AMNEZIE

Revenită în Capitală, Sandrina se bucura teribil să-şi revadă căminul, şă-şi recupereze pe căţeluşa Redy de la Zen Pet Hotel, probabil îndurerată de lipsa ei şi, de ce nu, să-şi uimească amicul cu ce-i va povesti?!

După convenţia stabilită, nu folosise mobilul, nici acolo şi nici  aici să-l anunţe c-a sosit. 

La mitocul vizitat, unde i se schimnicea unicul fiu, pesemne că nici nu era semnal!

Ce-ar mai fi vrut să-i spună lui Tudor despre ceea ce trăise văzându-şi fiul călugărit, pe Artimon, după numele de-acum… Dar… Avea timp îndestul, mai încolo…

De cum coborâse din taxi la capătul străzii, simţise o emoţie galopantă alertându-i reacţiile… Mâinile-i tremurau, mai, mai să-şi scape gentuţa?! Noroc avea, se gândi, că rucsacul din spinare, îi menţinea echilibrul.

Nu-i fu defel greu să iuţească paşii?! Chiar zâmbi autoadmirativ, proiectându-se mental într-un etern Aladin, încălţat cu papuci… zburători?!

*

Deschise portiţa, uimită că nu se mai se vaieta scârţâind şi îi mulţumi în cap lui Tudor, îngerul păzitor al ei şi-al avuţiei sale, de când era singură. Se vede c-o  săltase din ţâţâni, îi unsese încheieturile… mai bombănise înduioşată de-atâta răsfăţ revărsat?!

O încântară şi dalele aleii până la treptele casei?! Parcă-şi fardaseră culorile şi-i zâmbeau a bună venire?!

Asta o făcu să-şi regăsească pierdutul calm, să intre, să-şi încarce telefonul, ca să-l poată anunţa pe Tudor ca-i acasă!!!

*

-Sandrina, ce-i cu tine, fată dragă?! Când ai aterizat? glumi bărbatul, smulgând-o uşurel din amorţeala în care căzuse.

-Mă odihneam şi eu… încercă o eschivă Sandrina, încercând să se ridice de pe trepte, dar prăvălindu-se la loc.

O, da ştiu că mi-au amorţit articulaţiile astea păcătoase?! rosti acum pe alt glas… Ce-i şi cu bătrâneţea?! Te-ncolţeste când… Şi nu-şi încheie vorba, căzând într-un plâns sfâşietor.

-Da, ce-ai dori?! mimă a glumă Tudor. Cum să urmeze primăvara?! Nu vezi că-n preajmă frunz-a ruginit?! mai adăugă, întinzând mâinile către grădina casei, într-adevăr împodobită autumnal…

Hai să pătrundem în incintă, că mi-a fost dor să-ţi fiu musafir! îşi  mai îndemnă el amica.

-Tudore, Tudore! N-am intrat în casă, fiindc-am… uitat parola de la uşă! Şi nu de iarna senectuţii mă doare, ci de boala uitării, că n-o pot numi… atât de-ngrozitoare îmi pare! Of! Of!

Stau de la prânz ante portas, încercând zeci de combinaţii cu date anume ori cu cifre aiurea şi… nimic.

-Şi de ce nu m-ai sunat?! Bănuiam c-ai sosit, dar…aşteptam un semn… Apoi, ştii c-am cifrele cu mine, nu?! continuă bărbatul menţinând în discurs nota optimistă.

Şi, ca să-i dovedească, îi dezlegă şarada parolei.

*

-Alo?! A, tu eşti?! răspunse Sandrina nenuanţat, chiar dacă-n inimă şi minte se făcuse un hău cu două false ieşiri.

-Pot să trec pe-acolo?! Am, pentru cine merită, două veşti, una mai bună decât alta! răsună din mobil vocea baritonală, pentru auzul Sandrinei, mai frumoasă ca oricând.

Şi nici nu-şi termină gândul, că se deschise larg uşa rezervei.

-Salutăm convalescenta! rosti  Tudor, ascuns în spatele unui buchet cu dalii cărămizii.

Ai văzut?! Şansa ta cu diabetul şi stresul vârstei?! Altfel, te mai odihneai corespunzător după drumul la schit?!

-Ce veşti-poveşi mi-aduci?! se preocupă ea, ca să nu-şi arate slăbiciunea ce-o covârşea.

-O călătorie la Muntele Sfânt, unde se va strămuta şi…

Zicând asta, se repezi la uşa prin care-apăru… însuşi Artimon?!