Înconjurat de-o mulţime de nepăsare şi pofta curioasă… Fiul Omului alunecă spre moarte întru mântuirea oamenilor, neaşteptând nici răzvrătire, nici milă şi nici preamărită pomenire.
Pe când îşi dădea suflarea de pe urmă, sângele-i şiroia pe crucea răstignirii şi tumult de nori se prăvăliseră peste locul durerii slobozind potop de plângeri… să-i spele suferinţa.
Dar, nici una, nici două, năvala apelor înlemni… murind deodată cu Fiul şi ea în durere, iar norii-şi secară plângerile…
Cerul se albăstri a-naltă lumină, păsările din tării trilurară bocete… şi-n răstimp răscolită, pădurea din preajmă-şi luă seama şi îşi făcu juruinţă pe veci să urmeze şi dânsa pilda Mântuitorului, adică să le slujească oamenilor, fără s-aştepte răsplata!
Şi de-ndată, copacii trimiseră vijelii de frunze şi ape stropind a răcoare durerea fierbinte-ndurată-n tăcere de Cel Vrednic…
Asta-şi amintea în dimineaţa cu pricina fetiţa şi-i povestea şi fratelui.
Parc-ar fi fost lângă ea Buna, căzută la daruri şi lămurind pe nepoţi cu învăţături ale credinţei.
*
-Aşa-i de-atunci cu pădurea, află! Mi-a zis mie Buna Geta, îi spuse fetiţa mezinului Ariton, pe când se-adăposteau de ploaia de vară sub ramurile unui nuc din cale.
Taman ieşiseră dintre islazuri cu săcăteiele încărcate de platagene şi alte alea, că-i mânaseră de-acasă după verzituri, fiind miercuri şi să nu se gătească de frupt…
-Aha! Şi Bunul pomeneşte despre acestea! Una, două, zice dumnealui că omu-i frate cu… codrul! se puse-n vorbă ţâncul, privind cu drag şi mândrie către soru-sa.
-Întocmai! Da! Da! aprobă şi Aura căscând mari ochii printre crengile nucului, doar, doar se iţeşte crâmpei albastru de cer.
Să-l înzilească Cerul pe nea’ Iulică! Bună treab-a făcut ocrotind astă nuia de nuc! se rugă de răsplata Domnului copila pentru stăpânul viei străjuite de copac.
-Păi, dară! se-alie şi frăţiorul.
Şi, zicând astea, şi mai ronţăind ei la câte-un morcovior, deodată cerul uită de ploaie şi soarele-i mângâie cu raze jucăuşe, înţepându-i uşurel printre crengi!
-Aolică frate, se minună înfericită Aura, ţinând palma la frunte, să nu-i fure lumina vederea, dar ce-i cu mingile alea verzi, îmbrobonate de picuri, ai?!
-Cum? Nu ştii?! se nedumiri Ariton. Îs nucile! Ce, îţi râzi de mine?!
-Ba, ba, dar sunt veselă! îl domoli sora.
Pe-alea din nucul nost’ le-ai văzut?!
Aşa-s de mari, c-ai putea juca oina cu ele! mai spuse Aura râzând şi scuturându-şi codiţele ca o căpriţă, după care, apucându-şi fratele de după umeri, îl îndrumă spre casă.
Doar o azvârlitură de băţ mai avem de mers îşi încurajă fratele şi dădu liber unui râs de pomină, nu alta…!
„Să-mi trăiesc! La atâţi ani, cât să-i pot duce! Să-mi trăiască nepotul Antonel, să cultive răsunetul numelui nostru!” sunt primele gânduri ale aniversării, rostite în solitudinea dublei mele garsoniere, neştiind că, de cu seară, nu zăvorâsem corespunzător intrarea…
Şi află că ţi-am auzit autofelicitarea! mă lămuri dânsul îmbrăţişându-mă legănat ca pe-un poloboc minute în şir…
Uimit, mai degrabă nazal, mă desprind, chipurile, angoasat de-atâta duioasă încleştare, luând altă vorbă:
-Şi apa asta de colonie ce-o emani, tot în cinstea mea?! îl tachinez eu amuşinându-i preajma.
-Mă încântă c-ai sesizat, Bunule! Înseamnă că n-am azvârlit banii pe…
Şi, unde nu scoate o punguţă c-un flacon de L’eau d’Issey Miyake, pour homme, vârându-mi-o între degetele stângii, căci îmi ocupase dreapta c-un ditamai buchet de… bujori albaştri.
Mie mi-e milă de florile tăiate, dar aşa Paeonia peregrina coloratenu mi-a fost dat să văd vreodată… Tare mult mi-au încălzit inima din sipetul ruginit, încât m-am repezit şi l-am imobilizat cu bietele-mi căngi uşor tremurânde sub emoţia clipei…
Când ne-am regăsit face to face, păcătosul de Antonel deţinea lacrimi pe pomeţi!
-Măi copile, dar de aniversări, onomastici şi-alte zile cu pompă nu se veselesc oamenii?! mă intrig, în vreme ce însumi eu îmi şterg ca ăi mici ochii de mânecile hainei de casă.
*
Până să mă fac eu iarăşi gazdă şi să pun de-o sumară trataţie ca-n vreme de criză -adică un rest de coniac şi-un cofrag de saleuri cheese twists with butter, el revine de la maşină c-un troller gris-foncé, nou, nouţ şi strigă:
-Ia de-aici, Bunule! îndemnându-mă să-mi însuşesc şi băgăjelul, şi-o borsetă fistichie de purtat în bandulieră…
Drăcia este kaki, s-atenţioneze curioşii c-ai un… trecut militar şi… să treacă mai departe!
Eu mustăcesc larg, larg, tocmai azi, când din greşeală, la bărbierit, am devenit… spânatic, în vreme ce picur în pahare din clondirul cu licoare, aşa, ca mulţumire pentru ce flori adusese…
Antonel toastează din lumina ochilor şi zâmbete, dă de duşcă băutura, asigurându-mă că, după recepţia inutilităţilor aduse, vom face o incursiune cu un taxi limuzină la șosea, apoi mă va scoate la Carul cu Bere, unde a rezervat de-alaltăieri şi-o măsuţă de tête-à-tête.
-Păi, nu-ţi era simpatic localul?! mai vrea aprobarea mea.
Desigur, desigur! îşi răspunde tot el şi, indicându-mi spre aşezare scaunul elveţian, începe descărcatul… mărfurilor c-o dexteritate de vechi si experimentat marchand!
Îl ascult, dau drumul pe computer unui site cu muzică de răbdare, clasică şi purificatoare şi-ncep să mă uluiesc!
Trage fermoarul geamantanaşului ultra dichisit cu pungi, punguţe şi-ncepe dezvăluirea şi vocal, şi poziţionând fiecare chiţibuş într-un loc predestinat de năstruşnicii lui creatori, flămânzi de paralele inocenţilor ca de-alde nepotu-meu.
–Primo, se pronunţă extrăgând c-o rapiditate de prestidigitator, o… mască Anonymous?!
Eu tac şi mă holbez, el mă dumireşte:
-E pentru când ai fi nostalgic după vremurile tinereţii…
-Unde mai pui, are şi mustaţa ticluită de un hairstylist, completez eu circumstanţa… Şi m-ajută să mă deghizez!
Râdem in corpore…
–Duo! Şi se-ndreaptă către birou, depunând alături de computer un alt ecrănaş, minunat echilibrat pe-un picioruş.
Ăsta-i un amplificator de imagine pentru mobilul aşezat în picioare dincolo de gemuleţ! Capisci?!
Simt că-naintez în transă, scutur capul şi bâigui tărişor:
-Îhî!
Mă zăpăceşte cât de rapid lasă tot pe birou: un suport stabil de ochelari aidoma unei păstăi de mazăre inscripţionate cu A şi D?! E de-nţeles, pentru aproape şi departe…
Nici nu clipesc şi-alături de lămpiţa mea Zian se-nfiinţează, tot asortat cu calculatorul, un Big Enter Tasta antistres, o nostimadă pe lângă tastatura, à la strapontina din sala de spectacol…
Acum, arunc încolo masca lui Valentino strâmbându-mă a neconformitate, căci acolo, domneşte, de mereu, împotriva nervilor, un superb serviciu de fumat adus din Turcia c-un sfert de secol în urmă…
Nepotul observă, însă nu-i pasă, căci îmbogăţeşte locul cu o cană de sticlă roşie, pe care-i ajustat în basorelief un motan tuciuriu, care şi-a pus coada la bătaie pentru mânerul îmbârligat, lung, lung.
Vedenia mă amuză, totuşi nu mă văd sorbind cafeaua mea turcească din atare… drăcărie?!
Şi tac pe mai departe…
Deodată, iese din cameră c-o pungă mată. Ciulesc urechile şi-aud trosnete, întâi prin bucătărie, apoi, din baie.
Revine râzând ca un copil, mă ia de mână ca pe nevolnici de-mi arată nişte papuci galbeni, tip Cleaner-Mop,de şters când picur ceva pe gresie.
În baie-mi sare-n vedere sulul de igienică al cărui clopapir este inscripţionat cu liniatura-Sudoku…Anturat bideului, se-ntinde un covoraş verde pentru golf, prevăzut c-un orificiu proporţional cu distanţele, iar alături, şi crosa impusă…
-Astea pentru cazul în care zăbovesc nepermis de mult la vespasiană?! îmi dau cu presupusul ţintindu-l între ironie şi sarcasm pe nematurizatul meu nepot…
-Și-aşa! Bănuieşti că e mai răcoare vara decât în studio şi… vrei, nu vrei, te răcoreşti făcând unul din cele două sporturi?! Nu?!
Simt, de-atâta uimire că mi-e tare foame şi mă chitesc pe sărăţele!
Rod ca un iepuroi, dar întrerupt de Antonel, care-mi pretinde să-i dau şi lui în cioc câte-o jumătate de beţişor…
Şi cum să nu-i furnizez combustibil, când, în această vreme, plasează pe tăblia bibliotecii ăl mai frumos şi proaspăt Porsche, tot limoniu, rulând exclusiv pe verticală?!
În colţul balconului meu, devenit prin geamlâcul adaptat, loc de gimnastică, acum este depus un… sac de box pe picior, precum şi un costum gonflabil de Sumo, atârnat pe-un umeraş dichisit de perete.
Când l-aud, că-mi vorbeşte de lejeritatea combinezonului ăstuia, care-mi sugestionează oceane de transpiraţie, mai ceva decât la saună, mă reazăm de canatul uşii, descusându-l pe cea mai deznădăjduită voce:
-Dar, bine, cu ce ţi-am greşit, de te răzbuni tocmai acum?!
Mă priveşte galeş, dar se opreşte numai după ce ataşează la scaun cu spătar un nemaivăzut echipament de plastic galben, pe care-l botează nici mai mult, nici mai puţin, hamac pentru picioare?!
Fără nici o legătură cu cele ce-au defilat prin faţa mea şi cu care aveam să-mpart spaţiul meu locativ, sunt gata să dau ortul popii, când Antonel etalează în latul patului… ce credeţi, o pătură cu mâneci pentru cuplu?!
-Și cu asta ce-ar fi recomandat să …?
Îmi retează vorba specificând în clar:
-Cu vreo mirandolină de pe FB!
Asta punând capac, îmi dispare necazul pentru toată aiureala dăruită şi mă pornesc, la peste opt decenii, pe-un râs, la care se-angajează însuşi nepotu-meu Antonel…
-A sosit primăvara! Toate, toţi se bucură, numai eu, nu! mi se confesează Mara de la parter, întâlnită la ieşirea din bloc.
Întâi, o privesc încercând să-i aflu motivul nemulţumirii, apoi, compătimitor o descos:
-Cum aşa ceva?!
Nu-mi lasă timp să continui, că-ncepe:
-Îmi vine peste mână despărţirea de ghete! Iar trecerea la… şi tace luând seama la picioare, pe care le roteşte pe rând.
Eu, surprins, n-am replică şi tac precum prostul.
Deşi ne-aflăm în plină stradă, ridică deodată suficient de sus un picior încălţat într-un pantof adidas, defel potrivit elegantului taior pe care-l poartă, apoi continuă:
-Dacă te bate pantoful, îţi ratezi ziua. De-asta, comoditatea încălţărilor este un subiect foaaaaarte important…
Pe loc, plin de condescendenţă şi profund empatic, sunt de acord cu ea. Totuşi mă mir grozav de ce mi se destăinuie dintr-o dată mie?!
N-avem nimic în comun! Ea, o tânără de la parter, eu, un senior de la patru, ea, casnică, eu, profesor pensionar… şi tot aşa! N-am schimbat niciodată decât saluturi…
În mine, îmi fac mea culpa şi, pe dată, mă destind… Da, da, port hainele bunului samaritean! Pesemne c-aşa m-a perceput?!
Nu-mi socoteşte secundele tăcute drept nepoliticoasă ezitare şi se aruncă-n desfăşurarea pledoariei, neaşteptată de mine:
-Repet, de te roade încălţămintea, eşti în ziua respectivă… terminat?! Ori, dacă-mi priveşti picioarele, sunt înfofolite şi-acum în ceva comod… Totuşi mă doare ceva…
-Ce?! o iscodesc suficient de particiativ, ca să prindă avânt şi să turuie.
-Acum, vorba ceea, Cine fuge după doi iepuri, nu prinde niciunul! Ori cu piciorul ocrotit ori c-un pantof ca lumea! Că nu poţi fi şi-n căruţă şi-n teleguţă! Aşa-i? afirmă încredinţată de justeţea spuselor dumisale…
-Pe bună dreptate, nu poţi să le ai pe toate, îi subliniez judecata de valoare, după care cad în greşeala de a-i da apă la moară şi preiau firoscos conversaţia, căreia îi căzusem victimă.
În fapt, sunt expuse pe rafturile magazinelor tot felul de modele-pentru bărbaţi, pentru doamne… şi, chiar, unisex!
N-ai nimic de făcut decât să pui mental în acord tentaţia pentru lux şi… confortul de care vorbeai că-ţi este prioritar, zic.
Şi-apoi, are balta peşte! Ai, slava bogu, de unde alege! Geme oferta, de la wing-tip/bot de raţă până la Blucher/forma deschisă, lată în zona bombeului frontal.
-Aveti perfectă dreptate… Dar nu ştiţi cum e femeia?! Vrea să fie cool şi merge pe principiul că Rabdă baba la frumuseţe! intervine Mara, făcându-şi evident o falsă mea culpa.
Cam jenat de aiurerile femeieşti pomenite, mă simt impulsionat s-o străluminez, că, vorba lui Coşbuc, Sunt greu bătrânii de pornit,/ Dar, de-i porneşti, sunt greu de-oprit! şi perorez:
-Din cele oferite vederii, ar trebui înainte de orice să probezi şi să vezi ce ţi se potriveşte. Primo!
Legendele de oraş cu se lasă, sunt din piele sau sigur, purtaţi o vreme, nu vă mai strâng sunt cuvinte de vânzător care vrea să-şi dea marfa şi atât.
-Se impune, deci, aprobă docilă Mara, ca să probezi întâi şi, numai dacă-ţi vine pantoful, să-l achiziţionezi, în cazul că-ţi şi place…
Bâţâi din cap de sus în jos ca unii imbecili ce nu-şi găbjesc vorbele şi nici judecata de sine şi dezvolt pledoaria începută, extrem de mândru de mine.
De ce?! Fiindcă am o forţă imaginativă extra şi o teribilă uşurinţă de a face conexiuni, între noi, fie spus…
Sunt imbatabil în conversaţie, indiferent domeniul avut în vedere… Şi posed şi ceva cunoştinţe despre lume şi viaţă…
În plus, am vorbele mereu la mine, căci lexicul meu activ e… incomensurabil!
Aşadar, continui:
-Privită din altă perspectivă, cea funcţional-estetică, la cumpărarea unui pantof ar trebui să iei în considerare şi-un aspect foarte relevant, să nu omiţi căa el să se asorteaze şi cu… statura purtătorului!
Rămasă interzisă după aceasta precizare, Mara mă-ntreabă nonverbal de nu cumva… băsnesc?!
Cavaleros cum sunt de-o viaţă, îi readuc liniştea:
-Nu e nici o glumă la mijloc. E doar un fapt!
Bunăoară, o persoană înaltă poate purta un pantof uşor alungit cu o talpă mai subţire de până în 7 mm, pe când o persoană voluminoasă ar trebui să încalţe un pantof cu botul scurt, englezesc şi cu o talpă voluminoasă de până la 10 mm.
În continuare, starea de spirit a colocutoarei mele se deteriorează, încetinindu-şi reacţiile, uitând, parcă, să se exprime vocal.
O înţeleg şi nu prea, dar aştept să depăşească uluirea provocată de lămuririle mele…
Cum se regenerează lent, lent, îmi vine chef de o ţigară… Nu cedez tentaţiei, înrucât detest să fumez stradal şi, atunci, fac arabescuri imaginare, cu vârful bastonului în aer şi pe asfalt.
-Vai domnule?! îşi miră biata Mara fiinţa şi chipul, oftând, pesemne, împovărată de bagajul meu de cunoştinţe, pe care încerc să i-l transfer şi se holbează aproape nepoliticos la mine, căscând larg şi gura botoxată, care n-arată ispititor nici pentr-un senior ca mine…
Încercând să surmontez beteşugurile-i de gândire şi manifestare, mă îndrept apoteotic înspre punctul culminant al susţinerii tezei mele şi, mefistofelic, m-apropii de Mara zicându-i plin de avânt:
-Înțelegi că principiul achiziţionării, desprins din cele anterior precizate, ar fi că un pantof este în directă proporţie şi cu volumetria purtătorului?!
-Cum?! Cum?! Cu ceee?! intră în panică sărmănica, pe loc şi mai ameţită din pricina terminologiei abordate de mine…
Are o tentativă de-a căuta ceva pe smartphone, dar eu sunt mai rapid, vrând s-o umilesc prin ştiute şi rapiditate şi-i torn veninul lămuritor în auz:
-Cu cât purtătorul este mai înalt şi mai corpolent, cu atât pantoful este mai scurt şi cu talpa mai groasă!
Află de la mine! mai exclam, luându-mi eu de astă dată seama la încălţările mele taman pe taman şi conforme cu cele ce-i împărtăşisem vecinei mele, neinspirat abordându-mă în dimineaţa respectivă.
Cu mâna înspre cozorocul şepcii mele cadrilate, mă-nclin uşor punându-mă şi… în mişcare.
Biata Mara îşi părăseşte greu înţepeneala, căci, după o îndepărtare apreciabilă a mea, aruncă o întrebare piţigăiată peste spaţiu:
–Criogenia mi-a stopat agonia! Ca să vezi şi… să nu crezi?! mi se destăinuie lăudăros Axinte, nepărând, totuşi c-ar fi exonerat de cazne postume.
Nu-i înţelegeam spovedania şi pace! Şi, pe clipă, începui analiza situaţiei după cum credeam eu că-i mai bine.
Primo, mă-ntrebai ce-nseamnă criogenie?!
Spre părerea mea de rău, nici după zeci de minute de scotociri mentale, n-aflai, de intrai la gânduri dac-am ştiut ori nu vreodată vorbuliţa emisă de-Axinte.
Duo, despre ce suferinţă pomenea?! A trupului?! A sufletului?!
Situaţia nefiind confortabilă, căci nu-mi dădeam seama de-am un lapsus ori vreo lacună de cultură generală, îl fixai pe-amic c-un aer de persoană stupefiată de ceea ce lua cunoştinţă, iar pe-urmă cerşii milostenie de la Google.
Atât aştepta egoistul! Nu zăbovi şi-ncepu:
-M-azvârliseră într-un sac de plastic etanșeizat perfect duuupă… drept în congelatorul lung şi lat cât peretele…
Nici măcar n-aşteptaseră s-apună semnele vitale de bază… Pesemne, confundaseră anestezia cuuu…
Se opri taman când să precizeze ce şi cum… subjugat unui sentiment nebănuit.
Cât mă priveşte, rămăsei stană, nici acum nu ştiu de ce?!
-La-nceput, simţisem o legănare extem de ritmică. Numai străbunica cernea mălaiul aşa de rapid…
Urmase o izbire de-o aglomerare de colcovani, ascuţiţi şi pârdalnic de reci, precum ruinele unui iglu, motiv pentru care mă simţii gata ieşit de sub ocrotirea amorţirii cu eter.
Totuşi, eram neînstare de vreo mişcare, cu tot îndemnul primit dinspre cap şi inimă.
-Cum?! mă trezesc eu ca să mă-nfior mai abitir.
-Da, da! Drept e, nu-mi simţeam corpul… Era înţepenit! Doar capulfuncţiona!Şi-mi funcţiona bietul mai ceva decât înainte!
-Înainte de ce?! mă încumet, căci mă-ncurca necunoaşterea circumstanţelor în care Axinte ajunsese ce şi unde ajunsese.
-Păi ce, nu-ţi spusei?! se intrigă inocent.
Iartă-mă, vericule, dar sunt un container de simţăminte şi gânduri… D-asta nu sunt explicit! Categoric!
Aici, făcu o pauză, oftă şi adormi aşa în capul oaselor, cum se găsea în clipa când începuse jelania comisă dinaintea Cabinetul medicului de familie, unde îmi aşteptam rândul…
După vreo trei-patru minute de somnie, îşi continuă prelegerea lămuritoare:
-Tocmai mă scosese psihiatrul din hipnoză, iar eu, cam letargic zăceam pe pat, când îl văd cum pică deodată pe mozaicul pavimentului şi închichineşte…
-Adică?! mă interesez eu, încurcat de vorba închichineşte.
-Ce?! Nu ştii?! Adică înlemneşte, moare, ce mai!
Văzând ce se-ntâmplă, m-a luat un leşin şi-o ameţeală, că nici n-am priceput ce-ndruga asistenta la telefon, c-apelase 112, după cum auzisem ca prin vis…
Apoi, am luat-o şi eu după doctor, cred…
Văzând cum băzneşte, îl trimit cu gândul în lumea poveştilor sale şi-ncerc să văd una alta pe gadgetul din dotare.
Mă străfulgeră avertismentul care tronează pe lăbărţatul ecran Atenţie! Zonă monitorizată!
Întâi mă curentează-un gând referitor la cipurile băgate-n corpurile noastre în timpul vaccinării anti-Covid!
Pe urmă, invoc îngerul păzitor să mă ocrotească! În fine, ignor periculozitatea întrevăzută şi-ncep navigarea!
Totul e neaşteptat, căci orice-aş vrea să aflu, primează înştiinţarea care vorbeşte despre o evadare din depozitul de criogenaţi ai Academiei de Cercetări Medicale Prospectante.
Mă emoţionez şi nu disting mai departe nimic din mesaj, dar văd în clar numele Axinte şi holograma echipajului de patrulare, responsabil de reşedinţa acestuia şi de grabnica lui depistare!
Sunt informaţi cei care au tendinţa s-ascundă cumva depistarea fenomenului că sunt pasibili de-a fi izolaţi total de mediul exterior pe durata a 666 de zile, iar apoi, deferiţi justiţiei Marelui Tribunal Medical!
În schimb, semnalarea locului în care se află persoana evadată va fi recompensată cu şansa criogenării experimentale a denunţătorului pentru o durată potrivită statutului uman şi social pe care le posedă!
Mă scurtcircuitează, pe dată, dramul de ticăloşie conţinut de propriul organism şi-l avertizez pe Axinte c-am de gând să mă criogenez şi eu, drept pentru care-l voi denunţa!
Aveam o dorinţă nebună să trec prin experimentul ăsta!
Pe moment, prietenul începe să hohotească de-i alarmează pe cei ce-aşteaptă în faţa cabinetelor, apoi se trânteşte brusc în genunchi rugându-mă jalnic:
-N-o face, te conjur! Nu-i nici o scofală chestia cu-ngheţarea, crede-mă!
-Dar tu, de ce-ai acceptat?! îi şoptesc vindicativ printre dinţi fixându-l îndelung.
-Aşa crezi?! Pe mine m-au luat la grămadă cu doctorul, am aflat chiar azi!
Pe la cinci dimineaţa, un telefon scurt cu număr kilometric… o voce piţigăiată de robot umanizat mi-a precizat că fusesem expus experimentului din eroare şi, că tot o greşeală fusese decriogenarea, făcută in corpore c-un trio de infractori incluşi în programul experimental la cerere, ca să nu ispăşească închisoarea pe viaţă în amărâtele penitenciare de la noi… dar care, constatându-se, totuşi, că-s nevinovăţi, trebuia să fie redaţi fluxului vital normal…
Uit de planul iniţial, îl iau prieteneşte pe Axinte de după umeri conducându-l către Cafeteria de la mezaninul Clinicii, unde, pentr-un nes uriaş, îl constrâng să-mi dea detalii!
Nu se lăsă rugat şi-ncepu:
-Un simdrom depresiv rezultat dintr-o relaţie strânsă, strânsă cu afurisitul ăsta de Covid contaminare-vaccinare-recontaminare-animare, mă-ndeamnă la un control medical general.
Trec bine prin toate, dar sunt suspectat la verificarea psihiatrică!
Consultul propriu-zis e completat de propunerea unei şedinţe de hipnoză.
Medicul, recomandat de cineva sus-pus la Sănătate, e un mare specialist, ce să zic, e number one, aflu!
Toate forurile competente, însă, deplâng faptul că-i la vârstă… înaintată, că n-a format pe lângă sine un tânăr care să-i continue demersul medical…
Şi, mai presus de orice, are şi-un cancer cerebral incipient… inoperabil deocamdată, la etatea lui! Poate mai târziu, peste decenii de perfecţionare a metodologiei chirurgicale s-ar soluţiona?!
Ei bine, în cabinetul său am fost confundat cu el, care acceptase criogenarea din motive medicale…
Mă crucesc în sine-mi şi, într-un târziu, mă bag în vorbă destul de confuz:
–Ehei?! Nici criongenia nu mai este ce-a fost?!
Îmi însoţesc exprimarea de-un plesnet al palmelor şi-l urmez interjecţional cam vulgar, imitând eliberarea măiestrită printre buze a unei mici cantităţi de salivă, destinate a fi cireaşa de pe tortul dezamăgirii…
Axinte, după sorbitul a trei nesuri fără zahăr, are logoree, vrea să mă lumineze în clar cu ce-a întâmpinat.
Eu simt că mi-am făcut saţul şi doar improvizez bunacuviinţă de-a-l urmări, bâţâind din ţeastă precum capra şi arar emiţând câte-un Da, da…
La un moment dat, omul îşi stopează emisia şi mă priveşte provocator aruncându-mi:
-M-asculţi ori te prefaci?!
Mă apăr neconvingător de acuzaţia făcută pe drept şi izbucnesc apoteotic:
-Și, în final, experimentul cât a durat?!
-Doi ani şi patru luni! rosteşte angoasat, de parc-ar vorbi de două secole şi ceva…
-Perfect! Şi de ce te plângi?! mă interpun.
Ai vreun regret legat de-al şaptelea val pandemic?! A fost învins! S-au trezit competenţii lu’ Peşte de-au importat pilula salvatoare! Aşa să ştii!
Axinte amuţeşte. Ia seama la mine aprobator şi-odată emite absolut nuanţat:
–Și totuşi, criogenia mi-a stopat agonia… Cel puţin, asta constat!
ANGELA DINA 