Cireşar în iarnă

De multă vreme bătrânul zace. Nu se plânge de nici o durere. Doar, din când în când, oftează uşurel.  

Toţi sunt îngrijoraţi. E o iarnă grozavă! Nu vor să-şi închipuie cât suferă el pe aşa vreme…  

Mia, întoarsă de la şcoală, întredeschide încet uşa de la Bunu, vârându-şi căpşorul prin crăpătură.

Vede pe obrajii lui două lacrimi sclipitoare abia scurgându-se înspre bărbie.  

-De ce plângi, Bunule?! Te doare tare?  

Observând-o, acesta-i spune grabnic:  

-De dorul verii! Mi-e tare dor de Cireşar…  

Fetiţa nu pricepe tâlcul vorbelor. De unde să-nţeleagă?!

Bunicul tânjeşte după căldura vernală, singura în stare să-i aline păcătoasele dureri.  

Mia se retrage. O sună pe mamă-sa şi-o roagă ceva:

-Bine? S-aduci la-ntoarcere neapărat nişte…  

Ultima vorbă e o şoaptă auzită numai de ele două.  

Aleargă apoi la birouaşul ei, deschide blocul pentru desen şi, una, două, închipuie din joc de carioca un ram de cireş. Braţul pomului gătit cu frunze verzi e încărcat de multe, multe boabe pocnind de roşul miezului copt…  

Îşi priveşte opera. Stă gânditoare câtva. Deodată sare mulţumită, alergând afară şi biruind nămeţii în împlinirea planului.  

Abia de mai poate răbda până la ora gustării, când cu glasul ei îl va înştiinţa pe bunic:  

-A sosit, Bunule! Să nu mai plângi după Cireşar! Şi-i va oferi caserola cu fructele aduse de la supermarket de mama, după cum o rugase.  

Iar de acesta n-o va crede, îl va pune să privească fereastra, de unde-l va convinge desenul lipit de ea pe ascuns de geamul îngheţat!  

Cu gândul spre bucuria plănuită, intră în camera bunicului după ceva timp.

Rămâne înmărmurită! Cu fereastra deschisă, în miez de iarnă, bătrânul mângâia deja cu palmele albul parfumat al unei crengi de cireş aievea…