Poposim la Alba Iulia. Coborâţi din autocar, ne dezmorţim. Trompete ascuţite îmi pătrund în urechi: Să vizităm Cetatea!
O pornim repejor într-acolo să prindem schimbarea Gărzii de la Poarta a III-a.
Ies din şir, mă dau de-o parte… Să văd,chipurile,de la distanţă! motivez unui alt băietan.
Înainte să fiu purtat de grup în Sala Armelor din incinta Bastionului Saşilor, mă sustrag hoţeşte, atras de un ornament mural: cap de zimbru ieşit în relief, taman la înălţimea umerilor mei. Pare din bronz şi luceşte! Temător, îl privesc îndelung. Decid că-i total înţepenit şi-mi strecor mâna în botul care dă drumul unui muget prelung…
Sunt aspiraaaat! Şi un vârtej rece mă duce spre întunericul adânc…
*
Într-o clipită, sar ca o plută din gura unei sticle drept în picioare. Iau seama că port nişte ciubote cu turetci înalte, din lână-mpletită. Îmi ţin de cald ca şi sumanul de abá, nădragii de pănură şi căciula de miel îndesată pe cap.
E frig. E mare strâmtoare. Om de om. Din toate piepturile iese un abur fierbinte.
Răsuflările noastre se-adună şi o trâmbă se-nălţă către tării, schimbată pe loc în dalbă coloană urcând în slăvi pe Mihai, viteazul făuritor de unică ţară!
Voci de curaj, voci de-nălţare! Mă trezesc plângând cu ceilalţi, recunoscător marelui bărbat pentru aşa izbândă…
Ne unim, strângem laolaltă toate plaiurile pe care cântă acelaşi fluieraş!
*
E loc de basm în care aş rămâne pe vecie! gândesc fericit, dar, cuprins de-o rafală, amestec de vânt, de ploaie şi zloată, sunt săgetat ca din arc peste vreme…
Iată-mă-s pe platoul cel larg la sfârşit de Făurar!
Împinşi duşmăneşte de oaste, au sosit de-aproape ori din colţuri de ţară iobagii să vadă greaua răsplată pentru încercarea cea dreaptă pornită de vajnicii Horea, Cloşca şi Crişan.
Ultimul îşi alesese moartea în celula sortită. Capii, Horea şi Cloşca, sunt în chinuri striviţi pe roată!
Copleşit de amar, sleit, cad la pământ, dorind adevărul văzut să fie doar născocire…
În somn, pesemne, cat lecuire… Scurt răgaz…
*
Trezia cu altceva mă îmbie, căci sub ochi mi se-nfiripă pe dată o lumină vestitoare de nou, dinspre Cer pogorâtă!
Înaltele porţi dezgolite de pajuri nemţeşti, ridică mândre Tricolorul român!
O mare de oameni în veşminte sărbătoreşti de dincoace şi de dincolo de Carpaţi se-ndreaptă înspre locul vestit. Sunt suflete-râuri strângându-se pe Câmpul lui Horea.
Ajunşi pe platou, fericiţi ne orânduim în aşteptarea cuvântărilor ce dau seamă despre făptuirea Unirii celei Mari, desăvârşind visul încolţit la 1859!
*
Un glas şopteşte să ies la soarele ce m-aşteaptă afară!
Capul de zimbru mă zvârle-napoi!
Explozia de lumină e tulburătoare. Dau să mă dezmeticesc, frecându-mi ochii, faţa…
Ce se-ntâmplă?!
O barbă aspră, scurt încolţită îmi sperie palma?! Şi mâinile?! Parcă nu-s ale mele! Degete lungi, puternice deschid şi-nchid spasmodic uimirea-mi în pumni!
Când au zburat anii?!
Caut din priviri capul de zimbru ce-nlesnise periplul prin trecut. Tot acolo se află! De lângă el, o nălucă bălaie îmi face cu ochiul mustăcind.
Ştrengarul sunt eu… copilul-martor.
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns