–Criogenia mi-a stopat agonia! Ca să vezi şi… să nu crezi?! mi se destăinuie lăudăros Axinte, nepărând, totuşi c-ar fi exonerat de cazne postume.
Nu-i înţelegeam spovedania şi pace! Şi, pe clipă, începui analiza situaţiei după cum credeam eu că-i mai bine.
Primo, mă-ntrebai ce-nseamnă criogenie?!
Spre părerea mea de rău, nici după zeci de minute de scotociri mentale, n-aflai, de intrai la gânduri dac-am ştiut ori nu vreodată vorbuliţa emisă de-Axinte.
Duo, despre ce suferinţă pomenea?! A trupului?! A sufletului?!
Situaţia nefiind confortabilă, căci nu-mi dădeam seama de-am un lapsus ori vreo lacună de cultură generală, îl fixai pe-amic c-un aer de persoană stupefiată de ceea ce lua cunoştinţă, iar pe-urmă cerşii milostenie de la Google.
Atât aştepta egoistul! Nu zăbovi şi-ncepu:
-M-azvârliseră într-un sac de plastic etanșeizat perfect duuupă… drept în congelatorul lung şi lat cât peretele…
Nici măcar n-aşteptaseră s-apună semnele vitale de bază… Pesemne, confundaseră anestezia cuuu…
Se opri taman când să precizeze ce şi cum… subjugat unui sentiment nebănuit.
Cât mă priveşte, rămăsei stană, nici acum nu ştiu de ce?!
-La-nceput, simţisem o legănare extem de ritmică. Numai străbunica cernea mălaiul aşa de rapid…
Urmase o izbire de-o aglomerare de colcovani, ascuţiţi şi pârdalnic de reci, precum ruinele unui iglu, motiv pentru care mă simţii gata ieşit de sub ocrotirea amorţirii cu eter.
Totuşi, eram neînstare de vreo mişcare, cu tot îndemnul primit dinspre cap şi inimă.
-Cum?! mă trezesc eu ca să mă-nfior mai abitir.
-Da, da! Drept e, nu-mi simţeam corpul… Era înţepenit! Doar capul funcţiona! Şi-mi funcţiona bietul mai ceva decât înainte!
-Înainte de ce?! mă încumet, căci mă-ncurca necunoaşterea circumstanţelor în care Axinte ajunsese ce şi unde ajunsese.
-Păi ce, nu-ţi spusei?! se intrigă inocent.
Iartă-mă, vericule, dar sunt un container de simţăminte şi gânduri… D-asta nu sunt explicit! Categoric!
Aici, făcu o pauză, oftă şi adormi aşa în capul oaselor, cum se găsea în clipa când începuse jelania comisă dinaintea Cabinetul medicului de familie, unde îmi aşteptam rândul…
După vreo trei-patru minute de somnie, îşi continuă prelegerea lămuritoare:
-Tocmai mă scosese psihiatrul din hipnoză, iar eu, cam letargic zăceam pe pat, când îl văd cum pică deodată pe mozaicul pavimentului şi închichineşte…
-Adică?! mă interesez eu, încurcat de vorba închichineşte.
-Ce?! Nu ştii?! Adică înlemneşte, moare, ce mai!
Văzând ce se-ntâmplă, m-a luat un leşin şi-o ameţeală, că nici n-am priceput ce-ndruga asistenta la telefon, c-apelase 112, după cum auzisem ca prin vis…
Apoi, am luat-o şi eu după doctor, cred…
Văzând cum băzneşte, îl trimit cu gândul în lumea poveştilor sale şi-ncerc să văd una alta pe gadgetul din dotare.
Mă străfulgeră avertismentul care tronează pe lăbărţatul ecran Atenţie! Zonă monitorizată!
Întâi mă curentează-un gând referitor la cipurile băgate-n corpurile noastre în timpul vaccinării anti-Covid!
Pe urmă, invoc îngerul păzitor să mă ocrotească! În fine, ignor periculozitatea întrevăzută şi-ncep navigarea!
Totul e neaşteptat, căci orice-aş vrea să aflu, primează înştiinţarea care vorbeşte despre o evadare din depozitul de criogenaţi ai Academiei de Cercetări Medicale Prospectante.
Mă emoţionez şi nu disting mai departe nimic din mesaj, dar văd în clar numele Axinte şi holograma echipajului de patrulare, responsabil de reşedinţa acestuia şi de grabnica lui depistare!
Sunt informaţi cei care au tendinţa s-ascundă cumva depistarea fenomenului că sunt pasibili de-a fi izolaţi total de mediul exterior pe durata a 666 de zile, iar apoi, deferiţi justiţiei Marelui Tribunal Medical!
În schimb, semnalarea locului în care se află persoana evadată va fi recompensată cu şansa criogenării experimentale a denunţătorului pentru o durată potrivită statutului uman şi social pe care le posedă!
Mă scurtcircuitează, pe dată, dramul de ticăloşie conţinut de propriul organism şi-l avertizez pe Axinte c-am de gând să mă criogenez şi eu, drept pentru care-l voi denunţa!
Aveam o dorinţă nebună să trec prin experimentul ăsta!
Pe moment, prietenul începe să hohotească de-i alarmează pe cei ce-aşteaptă în faţa cabinetelor, apoi se trânteşte brusc în genunchi rugându-mă jalnic:
-N-o face, te conjur! Nu-i nici o scofală chestia cu-ngheţarea, crede-mă!
-Dar tu, de ce-ai acceptat?! îi şoptesc vindicativ printre dinţi fixându-l îndelung.
-Aşa crezi?! Pe mine m-au luat la grămadă cu doctorul, am aflat chiar azi!
Pe la cinci dimineaţa, un telefon scurt cu număr kilometric… o voce piţigăiată de robot umanizat mi-a precizat că fusesem expus experimentului din eroare şi, că tot o greşeală fusese decriogenarea, făcută in corpore c-un trio de infractori incluşi în programul experimental la cerere, ca să nu ispăşească închisoarea pe viaţă în amărâtele penitenciare de la noi… dar care, constatându-se, totuşi, că-s nevinovăţi, trebuia să fie redaţi fluxului vital normal…
Uit de planul iniţial, îl iau prieteneşte pe Axinte de după umeri conducându-l către Cafeteria de la mezaninul Clinicii, unde, pentr-un nes uriaş, îl constrâng să-mi dea detalii!
Nu se lăsă rugat şi-ncepu:
-Un simdrom depresiv rezultat dintr-o relaţie strânsă, strânsă cu afurisitul ăsta de Covid contaminare-vaccinare-recontaminare-animare, mă-ndeamnă la un control medical general.
Trec bine prin toate, dar sunt suspectat la verificarea psihiatrică!
Consultul propriu-zis e completat de propunerea unei şedinţe de hipnoză.
Medicul, recomandat de cineva sus-pus la Sănătate, e un mare specialist, ce să zic, e number one, aflu!
Toate forurile competente, însă, deplâng faptul că-i la vârstă… înaintată, că n-a format pe lângă sine un tânăr care să-i continue demersul medical…
Şi, mai presus de orice, are şi-un cancer cerebral incipient… inoperabil deocamdată, la etatea lui! Poate mai târziu, peste decenii de perfecţionare a metodologiei chirurgicale s-ar soluţiona?!
Ei bine, în cabinetul său am fost confundat cu el, care acceptase criogenarea din motive medicale…
Mă crucesc în sine-mi şi, într-un târziu, mă bag în vorbă destul de confuz:
–Ehei?! Nici criongenia nu mai este ce-a fost?!
Îmi însoţesc exprimarea de-un plesnet al palmelor şi-l urmez interjecţional cam vulgar, imitând eliberarea măiestrită printre buze a unei mici cantităţi de salivă, destinate a fi cireaşa de pe tortul dezamăgirii…
Axinte, după sorbitul a trei nesuri fără zahăr, are logoree, vrea să mă lumineze în clar cu ce-a întâmpinat.
Eu simt că mi-am făcut saţul şi doar improvizez bunacuviinţă de-a-l urmări, bâţâind din ţeastă precum capra şi arar emiţând câte-un Da, da…
La un moment dat, omul îşi stopează emisia şi mă priveşte provocator aruncându-mi:
-M-asculţi ori te prefaci?!
Mă apăr neconvingător de acuzaţia făcută pe drept şi izbucnesc apoteotic:
-Și, în final, experimentul cât a durat?!
-Doi ani şi patru luni! rosteşte angoasat, de parc-ar vorbi de două secole şi ceva…
-Perfect! Şi de ce te plângi?! mă interpun.
Ai vreun regret legat de-al şaptelea val pandemic?! A fost învins! S-au trezit competenţii lu’ Peşte de-au importat pilula salvatoare! Aşa să ştii!
Axinte amuţeşte. Ia seama la mine aprobator şi-odată emite absolut nuanţat:
–Și totuşi, criogenia mi-a stopat agonia… Cel puţin, asta constat!
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns