ÎN SEARA DE AJUN…

Luca se-ntorcea de la bunici. Stăteau tocmai în partea cealaltă a oraşului. Trecuse pe la ei cu de-ale gurii, s-aibă de Sfintele Sărbători. Le dusese cozonac şi, într-un ghiveci, un brăduţ.

Dumnealor, ca mereu, îi dăruiseră o carte şi un purcel dolofan adăpostind o… puşculiţă.

Râseseră cu toţii de porcuşorul cu mutriţa hazlie… Conţinea deja o captură  foşnitoare!

*

Staţia de metrou era depărtişor de casă…

Avea de trecut, iarăşi, prin răscruce… loc rotund, în centrul căruia stăpânea un arţar mărişor, dar singur…

Îi deplângea solitudinea, mai ales iarna, când rondul floral dormita sub covorul frunzelor căzute ori sub aşternutul de nea…

Anul ăsta, se gândea Luca, arţarul arăta mai trist ca niciodată, nu alta! De ce oare?! Întreaga sa coroană căta în jos, covârşită…

Ajuns la bietul prieten, observă că-i atârnau de rămurele bobiţe de apă. Se opriseră oare la odihnă după  rafala care încercase a curăţa locurile?! Luca-şi zâmbi, obsevând că picurile de apă erau deja îngheţate de gerul înserării şi prinseseră zeci de tonuri în momentul aprinderii felinarelor.

Doamne, Doamne?! îşi glăsui copilul mirarea. Parc-au devenit globuri… Măi, măi şi arţarul ăsta, ce norocos?! În hlamidă strălucitoare de Ajun?! Doar mâine va să fie Crăciunul! Mi se pare ori şi crengile-i şi-au reluat culorile verii! Chiar si scoarţa trunchiului, cenuşiu-albie şi lucitoare, aruncă darnic un miros proaspăt!

Ei, ei?! S-a milostivit şi de dânsul Prea Bunul împodobindu-l?! continuă Luca.

Stătea locului. Strada era pustie nu părea să se laude cu cenuşiul trotuarelor şi al carosabilului, fapt ce-l cam întrista pe băiat. Nu-i pria defel mohoreala, nu se potrivea cu bucuria dinaintea nopţii de Ajun…

Îi mai dădu roată câtva copacului… Uimit,  simţi  că luminiţele crenguţelor trimit spre obrajii săi oarece căldură.

Dar ce zăbăuc sunt?! îşi luă seama Luca. Cum să se-ntâmple aşa ceva?! Să fi răcit?! Dar nu mi-a fost frig pe drum spre bunici! Și nici acum!

Îşi scoase mănuşile şi-şi pipăi faţa. Culmea, era fierbinte…

Şi, pe când se tot frământa, băiatul observă cum o păsăruică zgribulită, un ghem de pene cenușiu, ţopăia pe sub ramurile arțarului, încercând să dibuiască, parcă, vreun bob pierdut ori dorit.

Deodată, speriată de-un trecător apărut de neunde, se refugie a scăpare între crengile copacului.

Luca nu se mai grăbi. Hotărî să mai zăbovească puţintel, să vadă ce va mai face păsărica. Aşa o găgălice împenată?! Și ce curajoasă?! Ori din cale-afară de flămândă?!

Nu o mai vedea, în schimb, îi auzea glăsciorul! Parcă îndrugă un cântecel din ciripăieli vesele! îşi dădu cu părerea copilul.

Şi, pe negândite, aripata ţâşni în zbor strălucitor către copacii de peste drum. Penaju-i devenise ca prin farmec multicolor, neasemuit de frumos!

Înălţându-se, lăsase clipe-ndelungi în urmă-i o dâră de cometă curcubeică! Rămas cu gura căscată, Luca gândi  că luminiţele colorate prinse de ramurile copacului, precum şi penajul de basm al ghemuţului  înfulgoşat fuseseră dăruite, în seara de Ajun, de către-un înger păzitor, care simţise inima caldă a unui copil îngrijorat de cei din preajmă…