Nu mâine, ci poimâine, e 1 Martie! îmi ziceam eu mai zilele trecute…
În anul acesta, pare-se, sezonul vernal a debutat pe la jumătatea lui februarie!
Soare, străzi zvântate de vânticele împăcate, colţuri de iarbă iţite din cele mai subţiri cotloane, vestimentaţie în cromatică diversificată şi-un zvon a veselie regeneratoare peste fire.
Cel puţin, aşa simt eu, senior în toată firea, întinerit de atmosfera oraşului.
Suntem, în continuare, îngrădiţi de restricţiile pandemice… care n-au permis răsfirarea în spaţii ofertante a măsuţelor şi panourilor cu mărtişoare…
Dar eu sunt nostalgic şi gata!
Proţăpit ca un tinerel în fata vitrinei unei florarii, îi zâmbesc entuziast, săltându-mi şi pălăria observând-o pe florista-decoratoare care anină de unele tije graţioase ale felurimii de corole, câte un şnur alb-roşu.
Mă-nclin iar şi mă retrag, făcând paşi înapoi, îndatorat şi fericit că mi-a înlesnit aşa delicat să-mi aduc aminte de minunatul nostru obicei… de Mărţişor.
*
-Alo, alo! mă stopează din mersul meu de rac o voce groasă de bas. De ce de-a-ndărătelea?!
Vreţi să-ntoarceti timpul? Doriţi să-ntineriţi, Domnul meu?! înşiră persoana, după care o dădu pe-un râs tineresc, deloc asortat capului calviţios, ochelarilor cu lentile groase şi mersului împiedicat de-un ingrat Parkinson.
-Să trăieşti, Cristule! Şi să mă scuzi! Dar… reacţionai eu timid.
-Tot crai, tot crai?! mă iscodi camaradul meu de-armată, cu-acel inconfundabil zâmbet de mereu, trimiţându-ţi îngăduinţa şi totala înţelegere a unui bun Samaritean…
Te-a dat gata domnişoara, nu? Ar fi cazul să-i aduci un mărţişor, nu crezi?! mai completează el mesajul revederii.
-Cum să nu?! Chiar mi-ai dat o sugestie! mă dau eu ajutat cumva.
Dar, încotro?! Ai vreo misiune? îl întreb, uitându-mă la smart-watch-ul de la mână, să văd cam câte ceasuri sunt.
-Măi, să fie?! Dar ştiu că eşti în trend, se-arată iar bucuros, indicându-mi gestual gadget-ul consultat de mine.
Uşor jenat, zâmbesc trist şi-nalţ către Cristu canetul meu de plimbare c-un cap de acvilă în foiţă de-argint, adus de nepotu-meu Antonel de la Paris, unde-l aştepta între vechiturile unui bouquiniste, nebăgat în seamă…
-Ce vrei?! Ca mai toţi ai noştri, seniorii… şontâc- şontâc, mă scuz de beteşug.
N-ai vrea să facem câţiva paşi, că tot suntem lângă Parc?! Ne mişcăm, luăm aer, povestim, păstrăm distanţa fizică şi toate celea…
–Cu mare drag! spune râzând, subliniind prin tonalitate formula de accept utilizată azi şi alunecând înspre… clişeu verbal.
*
-Zi-mi, ce năstruşnicii ai mai emis în timpul din urmă?! se-arată Cristu curios, dovedind că n-a uitat de patima ce-o nutresc spre umor, spre scris.
Ceva concursuri câştigate?! Vreo carte, ă, ă, ă?!
-Ei, şi tu?! Chiar m-ai nimerit! mă dau eu marcat…
Am trântit pe blogul meu o mea-culpa literară, o scurtă proză în care istorisesc despre arta dăruirii mărţişorului.
-Dar nu umblu pe Net! O să-l pun pe fi-miu să mi-o arate, se scuză omul.
-Perfect! sunt eu de-acord şi, deodată, devin tăcut, la gândul c-amicul o să-şi facă impresia că m-am ţăcănit având preocupări facile…
*
1 Martie a trecut… La fel şi 8 Martie… Am survolat cu brio şi anul ăsta dăruitul şnurului.
Sunt pe balcon la o ţigaretă nepermisă, dar jinduită, când mă apelează cineva.
Oftez ca un ticălos egocentric… N-aş vrea să-mpart plăcerea pipatului cu nimeni…
Dar, când văd cine-ar dori să m-audă, accesez vesel. E însuşi Cristu!
-Salut! Deranjez?! mă iscodeşte.
Eu îl miros. Are chef de vorbă şi mă reped:
-Deloc, deloc! Iau aer nicotinizat în balcon… Încolo, sunt al tău!
-Știi, povestea cu mărţişoarele de pe blogul tău m-a inspirat! Doar că eu…
În fine, nu daruri propriu-zise le-am făcut unora de pe scara mea de bloc, ci învăţăminte…
Destăinuirea lui mă incită şi-l îndemn să-mi spună cu subiect şi predicat ce şi cum a făcut.
-Să vezi şi să crezi că spun drept! m-anunţă el.
Întâi şi-ntâi, mi-am făcut rost de la Brico de-o ţeavă subţire şi uşoară de vreo doi metri, să iau distanţa fizică până-n soneria vizată.
Apoi, am comandat unui designer cunoscut mărţişoarele.
Au fost simbolice, trimiţând la ce-mi stătea pe suflet mie să le zic unora din bloc, foarte viu colorate, măiestrit confecţionate, o grozăvie!
-Adic-ai modificat cumva mesajul şnurului tradiţional? m-arătai eu bănuitor şi perspicace.
-Și nu, şi da! răspunse inspiratul.
La un apartament avut în vizor, acţiunea-mi a fost mulţumitoare. Pe lângă urarea indusă de-mpletirea alb-roşului, le-am dat tinerilor de acolo, ahtiaţi după muzică dens, o pereche de antifoane şi una de căşti.
În ultima vreme mai ajunsesem la uşa lor, în vreo două dăţi, să-i rog să micşoreze volumul boxelor, care zguduiau pereţii blocului după miezul nopţii!
-Au fost receptivi? fusei curios eu.
-Aş! Acum, am împuns butonul soneriei cu vergeaua despre care-ţi spusei şi le-am făcut dania!
Știi, ei sunt patru bărbaţi în casă, dar cel ieşit atunci mi-a părut inteligent, căci s-a arătat amuzat şi… din ziua cu pricina, muzica e mai plăpândă… şi, la ore acceptabile.
-Ei ştii c-ai haz?! descoperii eu. Varga, pe vreme de pandemie, justificată, dar insinuând şi-un mijloc de apărare… în caz de…
–Revoltă-n… bloc! transferă Cristu numele schiţei Revoltă în port de Al. Sahia, studiate, în gimnaziu, de generaţiile anilor ’60.
M-amuzai de stratagemă.
-Bravo, bravo! îl apreciai eu. Şi altul?!
-O, o, o! Unei familii care-şi depozitează din varii motive lângă uşă gunoiul menajer şi-l uit-acolo cu zilele, i-am dat un miniatural tomberon, realizat tanda pe manda cu obiectul din dotarea RomPrest.
Aici n-am sunat. Le-am agăţat şnurul pe clanţa uşii, mă înştiinţă prietenul.
-Și s-a finalizat corespuzător?! mă-ntreb retoric, temându-mă de răspuns.
-Comme ci, comme ça! făcu apatic omul. Câteodată uită să-l mai scoată la rece!
De absenţa lui, eu mă simt frustrat, făcu el. Cred că nu-i de bun augur omisiunea pentru cei care trecem prin faţa uşii lor înspre ieşire…
Percepem sacul menajer dodoloţ ca pe-o potcoavă de acroşat, dacă vrei să-ţi meargă bine!
-Dar blocul vostru e sat fără câini?! N-aveţi şi voi un reponsabil, un administrator acolo, ceva? mă indispusei auzind ce spune.
-Avem, cum nu?! Uneori, acţionează, alteori, nu-ndrăzneşte! Oricum, efectul voluntariatului său e… înspre nul!
Şi, ca să nu te mai reţin, c-au fost multe mărtişoare d-astea educative, să-ţi zic ce i-am destinat insului reprezentând grija pentru spaţiul comun al scării blocului!
-Ce?! n-avusei răbdare, căci eram la a treia ţigară, aşa mă consumase convorbirea cu Cristu.
-I-am confecţionat un badge cu inscripţia MASTER OF DISASTER, iar ca lănţug, o împletitură alb-roşie din şuviţe de piele ecologică.
Şi să ştii că-l poartă ori de câte ori sună cu vreo înştiinţare, cu cererea unei semnături…
Cred că-i place! Doar îi certifică responsabilitatea, nu?!
-Poate nu-nţelege limba marelui Will?! Sau nu ştie ce-i un ecuson?! m-arăt eu arogant şi absurd in extremis.
-Ba, ba! sări în apărarea insului Cristu.
E IT-ist! Şi, băiat subţire! Are umor omul! Nu-şi pune mintea c-un… bătrân şolticar!
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns