile… ne-ajungeau părinţii, şcoala şi prieteniile, ca să fim fericiţi!

De-asta, poate, Domnişoara nu ne-a zis să-i ducem sau nu câte ceva colegei la spital?! Noi, totuşi, după starea familiei, am dăruit-o!

Din momentul ăsta, ceva nu-mi vine să-mi amintesc! De ce?! Fiindcă mi-e ruşine, da! Mă chinuie aceeaşi ruşine pe care am simţit-o şi atunci, chiar în clipa faptei, dar… de  făcut, am făcut-o!

Ioana, colega de bancă, a trecut pe la mine, ca să mergem împreună.

Până să mă-mbrac, până să-mi împacheteze mama câteva gutui parfumate aduse din grădina bunicii, am aflat c-avea să-i ducă vizitatei un cartonaş cu pricomigdale, mamă-sa fiind cofetăreasă…

Într-o sacoşică împletită de mama, pusesem gutuile şi deasupra prăjiturelele, cu gând rău, oferindu-mă s-o car eu până la spital, fiind mai puternică…

Am făcut întocmai, iar ajunse-n salon, m-am repezit de-am oferit ca din parte-mi pricomigdalele, Ioana dându-i gutuile…

Nu ştiu ce-a gândit Ioana exact, căci era tăcută grozav, dar mie inima-mi ticăia ori de câte ori o vedeam!

Oricum, ne răciserăm… Chiar lunea următoare se mutase în banca întâi, motivând că dintr-a treia, unde stătuse cu mine, nu vedea bine.

Când s-a întors zvârluga operată, a povestit într-o pauză cât o bucurase vizita noastră şi atenţiile primite, flori, prăjituri, fructe…

Dar cel mai mult zicea, o bucuraseră gutuile de la… Ioana! Fiind la regim postoperatoriu, mămică-sa îi făcuse, din două, compot, celelalte rămânând să le ronţăie mai târziu.

Cum Domnişoara era în sală auzindu-ne ciripeala, intervenise, felicitând-o pe Ioana pentru darul făcut, rupt din bogăţia de parfumuri şi de gusturi a toamnei! Vorbele preaştiutoarei noastre Domnişoare nu ştiu ce-au făcut cu mintea Ioanei, dar cu a mea, sigur a făcut ceva şcoală şi-n plus, mustrarea mea de conştiinţă s-a mai domolit cumva, căci…  întâmplarea fusese  învăţătură  de minte!

Read Full Post »

AMNEZIE

Revenită în Capitală, Sandrina se bucura teribil să-şi revadă căminul, şă-şi recupereze pe căţeluşa Redy de la Zen Pet Hotel, probabil îndurerată de lipsa ei şi, de ce nu, să-şi uimească amicul cu ce-i va povesti?!

După convenţia stabilită, nu folosise mobilul, nici acolo şi nici  aici să-l anunţe c-a sosit. 

La mitocul vizitat, unde i se schimnicea unicul fiu, pesemne că nici nu era semnal!

Ce-ar mai fi vrut să-i spună lui Tudor despre ceea ce trăise văzându-şi fiul călugărit, pe Artimon, după numele de-acum… Dar… Avea timp îndestul, mai încolo…

De cum coborâse din taxi la capătul străzii, simţise o emoţie galopantă alertându-i reacţiile… Mâinile-i tremurau, mai, mai să-şi scape gentuţa?! Noroc avea, se gândi, că rucsacul din spinare, îi menţinea echilibrul.

Nu-i fu defel greu să iuţească paşii?! Chiar zâmbi autoadmirativ, proiectându-se mental într-un etern Aladin, încălţat cu papuci… zburători?!

*

Deschise portiţa, uimită că nu se mai se vaieta scârţâind şi îi mulţumi în cap lui Tudor, îngerul păzitor al ei şi-al avuţiei sale, de când era singură. Se vede c-o  săltase din ţâţâni, îi unsese încheieturile… mai bombănise înduioşată de-atâta răsfăţ revărsat?!

O încântară şi dalele aleii până la treptele casei?! Parcă-şi fardaseră culorile şi-i zâmbeau a bună venire?!

Asta o făcu să-şi regăsească pierdutul calm, să intre, să-şi încarce telefonul, ca să-l poată anunţa pe Tudor ca-i acasă!!!

*

-Sandrina, ce-i cu tine, fată dragă?! Când ai aterizat? glumi bărbatul, smulgând-o uşurel din amorţeala în care căzuse.

-Mă odihneam şi eu… încercă o eschivă Sandrina, încercând să se ridice de pe trepte, dar prăvălindu-se la loc.

O, da ştiu că mi-au amorţit articulaţiile astea păcătoase?! rosti acum pe alt glas… Ce-i şi cu bătrâneţea?! Te-ncolţeste când… Şi nu-şi încheie vorba, căzând într-un plâns sfâşietor.

-Da, ce-ai dori?! mimă a glumă Tudor. Cum să urmeze primăvara?! Nu vezi că-n preajmă frunz-a ruginit?! mai adăugă, întinzând mâinile către grădina casei, într-adevăr împodobită autumnal…

Hai să pătrundem în incintă, că mi-a fost dor să-ţi fiu musafir! îşi  mai îndemnă el amica.

-Tudore, Tudore! N-am intrat în casă, fiindc-am… uitat parola de la uşă! Şi nu de iarna senectuţii mă doare, ci de boala uitării, că n-o pot numi… atât de-ngrozitoare îmi pare! Of! Of!

Stau de la prânz ante portas, încercând zeci de combinaţii cu date anume ori cu cifre aiurea şi… nimic.

-Şi de ce nu m-ai sunat?! Bănuiam c-ai sosit, dar…aşteptam un semn… Apoi, ştii c-am cifrele cu mine, nu?! continuă bărbatul menţinând în discurs nota optimistă.

Şi, ca să-i dovedească, îi dezlegă şarada parolei.

*

-Alo?! A, tu eşti?! răspunse Sandrina nenuanţat, chiar dacă-n inimă şi minte se făcuse un hău cu două false ieşiri.

-Pot să trec pe-acolo?! Am, pentru cine merită, două veşti, una mai bună decât alta! răsună din mobil vocea baritonală, pentru auzul Sandrinei, mai frumoasă ca oricând.

Şi nici nu-şi termină gândul, că se deschise larg uşa rezervei.

-Salutăm convalescenta! rosti  Tudor, ascuns în spatele unui buchet cu dalii cărămizii.

Ai văzut?! Şansa ta cu diabetul şi stresul vârstei?! Altfel, te mai odihneai corespunzător după drumul la schit?!

-Ce veşti-poveşi mi-aduci?! se preocupă ea, ca să nu-şi arate slăbiciunea ce-o covârşea.

-O călătorie la Muntele Sfânt, unde se va strămuta şi…

Zicând asta, se repezi la uşa prin care-apăru… însuşi Artimon?!

Read Full Post »

SĂ NU-ŢI VINĂ SĂ CREZI!

Sunt înregimentat la medicul de familie de ex-consoarta mea! Extrem de ocupat cu munca de custode la B.C.U., nu mi-am găsit vreme să mă-ncadrez acestei orientări sugerate pe vremuri şi pace!

Nevastă-mea, Filofteia, educatoare de grădiniţă, jongla cu timpul neocupat, nu alta!

Menaj nu făcea, c-ambii mâncam la cantină. De spălat, călcat, nici atât, c-aveam Curățătorie Chimică la parterul blocului! Ordinea la domiciliu o făcea, săptămânal Maricica, o infirmieră de la grădiniţă, nesătulă de bani…

În concluzie, dă o fugă la Policlinică într-o zi, între coafor şi shopping şi… făptuieşte crima!

Aşa, din 2000, ambii suntem pacienţii aceluiaşi cabinet doctoral de familie!

Sunt sigur, ce mai, că şi aceasta grozăvie m-a împins la divorţ!

*

Până-n pensionare, sănătos ori nu, oportunitatea Policlinicii nu era onorată.

După, mi-am remaniat comportarea! Şi anii, şi uzura au început… să mârâie. Am intrat în posesia unui tratament curativ lunar, deci, un drum la Policlinică!

Nu-mi plăcea înşiruirea zgomotoasă a congenerilor indiscreţi privitor la suferinţe… Îmi displăcea şi doctoreasa, un stei de femeie, gigant de neparticipativă atitudine! Şi, mai cu seamă, etichetarea mea ca obez, de cum am intrat în cabinet, de dumneasa făcând abstracţie!

În fine, vrei, nu vrei, bea Grigorie agheasmă!

*

Anii trecând, nu ştiu cum se face, îi devin simpatic! Nu mai sunt obez. Îmi dă Euthyrox să-mi activeze tiroida, mă consultă şi nu prea, îmi scrie aceeaşi reţetă…

Dar, de cum mă vede, se dispune mărturisind c-aş avea aptitudini de telepat, c-o influenţez şi-n lipsă, numai să se gândească la mine!

Rămân trăsnit de mărturisire, dar, mai ales, de lejeritatea comportării sale.

Bunăoară, luna trecută mi se jeluieşte oripilată:

-Alaltăieri mi-a căzut calculatorul! Da’ce-am pătimit?! Toţi pacienţii cabinetului apăreau decedaţi, iar eu, eu nu mai deţineam parafa!

Auzi dumneata, eu… fără parafă!? Computerul n-o recunoştea!

-Și?! întreb din complezenţă.

-Am chemat pacienţii neprogramaţi a doua zi, a treia ș.a.m.d.

Ai noroc! Azi merge! ciripeşte bănuindu-mă de-o presupusă bucurie…

Misogin fiind, nu dau curs vreunei satisfacţii nici când îmi trece în fişa aceeaşi tensiune, aceleași simptome, acceași medicaţie… 

-Azi pe câte luni o facem? tatonă binevoitoare. Nu pe trei? făcu oferta.

-Ba! Pe una! Să mă lipsesc de-a face anticameră pentru amărâta de prescripţie lunară?! replic rânjind. Să n-apuc eu norocul ăsta?

-Ce noroc? Ce spui? Unde? fu curioasă.

-La cabinetul dumneavoastră, unde altundeva?!

Între timp este emisă reţeta şi programarea pe luna viitoare.

N-apuc să ies pe uşă, că din cabinet se-aud sudălmi guturale imposibil de reprodus pe lângă alarmanta constatare: Cade iar calculatorul?! Şi acum, tot el e de vină?!

C-o mină sardonică trăiesc o satisfacţie supremă, aflând că celelalte cabinete învecinate nu trec prin situaţia de criză asemănătoare! Ha! Ha! Ha!

Read Full Post »

COPILUL-MARTOR

Poposim la Alba Iulia. Coborâţi din autocar, ne dezmorţim. Trompete ascuţite îmi pătrund în urechi: Să vizităm Cetatea!    

O pornim repejor într-acolo să prindem schimbarea Gărzii de la Poarta a III-a.    

Ies din şir, mă dau de-o parte… Să văd,chipurile,de la distanţă! motivez unui alt băietan.    

Înainte să fiu purtat de grup în Sala Armelor din incinta Bastionului Saşilor, mă sustrag hoţeşte, atras de un ornament mural: cap de zimbru ieşit în relief, taman la înălţimea umerilor mei. Pare din bronz şi luceşte! Temător, îl privesc îndelung. Decid că-i total înţepenit şi-mi strecor mâna în botul care dă drumul unui muget prelung…    

Sunt aspiraaaat! Şi un vârtej rece mă duce spre întunericul adânc…    

*

Într-o clipită, sar ca o plută din gura unei sticle drept în picioare. Iau seama că port nişte ciubote cu turetci înalte, din lână-mpletită. Îmi ţin de cald ca şi sumanul de abá, nădragii de pănură şi căciula de miel îndesată pe cap.    

E frig. E mare strâmtoare. Om de om. Din toate piepturile iese un abur fierbinte.  

Răsuflările noastre se-adună şi o trâmbă  se-nălţă către tării, schimbată pe loc în dalbă coloană urcând în slăvi pe Mihai, viteazul făuritor de unică ţară!    

Voci de curaj, voci de-nălţare! Mă trezesc plângând cu ceilalţi, recunoscător marelui bărbat pentru aşa izbândă…    

Ne unim, strângem laolaltă toate plaiurile pe care cântă acelaşi fluieraş!    

*

E loc de basm în care aş rămâne pe vecie! gândesc fericit, dar, cuprins de-o rafală, amestec de vânt, de ploaie şi zloată, sunt săgetat ca din arc peste vreme…    

Iată-mă-s pe platoul cel larg la sfârşit de Făurar!   

Împinşi duşmăneşte de oaste, au sosit de-aproape ori din colţuri de ţară iobagii să vadă greaua răsplată pentru încercarea cea dreaptă pornită de vajnicii Horea, Cloşca şi Crişan.    

Ultimul îşi alesese moartea în celula sortită. Capii, Horea şi Cloşca, sunt în chinuri striviţi pe roată!   

Copleşit de amar, sleit, cad la pământ, dorind adevărul văzut să fie doar născocire…  

În somn, pesemne, cat lecuire… Scurt răgaz…    

*

Trezia cu altceva mă îmbie, căci sub ochi mi se-nfiripă pe dată o lumină vestitoare de nou, dinspre Cer pogorâtă!    

Înaltele porţi dezgolite de pajuri nemţeşti, ridică mândre Tricolorul român!  

O mare de oameni în veşminte sărbătoreşti de dincoace şi de dincolo de Carpaţi se-ndreaptă înspre locul vestit. Sunt suflete-râuri strângându-se pe Câmpul lui Horea.    

Ajunşi pe platou, fericiţi ne orânduim în aşteptarea cuvântărilor ce dau seamă despre făptuirea Unirii celei Mari, desăvârşind visul încolţit la 1859!    

*

Un glas şopteşte să ies la soarele ce m-aşteaptă afară!

Capul de zimbru mă zvârle-napoi!   

Explozia de lumină e tulburătoare. Dau să mă dezmeticesc, frecându-mi ochii, faţa…    

Ce se-ntâmplă?!   

O barbă aspră, scurt încolţită îmi sperie palma?! Şi mâinile?! Parcă nu-s ale mele! Degete lungi, puternice deschid şi-nchid spasmodic uimirea-mi în pumni!    

Când au zburat anii?!  

Caut din priviri capul de zimbru ce-nlesnise periplul prin trecut. Tot acolo se află! De lângă el, o nălucă bălaie îmi face cu ochiul mustăcind.  

Ştrengarul sunt eu… copilul-martor.  

Read Full Post »