Zero

Vine ieri nepotu-meu Gică la mine cu lacrimi în priviri şi glas miorlăit:

-Salve, Bunule! E totu-i OK?! mă iscodeşte ca de obicei.

N-apuc să-i răspund, ca deodată începe să plângă precum un ţânc, dărâmat de nefericire…

Atitudinea-i mă uimeşte, fiindc-arată ca mereu: frumuşel, simpăticuţ şi… chiar întreg!

Totuşi, având în vedere că-i prima zi de cursuri prin prezenţa fizică la şcoală, mă trec fiori, temându-mă de întoarcerea vreunui lockdown, să trebuiască născocite stratageme ca să accepte drept spaţiu existenţial necăjitul nostru apartament, care nu-i nici pe departe vreun… penthouse.

Observându-mă atât de rezervat, de neparticipativ la manifastarea-i lacrimogenă, mă ia la întrebări, nu înainte să mă lămurească de faptul că răspunsurile mele vor fi înregistrate şi contorizate de smartphone-ul ultrainteligent primit, de la cine credeţi?!, de la mine, astfel încât, voi primi nivelul IQ pe baza punctelor atribuite jocului pe care mi-l propune.

-Bine! îmi dau acordul, în fapt, oripilat de-un eventual eşec din parte-mi… Hai, dă-i drumul, îl stârnesc eu ca să-i îmbunătăţesc cumva starea.

Strategia se dovedeşte potrivită, căci Gică se-nveseleşte subit şi-ncepe:

-Cu ce se aseamănă o jumătate de măr?

-Cu cealaltă jumătate, răspund sec.

-Ce nu se poate mânca la micul dejun? se repede.

-Prânzul și cina! eliberez.

-Cum poate un om să reziste opt zile, fără să doarmă? mă descoase.

-Foarte simplu, doarme nopțile! mă pronunţ contrariat… E la mintea cocoşului!

-Dacă pentru opt oameni au fost necesare zece ore ca să clădească un zid, cât timp le-ar trebui la patru oameni să facă același lucru? rosteşte didactic, precum la ora de mate.

-Nici un pic de timp, zidul deja există! fac eu lumină.

-Dacă ai avea trei portocale și patru mere într-o mână și patru portocale și trei mere în cealaltă mână, ce ar însemna că ai? continuă tot în maniera de prof.

-Niște mâini foarte mari?! Asta-i cert! mă grozăvesc.

-Dar cum poți arunca un ou pe pardoseala de mozaic, fără să crape?!

-Mozaicul de pe vremea Dusului e greu de crăpat! Noi dintr-ăsta posedăm! răspund tărăgănat, oarecum obosit de mitralierea chestionarului.

Gică-şi consultă înregistrările şi strigă de bucurie:

-Să trăieşti, Bunule! Ai punctaj maxim şi-un QI de 120, ca şi mine, de altfel… Şi iar se pune pe bocit!

-Perfect! îl încredinţez eu. Doar multe se transmit…  genetic!

Mândru şi mulţumit de zisa mea, Gică râde c-o gură până la urechi strigând:

-Asta-nseamnă că proful de logică-i posesor al unui QI de tot râsul! Şi mă-mbrăţişează bărbăteşte, adăugând c-a primit de la cadrul didactic ZERO la chestionar, deşi a răspuns ca mine…