Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for martie 2022

Plecasem de două zile de-acasă…

După expertiza făcută de legist, nu rămăsesem acolo nici o zi sub priveghi, căci legislaţia recentă privind tratamentul defuncţilor aşa stipulează.

Mă aburcasem cutezătoare într-o Micro-250, pentru necunoscători o bărcuţă de lemn cu rame, la malul Apei, unde, în ziua respectivă, nu aştepta nimeni pentr-un moment, exceptând un luntraş cam tuciuriu care spărgea plictisit seminţe de floarea-soarelui… Și o făcea cu-aşa dexteritate, încât îl atribuisem mental drept învăţăcel lui Mărgelatu’, adică, marelui Piersic! Îl favoriza pentru asemănare veșmântul său negru ca de popă, dar nu şi părul strâns într-o codiţă subţirică precum un șireţel.

Când mă zărise şonticăind neputincioasă, îi părusem, pesemne, nevrednică de serviciul său, căci se strâmbase ca dinaintea unui măr coricov, musai de ronţăit…

Își revenise la facialul firesc, uitându-se încolo şi-ncoace clipicios, temător de corecţia Atotputernică.

-Hai mândreţe, curaj! îmi aruncase zăbăucul, scuipând ultima coajă în voltă peste capul meu, ştergându-se la gură  ca un băiat de ţară, pe vremuri, când de-un pumn, când de altul.

Încheiase igiena momentului, răcorindu-se cu ceva găsit în apa nasului, furată nărilor şi-ndreptată din plin către gât!

Uitând de scârbă, mă minunasem mental, scăpând jos acadeaua ce-o aveam, juruită drept plată pentru transportul pe malul opus, opreliştea călătoriei mele:

-Ţi-o fi sete, ai?! îl chestionasem extrem de toxică în ton şi grimasă.

Decât ce-ai sorbit adineauri, cred că un pumn din apa pe care plutim, ar fi fost mai ceva decât Licoarea Zeilor, nu crezi?! şi mă strâmbasem a profundă silă mai departe.

Norocul meu, că linsesem dulceaţa rămasă pe degete de la acadeaua picată, aşa că mă-nviorasem rapid!

Bruneţelul se uitase chiondorâş la mine, sughiţase, apoi mă trăznise c-un reproş neaşteptat:

-Ascultă-ncoace, ameţito! Vrei  să  treci Apa şi să-i întâlneşti pe duşii tăi?! Hai, zi-i?!

Ori vrei să te vărs cu obol cu tot în apă?! Ştii ce-ar însemna să te azvârl în Râul Urii?!

-Nu-ţi cer nimicuţa! Nu cu mine-ai hotărât drumul! Singur te-ai milostivit, chipurile, să mă treci dincolo!

Cu toată vrerea mea din urmă, mi-ar surâde să mă scufund în unda rece, numai că  nu ştiu ce-ai pătimi, precizasem eu circumspectă…

-De ce îmi porţi de grijă, făptură trecătoare?! M-aş descurca precum şi-n alte dăţi! Ha! Ha! răspunsese el înveselit şi gâlgâind cu clic.

Defel  derutată de hăhăitul său abulic, îmi venise-n minte cum cândva, un pieritor, scăldat în astă apă, fusese aproape înzestrat c-o viaţă făr’de moarte… Şi mă repezisem a-i pomeni tărăşenia:

-Dar pe grecul cela muiat de mic de mumă-sa în râul cu pricina, moartea nu l-a ocolit îndelungă vreme?!

Şi-ar fi trăit şi astăzi, de i-ar fi fost scăldat pe de-a întregul şi călcâiul de care-l ţinuse!

-Da! Aşa a fost cu acela! Dar tot  trecu… Apa şi nici obolul nu-l avu cu sine, mi se pare… m-asigurase barcagiul meu.

-În fine, dă-i înainte cu vâslele! Mi-ajunge o viaţă, cât petrecui pe-aicea! mă  dădusem tare decisă eu.

A fost un mix de bine, de rău… Chiar mă simt învingătoarea slăbiciunilor ce mi-au ieşit în cale, punctasem, ogoind în căuşul mâinilor obolul-acadea, să-l dau acolo când mi se va cere.

Firavă uscăciune, ferea, că răstorn barca! Acuşi te fac pruncuţ nepieritor ca să regreţi osânda înveşnicirii tale în acest lut! m-ameninţase negruţul, jucând în zig-zag ramele grele şi desenând dâre adânci în luciul apei.

Nici n-am stins obida pentru că fusesem de râsul izmenitului cernit, c-am şi  ajuns la malul celălalt.

Şi, ca un făcut, doar eu doream să amarez, încolo, nici ţipenie şi-o linişte lugubră…

Din susul ţărmului abrupt, păşeşte larg spre barcă un fel de Sfarmă-Piatră privind asper la mine.

Tinerelul îşi luase tălpăşiţa şi se ochia spre noi din barca purtată de curent.

Uriaşul duce cu sine, legată zdravăn de-o sfoară, o dihanie uriaşă, spăimoasă ce-aduce a ciobănesc. Are trei capete rânjite şi-n loc de coadă, o reptilă grosolană şi solzoasă, fâşâietoare, de mi-ar strivi auzul cu mulțime de tunete grozave dacă uriaşul paznic nu ar dovedi-o cu vocea.

-Nu te primesc, pieritoare ciudată şi molipsitoare! mi-aruncă-n silă el. Doar de posezi hârtia că n-ai Covid, e bine! Ai?!

-Doar am făcut vaccinul antiPân’ la rapel mai va… o veşnicie… răspund sfioasă şi plină de regret…

Poftim de ia-mă în primire! Doar sunt în formă! Am şi obolul trebuitor, o acadea! complinesc eu răspunsul.

-Nu! Nu! Şi iarăşi nu! tună el spre mine. Fă calea-ntoarsă între cei ce-ţi datorează tratamentul!

Şi fără CORONAPASS nici să repeţi plimbarea cu barca ce făcuşi încoace!

*

Ooo! Nu mă plângeţi, dragilor!

N-am să rătăcesc nălucă defel! Mă credeţi, dară! Sunt în viaţă! Și mă-ncălzesc la soare! A fost… un vis, când fi-miu mă plimba cu barca în Cişmigiu! Aerul proaspăt  al diminetii mă alina, după ce-o noapte întreagă vegheasem să nu ratez programarea… la vaccinul cu pricina!

Read Full Post »

Porecla

Ăl mic apăruse în casa lor taman când se mutase Bunul dincolo de Crâng, în țintirim, își amintea Dragu, nepotul mai mare, cu părere de rău…

Îl aşteptase bietul bătrân pe nepotul cel mic, încredinţat că-l va cunoaşte, că-l va dărui cu numele său, cu averea neamului…

Nădăjduia să-i strecoare în scutecul de botez înscrisul din plicul îngălbenit şi boţit de-atâta purtat în chimirul brâului… de când cu dispariţia Dusului, c-aşa îi zicea uncheşul fiului său, dispărut de luni bune de-acasă…

Buna, mama nu ştiuseră ce şi cum să facă! Îngropăciune şi naştere alipite-aşa?! Aleseseră plânsul! Întâi bocetul, cu vorbe şi lacrimi fireşti că-l pierduseră pe bătrânul Iov, cel de toată cinstea; apoi, lacrimile bucuriei lumeşti, că-l dobândiseră pe Ioviţă, chemat aşa, după voia Bunului, sărmanul…

Dar,  Domnul a dat, Domnul a luat… Fie numele Domnului binecuvântat!

Pentru Dragu rămăsese o umbră sfântă…

*

-Ce-i acela hengher?! se trezise într-o dimineaţă curios Dragu.

Mama şi Buna plecaseră la prăşit via şi-i dăduseră poruncă să fiarbă fasolea. Cu el, de vatră era şi Bunul, pufăind luleua… şi cam tăcut. De-aia îi răspunse mai amânat:

Hengher ori hoher de câini, întrebi?! Da’ ce-ţi veni?! întârzie să-l lămurească.

-Păi, ieri, pe uliţă, ai Frusinii dădură cu bolovani în mine şi-mi strigară a’lu’ hengheru’?! Şi pormă se tăvăliră de râs, nu alta! se plânsese nepotul.

Noroc avusei că muica lor ieşi în poartă şi-i sudui, alungându-i. Apoi, veni către mine şi, lăcrimând, mă ogoi, să nu iau seama la blestemaţii de netoţi, că nu-s duşmănoşi, ci doar câini… câini de gură.

Îmi zici, Bunule?! Ori nici matale nu cunoşti înjurătura?!

*

Nu aflase din gura moşului  ce-avusese de ştiut…

Şi rămăsese c-un gust amar, că, adică, să nu-l dumirească ’mnealui, care le ştie pe toate?!

Şi, pormă-l iertase că-i ursuz aşa, că-nţelegea că de la tătuţu’ i se trăgea posomoreala…

Că şi tătuţu’ ăsta… parcă fugise în lume de nu-i mai dase de urmă alde mămuţa, mânată de Bunul  rămas în grija norei taman când puterile i se duseseră?! Bată-l ceanga de fiu, mai zicea părăsitul…

*

Poricla lui Dragu împânzise, una, două, clasa, şcoala, uliţa, ce mai… tot satul!

Părea că i se uitase numele, nu alta?!

Uneori, şi Doamna se gângăvea când voia să-l strige la tablă… Nu-i mai era la-ndemână Dragu Vasile… şi-i arunca a’ lu’ Hengheru’!

De întinderea spurcării lui auziseră şi ai casei. Şi mămuţa, şi Buna smiorcăiau nasurile când venea cu pâra! Numai Bunul se făcea niznai!

Dar, într-o seară, nu se culcase cu găinile ca de obicei…

Îl luase de după umeri şi o porniseră pe uliţă. Parcă şi Domnul îi ocrotea, că se-nălţase o lună mare, mare şi luminoasă de spărsese întunericul părând ziuă.

-Auzi, numele ce-ţi dau copiii nu e de ruşine! începuse Bunul.

Hengher îi omul care, după legea oraşului, prinde câinii fără stăpâni ori în suferinţă şi-i duce într-un loc, unde cei bolnavi de turbare ori altele sunt adormiţi pe vecie…

Oamenii urăsc lucrul ăsta fiindcă bietele făpturi sunt prinse cu jbilţul de după gât, o prăjină cu laţ de sârmă, săltaţi pân aer, apoi, aruncaţi la grămadă într-o căruţă de tablă, anume făcută…

Aşa meşteşug e scârbavnic, dar bine plătit… oftase Bunul. Şi tocmai aşa tată-tău câştigă banu’ de trai, de când nu mai ştie de noi, de plugărit…

-Și pe unde umblă, c-a prins de ştire satul?! se zburlise copilul rău de tot.

-Asta n-am de unde şti… oftase iarăşi Bunul. Oricum, pe la oraş…

Dar nu-i nimic de-ocară! Tot trudă este… O să uite clănţoşii vorba, nouă, pentru dânşii, acum.

Se-ntorseseră târziu, după multă preumblare prin sat şi duium de poveşti despre neamul lor şi pământurile sale…

Îi cam lătraseră javrele de prin ogrăzi, dar nu se dăduse nici una la ei… doar simţeau ele că erau rude cu… Hengheru’!

Read Full Post »

Rețeta capitalistă

Sunt o fire curioasă! Nu pot lăsa nimic neînţeles din ce văd şi aud!

Păşind în al treilea mileniu, latura investigării mi s-a exacerbat. Mi-o zic eu, mi-o reproşează ori mi-o admiră şi cunoscuţii!

Când vreau să-mi împărtăşec părerile despre ceva văzut, o fac în deplinătatea valenţelor mele mentale şi cu maximă sinceritate, mai ales dacă vine vorba de… anemicul capitalism dâmboviţean.

Aşa am procedat şi-n urma unei experienţe avute într-o Casă de Modă… unde-am ajuns volens-nolens, însoţind un amic, fost artist plastic şi devenit antrepenor în domeniul designului vestimentar, după o viaţă săracă-n câştig de… comunist.

*

Pătrunşi într-un open-space insolit de mare şi populat de tinere-minuni, m-am simţit descumpănit! Chiar m-am crezut căzut din cer!

M-am holbat la amicul Mişu, dar, cum fusese interceptat de-un ins, l-am eliberat de grija mea, îndreptându-mă către un grup de madmoazele, înalte, suple, de parc-ar fi fost trecute printr-un calibror special… într-atât erau de uniforme, identice, totuşi frumoase, ce să zic?!

Nu mă bagară-n seamă căci eram total tern, chiar… invizibil, înfăţişând pentru ele, exclusiv… un bunic.

Zâmbii pe sub mustaţă, deşi n-am asemenea povară şi m-aşezai mai acana pe-un fotoliu, dându-mă preocupat de-o revistă de modă, doldora de file împestriţate  cu poze ale unor tipe, care mai de care… de mă luase ameţeala de ce-mi străpungeau ochii, încât nu mai puteam citi şi înscrisurile…

În preajmă, era un vacarm de miorlăituri, râsete ascuţite, chiar chiote, uimindu-mă de unde izvorăsc, emiţătoarele fiind lunguţe şi subţirele ca nişte simboluri de trupuri, nu alta!

Să nu mint, dar live-ul ăsta îmi convenea teribil, fiindcă-mi probase capacitatea mea reactivă, uitând, pe dată, câţi ani aveam…

Şi, cum reflectam eu curios, avid, mă sperie ruperea bruscă a zumzăitului…

Salt privirea nelămurit şi constat ivirea în mijlocul trufandalelor fusiforme a unei doamne rubiconde, teribil de sulemenită, dar c-o înfăţişare plăcută şi convingătoare.

După salutul in corpore al gâsculiţelor, vocea doamnei sparse tihna trecătoare:

-Bună!  Vă-mbrăţişez pe toate numai după ce găsim panaceul suferinţelor prin care trecem! S-a înţeles?!

Domnul Director e pe zero! Sponsorii,unii, sărăciţi de pandemie, alţii, migranţi către domenii mai promiţătoare, au cam rupt rândurile

Sunt nevoită, ca factor absolut responsabil, să renunţ la…

Din diferite părţi ale sălii, răsună vocabula colaboratoare, pe multe voci…

-Dar titularele?! se iţi anemic un glăscior, emis dinspre-o prăjinuţă blondă, cvasitransparentă, prin care puteai zări chiar infinitul şi care-mi produse imediat  un sentiment de compasiune, neştiind de ce ajunsese aşa, de voie ori de nevoie?!

Mă trezii când auzi că şi numitele salariate vor fi trecute prin evaluări şi că multe vor părăsi firma!

-Doamnă, Doamnă, făcu un pas înainte o scumpică întrupată în ţinută de statuie, c-un chip marmoreean, dar cheală…  cu tiuga perfect rasă, bâţâind  nişte cerceii lungi cât gâtul.

Am eu un concept privind situaţia de faţă… Mă gândeam eu că vor veni şi vremi ca…

-OK! Zi-i! făcu doamna.

-N-ar merge un show de fashion în public?! Participare voluntară, spectacol tematic în funcţie de…spaţiu:  stradă, mijloace de transport… înşiră ea, neterminând, căci una mai scunduţă sări să rotunjească lista:

-… colegii, puburi, nu credeţi?! şi-şi aruncă încrezătoare nişte plete înnegrite şi lungi după umerii înguşti, făcând-ul pe privitor să-şi piardă… uzul raţiunii.

Profesoara lor, cu ani mai mulţi şi minte, la fel, aşteptă să vadă impactul asupra hoardei năucite şi, uitându-se pe rând înspre cercul tuturor, sări ca şi arsă:

-Măi, măi, dar prostuţe mai sunteţi?! De când v-aflaţi în industrie, tot n-aţi aflat legislaţia aferentă?! Ce?! Aţi defila şi prin grădiniţe, ospicii, doar doar…  să ce?!

Nu v-ajunge că vă expuneţi liber şi gratuit pe căile de socializare ori la evenimente neprogramate de biroul firmei?!

Ăăă?! mai făcu scotocind într-o punguţă de-şi luă  o ţigaretă, pesemne, izbăvitoare…         

O aprinse rapid şi trase cu năduf din papiroasă, după care,  mi se adresă mie, de parcă mă observase de mult sau am fi fost chiar cunoştinţe:

-Ce zici, Domnule?! Ai mai văzut aşa nesocotite?!

Geaba-s făcute bine şi-nfometate conform standardelor, dacă stau prost cu… şi-şi împunse c-un arătător o tâmplă, în aşteptarea verdictului meu.

Eu mă ridicai îndreptându-mă către matroană, îmi declinai elegant identitatea şi-i răspunsei:

Reţetă capitalistă, distinsă Doamnă, deh?! mă exprimai  fără nici o ezitare, uşor plecat din şale a deosebită consideraţie…

Read Full Post »

Nu mâine, ci poimâine, e 1 Martie! îmi ziceam eu mai zilele trecute…

În anul acesta, pare-se, sezonul vernal a debutat  pe la jumătatea lui februarie!

Soare, străzi zvântate de vânticele împăcate, colţuri de iarbă iţite din cele mai subţiri cotloane, vestimentaţie în cromatică diversificată şi-un zvon a veselie regeneratoare peste fire.

Cel puţin, aşa simt eu, senior în toată firea, întinerit de atmosfera oraşului.

Suntem, în continuare, îngrădiţi de restricţiile pandemice… care n-au permis răsfirarea în spaţii ofertante a măsuţelor şi panourilor  cu mărtişoare…

Dar eu sunt nostalgic şi gata!

Proţăpit ca un tinerel în fata vitrinei unei florarii, îi zâmbesc entuziast, săltându-mi şi pălăria observând-o pe florista-decoratoare care anină de unele tije graţioase ale felurimii de corole, câte un şnur alb-roşu.

Mă-nclin iar şi mă retrag, făcând paşi înapoi, îndatorat şi fericit că mi-a înlesnit aşa delicat să-mi aduc aminte de minunatul nostru obicei… de Mărţişor.

*

-Alo, alo! mă stopează din mersul meu de rac o voce groasă de bas. De ce de-a-ndărătelea?!

Vreţi să-ntoarceti timpul? Doriţi să-ntineriţi, Domnul meu?! înşiră persoana, după care o dădu pe-un râs tineresc, deloc asortat capului calviţios, ochelarilor cu lentile groase şi mersului împiedicat de-un ingrat Parkinson.

-Să trăieşti, Cristule! Şi să mă scuzi! Dar… reacţionai eu timid.

-Tot crai, tot crai?! mă iscodi camaradul meu de-armată, cu-acel inconfundabil zâmbet de mereu, trimiţându-ţi îngăduinţa şi totala înţelegere a unui bun Samaritean…

Te-a dat gata domnişoara, nu? Ar fi cazul să-i aduci un mărţişor, nu crezi?! mai completează el mesajul revederii.

-Cum să nu?! Chiar mi-ai dat o sugestie! mă dau eu ajutat cumva.

Dar, încotro?! Ai vreo misiune? îl întreb, uitându-mă la smart-watch-ul de la mână, să văd cam câte ceasuri sunt.

-Măi, să fie?! Dar ştiu că eşti în trend, se-arată iar bucuros, indicându-mi gestual gadget-ul consultat de mine.

Uşor jenat, zâmbesc trist şi-nalţ către Cristu canetul meu de plimbare c-un cap de acvilă în foiţă de-argint, adus de nepotu-meu Antonel de la Paris, unde-l aştepta între vechiturile unui bouquiniste, nebăgat în seamă…

-Ce vrei?! Ca mai toţi ai noştri, seniorii… şontâc- şontâc, mă scuz de beteşug.

N-ai vrea să facem câţiva paşi, că tot suntem lângă Parc?! Ne mişcăm, luăm aer, povestim, păstrăm distanţa fizică  şi toate celea…

Cu mare drag! spune râzând, subliniind prin tonalitate formula de accept utilizată azi şi alunecând înspre… clişeu verbal.

*

-Zi-mi, ce năstruşnicii ai mai emis în timpul din urmă?! se-arată Cristu curios, dovedind că n-a uitat de patima ce-o nutresc spre umor, spre scris.

Ceva concursuri câştigate?! Vreo carte, ă, ă, ă?!

-Ei, şi tu?!  Chiar m-ai nimerit! mă dau eu marcat…

Am trântit pe blogul meu o mea-culpa literară, o scurtă proză în care istorisesc despre arta dăruirii mărţişorului.

-Dar nu umblu pe Net! O să-l pun pe fi-miu să mi-o arate, se scuză omul.

-Perfect! sunt eu de-acord şi, deodată, devin tăcut, la gândul c-amicul o să-şi facă impresia că m-am ţăcănit având preocupări facile…

*

1 Martie a trecut… La fel şi 8 Martie… Am survolat cu brio şi anul ăsta dăruitul şnurului.

Sunt pe balcon la o ţigaretă nepermisă, dar jinduită, când mă apelează cineva.

Oftez ca un ticălos egocentric… N-aş vrea să-mpart plăcerea pipatului cu nimeni…

Dar, când văd cine-ar dori să m-audă, accesez vesel. E însuşi Cristu!

-Salut! Deranjez?! mă iscodeşte.

Eu îl miros. Are chef de vorbă şi mă reped:

-Deloc, deloc! Iau aer nicotinizat în balcon… Încolo, sunt al tău!

-Știi, povestea cu mărţişoarele  de pe blogul tău m-a inspirat! Doar că eu…

În fine, nu daruri propriu-zise le-am făcut unora de pe scara mea de bloc, ci învăţăminte…

Destăinuirea lui mă incită şi-l îndemn să-mi spună cu subiect şi predicat ce şi cum a făcut.

-Să vezi şi să crezi că spun drept! m-anunţă el.

Întâi şi-ntâi, mi-am făcut rost de la Brico de-o ţeavă subţire şi uşoară de vreo doi metri, să iau distanţa fizică până-n soneria vizată.

Apoi, am comandat unui designer cunoscut mărţişoarele.

Au fost simbolice, trimiţând la ce-mi stătea pe suflet mie să le zic unora din bloc, foarte viu colorate, măiestrit confecţionate, o grozăvie!

-Adic-ai modificat cumva mesajul şnurului tradiţional? m-arătai eu bănuitor şi perspicace.

-Și nu, şi da! răspunse inspiratul.

La un apartament avut în vizor, acţiunea-mi a fost mulţumitoare. Pe lângă urarea indusă de-mpletirea alb-roşului, le-am dat tinerilor de acolo, ahtiaţi după muzică dens, o pereche de antifoane şi una de căşti.

În ultima vreme mai ajunsesem la uşa lor, în vreo două dăţi, să-i rog să micşoreze volumul boxelor, care zguduiau pereţii blocului după miezul nopţii!

-Au fost receptivi? fusei curios eu.

-Aş! Acum, am împuns butonul soneriei cu vergeaua  despre care-ţi spusei şi le-am făcut dania!

Știi, ei sunt patru bărbaţi în casă, dar cel ieşit atunci mi-a părut inteligent, căci s-a arătat amuzat şi… din ziua cu pricina, muzica e mai plăpândă… şi, la ore acceptabile.

-Ei ştii c-ai haz?! descoperii eu. Varga, pe vreme de pandemie, justificată, dar insinuând şi-un mijloc de apărare… în caz de…

Revoltă-n… bloc! transferă Cristu numele schiţei Revoltă în port de Al. Sahia, studiate, în gimnaziu, de generaţiile anilor ’60.

M-amuzai de stratagemă.

-Bravo, bravo! îl apreciai eu. Şi altul?!

-O, o, o! Unei familii care-şi depozitează din varii motive lângă uşă gunoiul menajer şi-l uit-acolo cu zilele, i-am dat un miniatural tomberon, realizat tanda pe manda cu obiectul din dotarea RomPrest.

Aici n-am sunat. Le-am agăţat şnurul pe clanţa uşii, mă înştiinţă prietenul.

-Și s-a finalizat corespuzător?! mă-ntreb retoric, temându-mă de răspuns.

-Comme  ci,  comme ça! făcu    apatic   omul.  Câteodată uită să-l mai  scoată la rece!

De absenţa lui, eu mă simt frustrat, făcu el. Cred că nu-i de bun  augur omisiunea pentru cei care trecem prin faţa uşii lor înspre ieşire…

Percepem sacul menajer dodoloţ ca pe-o potcoavă de acroşat, dacă vrei să-ţi meargă bine!

-Dar blocul vostru e sat fără câini?! N-aveţi şi voi un reponsabil, un administrator acolo, ceva? mă indispusei auzind ce spune.

-Avem, cum nu?! Uneori, acţionează, alteori, nu-ndrăzneşte! Oricum, efectul voluntariatului său e… înspre nul!

Şi, ca să nu te mai reţin, c-au fost multe mărtişoare d-astea educative, să-ţi zic ce i-am destinat insului reprezentând grija pentru spaţiul comun al scării blocului!

-Ce?! n-avusei răbdare, căci eram la a treia ţigară, aşa mă consumase convorbirea cu Cristu.

-I-am confecţionat un  badge  cu inscripţia MASTER OF DISASTER, iar ca lănţug, o împletitură alb-roşie din şuviţe de piele ecologică.

Şi să ştii că-l poartă ori de câte ori sună cu vreo înştiinţare, cu cererea unei semnături…

Cred că-i place! Doar îi certifică responsabilitatea, nu?!

-Poate nu-nţelege limba marelui Will?! Sau nu ştie ce-i un ecuson?! m-arăt eu arogant şi absurd in extremis.

-Ba, ba! sări în apărarea insului Cristu. 

E IT-ist! Şi, băiat subţire! Are umor omul! Nu-şi pune mintea c-un… bătrân şolticar!

Read Full Post »

-Extra! Am realizat un  lucru!

Ştiaţi că noi, românii, suntem înregimentaţi într-o naţiune de… bătăuşi?! ne interoghează Babacul deunăzi, de parc-ar fi fost în posesia unei epocale descoperiri.

Era miercuri, zi de-o vodcă şi veniserăm câteşitrei însetaţi rău la Manuc, chipurile, pe urmele unor vestigii seculare istorice… Cel puţin, aşa îi dăduse de-nţeles consoartei sale chiar el, că Sandu şi cu mine le-avem plecate… demult şi departe…

-Mă bate gândul c-ai dormit invers astă-noapte, prietene?! se intrigă Sandu.

Am bătut drumul pân-aci ca să te dai tu… mare?! şi sorbi din pahar, încrezător că licoarea-l va ostoi.

-Dacă nu-ţi convine, îţi sugerez să te ridici şi… cale bătută, omule! se-arată iritat Babacul, îndeobşte greu de dovedit, într-atât de larg la suflet şi la minte este.

Sau mai bine, dă pe la mine pe-acasă, bate la poartă şi-ntreab-o pe Margareta mea dacă mai vrea să bată covoarele azi, când zăpada e bătătorită şi le poate reîmprospăta şi culoarea cu niţel omăt?!

-Aha, mă dau eu perspicace! Te resimţi sensibilizat că te-a bătut la cap biata, iar tu… găsişi rapid suplinitorul?!

-De când te dai vorbăreţ, măi Remo?! mi se adresă pe-un ton fals domolit, în fapt, ironizând că un mutulan ca mine îl combate.

-Dar bătut în cap mă cred unii, oftă Sandu intrând în jocul Babacului.   

Ce speculativ eşti, bată-te norocul să te bată?! Ce-ţi spuseşi tu? Dacă tot bate vântul binişor, să-l mân la treabă pe bătutul ăsta de soartă, nu?!

În vremea hârâielii ăsteia, eu dădusem de fundul paharului şi o căldură mângâioasă îmi dădea ocol trupului, făcându-mă vorbăreţ cum, de fapt, nu eram, dar tare-aş fi vrut să fiu!

-Să mai luăm un rând, nu?! le propusei amicilor. Să nu ne mai batem capul căutând motiv de supărare în asemenea zi!

-Aşa, aşa, tresări lăcomos Babacul, dând şi el de duşcă tăria. Doar vechi tovarăşi suntem şi gata să batem palma! continuă a bate fierul cât e cald.

Se săltă de la masă, căutându-l pe ospătar.

După ceva şopoteli, reveni înveselit nevoie mare. Se aşeză răzemându-şi coatele pe masă, aşteptând încrezător.

Atitudinea colegului nu-l mulţumi pe Sandu.

Bate la ochi cineva de la masa noastră, aşa-i? mi se adresă exclusiv mie insul, deşi apropou-l privea pe Babacul.

Atins la fix, vizatul ieşi din angoasa gata, gata să mai soarbă vreo picătură… Paharul fiind gol, primi un bobârnac uşor făcându-l să scoată un clinchet plăcut auzului.

Efectul sonor ne uni spiritele şi, pe clipă, băturăm din palme ca nişte pici de grădiniță.

Taman atunci o picoliţă, numai tocuri şi picioare, ne depuse  la mijlocul mesei un platou cu gustări făcându-ne să pungim gurile de teamă ca salivarea să nu ne facă de râs.

-Decât să bați câmpii, mai bine acţionezi, nu?! bătu șaua să priceapă iapa Babacul, pesemne autopersiflându-se pentru iniţiativa de-a se declara în numele românilor cine ştie ce bătăuş.

Ia să nu vă mai bat eu la cap! declară spășit sincer, pare-se, în timp ce-şi privea insistent smartphonul, depus  în dreapta sa de când se aşezase.

Apăru şi ospătarul-şef c-un aer prietenos, dăruindu-ne din partea casei o fiolă de vodcă Stalinskaya, pentru perseverenţa noastră de a-i vizita de-a lungul deceniilor.

-Aflați, totuşi, că n-aveam de gând să bat apa-n piuă ca să vă dovedesc că la gurile alor noştri se bat diversele înţelesuri ale vorbei bătaie!

V-am provocat, inducându-vă ideea anunţată de mine şi voi, ca sub hipnoză, aţi reacţionat supuşi!

Cu această specificare încheiată, făcându-şi semnul fermoarului în faţa gurii şi zâmbind mucalit, acționă mobilul ca s-ascultăm ceea ce ticălosul înregistrase.

Am audiat redarea conversaţiei noastre înveselindu-ne grozav şi căutându-ne paharele pentr-un toast.

-Să ridicăm paharele pentru abundența și varietatea lexicală a limbii noastre…! încheie oarecum ceremonios Babacul.

Read Full Post »