Înconjurat de-o mulţime de nepăsare şi pofta curioasă… Fiul Omului alunecă spre moarte întru mântuirea oamenilor, neaşteptând nici răzvrătire, nici milă şi nici preamărită pomenire.
Pe când îşi dădea suflarea de pe urmă, sângele-i şiroia pe crucea răstignirii şi tumult de nori se prăvăliseră peste locul durerii slobozind potop de plângeri… să-i spele suferinţa.
Dar, nici una, nici două, năvala apelor înlemni… murind deodată cu Fiul şi ea în durere, iar norii-şi secară plângerile…
Cerul se albăstri a-naltă lumină, păsările din tării trilurară bocete… şi-n răstimp răscolită, pădurea din preajmă-şi luă seama şi îşi făcu juruinţă pe veci să urmeze şi dânsa pilda Mântuitorului, adică să le slujească oamenilor, fără s-aştepte răsplata!
Şi de-ndată, copacii trimiseră vijelii de frunze şi ape stropind a răcoare durerea fierbinte-ndurată-n tăcere de Cel Vrednic…
Asta-şi amintea în dimineaţa cu pricina fetiţa şi-i povestea şi fratelui.
Parc-ar fi fost lângă ea Buna, căzută la daruri şi lămurind pe nepoţi cu învăţături ale credinţei.
*
-Aşa-i de-atunci cu pădurea, află! Mi-a zis mie Buna Geta, îi spuse fetiţa mezinului Ariton, pe când se-adăposteau de ploaia de vară sub ramurile unui nuc din cale.
Taman ieşiseră dintre islazuri cu săcăteiele încărcate de platagene şi alte alea, că-i mânaseră de-acasă după verzituri, fiind miercuri şi să nu se gătească de frupt…
-Aha! Şi Bunul pomeneşte despre acestea! Una, două, zice dumnealui că omu-i frate cu… codrul! se puse-n vorbă ţâncul, privind cu drag şi mândrie către soru-sa.
-Întocmai! Da! Da! aprobă şi Aura căscând mari ochii printre crengile nucului, doar, doar se iţeşte crâmpei albastru de cer.
Să-l înzilească Cerul pe nea’ Iulică! Bună treab-a făcut ocrotind astă nuia de nuc! se rugă de răsplata Domnului copila pentru stăpânul viei străjuite de copac.
-Păi, dară! se-alie şi frăţiorul.
Şi, zicând astea, şi mai ronţăind ei la câte-un morcovior, deodată cerul uită de ploaie şi soarele-i mângâie cu raze jucăuşe, înţepându-i uşurel printre crengi!
-Aolică frate, se minună înfericită Aura, ţinând palma la frunte, să nu-i fure lumina vederea, dar ce-i cu mingile alea verzi, îmbrobonate de picuri, ai?!
-Cum? Nu ştii?! se nedumiri Ariton. Îs nucile! Ce, îţi râzi de mine?!
-Ba, ba, dar sunt veselă! îl domoli sora.
Pe-alea din nucul nost’ le-ai văzut?!
Aşa-s de mari, c-ai putea juca oina cu ele! mai spuse Aura râzând şi scuturându-şi codiţele ca o căpriţă, după care, apucându-şi fratele de după umeri, îl îndrumă spre casă.
Doar o azvârlitură de băţ mai avem de mers îşi încurajă fratele şi dădu liber unui râs de pomină, nu alta…!
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns