Plecasem de două zile de-acasă…
După expertiza făcută de legist, nu rămăsesem acolo nici o zi sub priveghi, căci legislaţia recentă privind tratamentul defuncţilor aşa stipulează.
Mă aburcasem cutezătoare într-o Micro-250, pentru necunoscători o bărcuţă de lemn cu rame, la malul Apei, unde, în ziua respectivă, nu aştepta nimeni pentr-un moment, exceptând un luntraş cam tuciuriu care spărgea plictisit seminţe de floarea-soarelui… Și o făcea cu-aşa dexteritate, încât îl atribuisem mental drept învăţăcel lui Mărgelatu’, adică, marelui Piersic! Îl favoriza pentru asemănare veșmântul său negru ca de popă, dar nu şi părul strâns într-o codiţă subţirică precum un șireţel.
Când mă zărise şonticăind neputincioasă, îi părusem, pesemne, nevrednică de serviciul său, căci se strâmbase ca dinaintea unui măr coricov, musai de ronţăit…
Își revenise la facialul firesc, uitându-se încolo şi-ncoace clipicios, temător de corecţia Atotputernică.
-Hai mândreţe, curaj! îmi aruncase zăbăucul, scuipând ultima coajă în voltă peste capul meu, ştergându-se la gură ca un băiat de ţară, pe vremuri, când de-un pumn, când de altul.
Încheiase igiena momentului, răcorindu-se cu ceva găsit în apa nasului, furată nărilor şi-ndreptată din plin către gât!
Uitând de scârbă, mă minunasem mental, scăpând jos acadeaua ce-o aveam, juruită drept plată pentru transportul pe malul opus, opreliştea călătoriei mele:
-Ţi-o fi sete, ai?! îl chestionasem extrem de toxică în ton şi grimasă.
Decât ce-ai sorbit adineauri, cred că un pumn din apa pe care plutim, ar fi fost mai ceva decât Licoarea Zeilor, nu crezi?! şi mă strâmbasem a profundă silă mai departe.
Norocul meu, că linsesem dulceaţa rămasă pe degete de la acadeaua picată, aşa că mă-nviorasem rapid!
Bruneţelul se uitase chiondorâş la mine, sughiţase, apoi mă trăznise c-un reproş neaşteptat:
-Ascultă-ncoace, ameţito! Vrei să treci Apa şi să-i întâlneşti pe duşii tăi?! Hai, zi-i?!
Ori vrei să te vărs cu obol cu tot în apă?! Ştii ce-ar însemna să te azvârl în Râul Urii?!
-Nu-ţi cer nimicuţa! Nu cu mine-ai hotărât drumul! Singur te-ai milostivit, chipurile, să mă treci dincolo!
Cu toată vrerea mea din urmă, mi-ar surâde să mă scufund în unda rece, numai că nu ştiu ce-ai pătimi, precizasem eu circumspectă…
-De ce îmi porţi de grijă, făptură trecătoare?! M-aş descurca precum şi-n alte dăţi! Ha! Ha! răspunsese el înveselit şi gâlgâind cu clic.
Defel derutată de hăhăitul său abulic, îmi venise-n minte cum cândva, un pieritor, scăldat în astă apă, fusese aproape înzestrat c-o viaţă făr’de moarte… Şi mă repezisem a-i pomeni tărăşenia:
-Dar pe grecul cela muiat de mic de mumă-sa în râul cu pricina, moartea nu l-a ocolit îndelungă vreme?!
Şi-ar fi trăit şi astăzi, de i-ar fi fost scăldat pe de-a întregul şi călcâiul de care-l ţinuse!
-Da! Aşa a fost cu acela! Dar tot trecu… Apa şi nici obolul nu-l avu cu sine, mi se pare… m-asigurase barcagiul meu.
-În fine, dă-i înainte cu vâslele! Mi-ajunge o viaţă, cât petrecui pe-aicea! mă dădusem tare decisă eu.
A fost un mix de bine, de rău… Chiar mă simt învingătoarea slăbiciunilor ce mi-au ieşit în cale, punctasem, ogoind în căuşul mâinilor obolul-acadea, să-l dau acolo când mi se va cere.
–Firavă uscăciune, ferea, că răstorn barca! Acuşi te fac pruncuţ nepieritor ca să regreţi osânda înveşnicirii tale în acest lut! m-ameninţase negruţul, jucând în zig-zag ramele grele şi desenând dâre adânci în luciul apei.
Nici n-am stins obida pentru că fusesem de râsul izmenitului cernit, c-am şi ajuns la malul celălalt.
Şi, ca un făcut, doar eu doream să amarez, încolo, nici ţipenie şi-o linişte lugubră…
Din susul ţărmului abrupt, păşeşte larg spre barcă un fel de Sfarmă-Piatră privind asper la mine.
Tinerelul îşi luase tălpăşiţa şi se ochia spre noi din barca purtată de curent.
Uriaşul duce cu sine, legată zdravăn de-o sfoară, o dihanie uriaşă, spăimoasă ce-aduce a ciobănesc. Are trei capete rânjite şi-n loc de coadă, o reptilă grosolană şi solzoasă, fâşâietoare, de mi-ar strivi auzul cu mulțime de tunete grozave dacă uriaşul paznic nu ar dovedi-o cu vocea.
-Nu te primesc, pieritoare ciudată şi molipsitoare! mi-aruncă-n silă el. Doar de posezi hârtia că n-ai Covid, e bine! Ai?!
-Doar am făcut vaccinul anti… Pân’ la rapel mai va… o veşnicie… răspund sfioasă şi plină de regret…
Poftim de ia-mă în primire! Doar sunt în formă! Am şi obolul trebuitor, o acadea! complinesc eu răspunsul.
-Nu! Nu! Şi iarăşi nu! tună el spre mine. Fă calea-ntoarsă între cei ce-ţi datorează tratamentul!
Şi fără CORONAPASS nici să repeţi plimbarea cu barca ce făcuşi încoace!
*
Ooo! Nu mă plângeţi, dragilor!
N-am să rătăcesc nălucă defel! Mă credeţi, dară! Sunt în viaţă! Și mă-ncălzesc la soare! A fost… un vis, când fi-miu mă plimba cu barca în Cişmigiu! Aerul proaspăt al diminetii mă alina, după ce-o noapte întreagă vegheasem să nu ratez programarea… la vaccinul cu pricina!
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns