Ăl mic apăruse în casa lor taman când se mutase Bunul dincolo de Crâng, în țintirim, își amintea Dragu, nepotul mai mare, cu părere de rău…
Îl aşteptase bietul bătrân pe nepotul cel mic, încredinţat că-l va cunoaşte, că-l va dărui cu numele său, cu averea neamului…
Nădăjduia să-i strecoare în scutecul de botez înscrisul din plicul îngălbenit şi boţit de-atâta purtat în chimirul brâului… de când cu dispariţia Dusului, c-aşa îi zicea uncheşul fiului său, dispărut de luni bune de-acasă…
Buna, mama nu ştiuseră ce şi cum să facă! Îngropăciune şi naştere alipite-aşa?! Aleseseră plânsul! Întâi bocetul, cu vorbe şi lacrimi fireşti că-l pierduseră pe bătrânul Iov, cel de toată cinstea; apoi, lacrimile bucuriei lumeşti, că-l dobândiseră pe Ioviţă, chemat aşa, după voia Bunului, sărmanul…
Dar, Domnul a dat, Domnul a luat… Fie numele Domnului binecuvântat!
Pentru Dragu rămăsese o umbră sfântă…
*
-Ce-i acela hengher?! se trezise într-o dimineaţă curios Dragu.
Mama şi Buna plecaseră la prăşit via şi-i dăduseră poruncă să fiarbă fasolea. Cu el, de vatră era şi Bunul, pufăind luleua… şi cam tăcut. De-aia îi răspunse mai amânat:
–Hengher ori hoher de câini, întrebi?! Da’ ce-ţi veni?! întârzie să-l lămurească.
-Păi, ieri, pe uliţă, ai Frusinii dădură cu bolovani în mine şi-mi strigară a’lu’ hengheru’?! Şi pormă se tăvăliră de râs, nu alta! se plânsese nepotul.
Noroc avusei că muica lor ieşi în poartă şi-i sudui, alungându-i. Apoi, veni către mine şi, lăcrimând, mă ogoi, să nu iau seama la blestemaţii de netoţi, că nu-s duşmănoşi, ci doar câini… câini de gură.
Îmi zici, Bunule?! Ori nici matale nu cunoşti înjurătura?!
*
Nu aflase din gura moşului ce-avusese de ştiut…
Şi rămăsese c-un gust amar, că, adică, să nu-l dumirească ’mnealui, care le ştie pe toate?!
Şi, pormă-l iertase că-i ursuz aşa, că-nţelegea că de la tătuţu’ i se trăgea posomoreala…
Că şi tătuţu’ ăsta… parcă fugise în lume de nu-i mai dase de urmă alde mămuţa, mânată de Bunul rămas în grija norei taman când puterile i se duseseră?! Bată-l ceanga de fiu, mai zicea părăsitul…
*
Poricla lui Dragu împânzise, una, două, clasa, şcoala, uliţa, ce mai… tot satul!
Părea că i se uitase numele, nu alta?!
Uneori, şi Doamna se gângăvea când voia să-l strige la tablă… Nu-i mai era la-ndemână Dragu Vasile… şi-i arunca a’ lu’ Hengheru’!
De întinderea spurcării lui auziseră şi ai casei. Şi mămuţa, şi Buna smiorcăiau nasurile când venea cu pâra! Numai Bunul se făcea niznai!
Dar, într-o seară, nu se culcase cu găinile ca de obicei…
Îl luase de după umeri şi o porniseră pe uliţă. Parcă şi Domnul îi ocrotea, că se-nălţase o lună mare, mare şi luminoasă de spărsese întunericul părând ziuă.
-Auzi, numele ce-ţi dau copiii nu e de ruşine! începuse Bunul.
Hengher îi omul care, după legea oraşului, prinde câinii fără stăpâni ori în suferinţă şi-i duce într-un loc, unde cei bolnavi de turbare ori altele sunt adormiţi pe vecie…
Oamenii urăsc lucrul ăsta fiindcă bietele făpturi sunt prinse cu jbilţul de după gât, o prăjină cu laţ de sârmă, săltaţi pân aer, apoi, aruncaţi la grămadă într-o căruţă de tablă, anume făcută…
Aşa meşteşug e scârbavnic, dar bine plătit… oftase Bunul. Şi tocmai aşa tată-tău câştigă banu’ de trai, de când nu mai ştie de noi, de plugărit…
-Și pe unde umblă, c-a prins de ştire satul?! se zburlise copilul rău de tot.
-Asta n-am de unde şti… oftase iarăşi Bunul. Oricum, pe la oraş…
Dar nu-i nimic de-ocară! Tot trudă este… O să uite clănţoşii vorba, nouă, pentru dânşii, acum.
Se-ntorseseră târziu, după multă preumblare prin sat şi duium de poveşti despre neamul lor şi pământurile sale…
Îi cam lătraseră javrele de prin ogrăzi, dar nu se dăduse nici una la ei… doar simţeau ele că erau rude cu… Hengheru’!
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns