Îi îndrăgeşte grozav… Ei, la fel! Chiar dacă poposeşte neanunţat, ei sunt pregătiţi, mereu cu surprize pentru picinog…
Nici nepotul nu se lasă mai prejos! Nu, nu! Şi asta funcţionează fiindcă ghemotocul e tare isteţ!
Ştie multe, fie de la grădi, fie de la ceilalţi copii, dar tot mai multe din ce i se citeşte de-ai casei. Nu trece o seară să nu pretindă o lectură!
Acum are cinci ani, dar foloseşte aceeaşi rugăminte zisă de mult, când abia gângăvea,<Tătuţule, mai pune un pobete cu capa!>.
Nu importă cine-i de serviciu la ceasul de lectură, el repetă la fel, căci, de când a mai crescut, această rugăminte a cam devenit o formulă magică, bunăoară ca <Sesam, deschide-te!>aflată mai de curând…
Nici nu termină de rostit incantaţia, că o cărticică de poveşti, preferată de Sorin, strigat şi azi, Bebelu’, îşi deschide foile… şi minutele înfăptuiesc înfericirea ascultătorului.
*
Astăzi, omuleţul îi năuceşte grozav pe bunici!
-Auziţi la mine, bunilor?! Am aflat-o la grădi! Ne-a citit-o Doamna Sofi de pe mobil! se repede Bebelu’ cu oferta, luându-le seama, pe rând, celor doi, aşezaţi în faţa lui, spre ascultare şi… schimb de poveşti.
-Tu dă-i drumul, căci suntem aici! îl domoleşte bunica sorbindu-l din ochi, în vreme ce Bunu’ îşi trece arătătoarele pe sub lentilele ochelarilor… s-alunge bobiţele căzute de câtă fericire trăieşte în astfel de momente alături de nepot.
Bebelu’ nu-ncepe decât după ce bunelul a încheiat demersul curăţării lentilelor şi obrajilor, oftând nu se ştie de ce… poate din acelaşi motiv cu plângăciosul său iubit.
-Am o rugăminte! se linguşeşte tacticos dumnealui, vrând să fie urmărit şi bine înţels.
-De-acord! aprobă, în fine, bunicul, acomodat cu atmosfera.
Şi unde nu-i dă drumul copilul în clar, cu accent frazeologic potrivit istorioarei:
,,Patru picioare intră în bucătărie, unde nu prea e lăsat…
Şmechereşte, fură un picior de la două picioare.
Două picioare ridică trei picioare şi îl aruncă după cinci picioare.
Cinci picioare aruncă un picior şi se ascunde sub patru picioare, unde găseşte şi nu roade nici un picior.”
-Ce s-a petrecut aici? se interesează cel mic, ţintuindu-şi, pe rând, bunicii rămaşi uluiţi…
Ei?! bagă mai pe scurt întrebarea Bebelu’.
După minute de aşteptare, se ridică iute de pe scaun şi-l îndeamnă pe tăticu-său:
-Știi, zic, să-i lăsăm să se gândească în linişte! Tu ascultă la mine şi notează ghicitoarea pe-o hârtie, vrei?!
Apoi, arătându-se îngăduitor, le propuune:
-Ȋmi daţi ce răspuns vreţi la telefon diseară până la ora nouă?! După, sunt ocupat cu <Mai pune un pobete cu capa!>.
Rămâneţi aici, nu folosiţi nici cărţi, nici telemobile, nici ajutor de la prieteni! Singuri, singurei îmi daţi răspunsul!
*
Nota mea!
Ce trebuia răspuns?!
<O pisică (patru picioare) intră în cameră şi fură un copan de pasăre (un picior) de la un om (două picioare).
Omul ridică un scăunel cu trei picioare (trei picioare) şi îl aruncă după pisica ce duce copanul în bot(cinci picioare).
Pisica lasă copanul şi se ascunde sub masă (patru picioare), unde îşi curăţă boticul>.
Mi s-a-ntâmplat?! Ori am visat?! Oricum, trebuie s-accept finalul! Cam aşa mormăiam eu alaltăieri în faţa computerului…
Tocmai încheiasem o dispută cu nevastă-mea. Mă dovedise! Şi nu-miscuzam înfrângerea!
Exceptând aplombul comunicării, mă izbeşte permanent la ea logica enunţului şi argumentaţia.
Câştigă totdeauna! Şi ce mă oftic! Nu recunosc în ruptul capului, dar, când se-ntâmplă, mă dau obosit şi-n căutare de… relaxare imediată.
Ca un făcut, victoria consoartei mă marchează într-atât… încât alerg s-o înşir între Petrecutele, cum mi-am intitulat amintirile, un fel de jurnal, de citit să râd când n-oi mai fi în stare să mai fac haz de necaz.
Ciorovăiala de azi pornise de la competitivitatea valorică între bărbaţi şifemei. Începuse la cafeaua matinală şi, la vremea cinei, scorul era nedecis!
Evidenţa egalităţii nu-mi venea la socoteală, pe de-o parte, pe de alta, orgoliulde soţ al unei femei deştepte, de neînvins, îşi zâmbea…
Deci, se cerea şi-o dovadă obiectivă pentru înclinarea balanţei de partea unuia!
De partea cui?! mă-ntrebam niţel neliniştit în avans… Doar ştiam ce-i poate capul nevestei mele!
Şi chiar ea promitea să-mi dea supremul argument pentru asta…
Mă linişti decretând culantă că eu voi alege învingătorul!
Şi-aminti un fapt devenit viral pe Facebook. Era vorba despre un transplant iminent de creier.
Beneficiarul ar fi fost un bărbat între două vârste cu multe obligaţii personale, plus datorii mari la bănci.
Supravieţuise unui accident rutier, însă trauma suferită la cap îl previziona incapabil de o viaţă normală.
Ca pater familiae, decidentul până atunci în toate cele nu putea hotărî de nici un fel…
Soţia şi fiii optaseră pentru transplant de creier, deşi fuseseră avertizaţi de consultantul medical despre riscurile operaţiei.
Insuficient experimentat, procedeul se vădea periculos. Se adăuga şi costul extrem de mare al noului organ, în achiziţionarea căruia nici un asigurator nu contribuia cu nimic! Şi doar un creier de bărbat ar costa 50000 de euro!
Dar unul de femeie? aruncase timid soţia bolnavului.
Răspunsul medicului stârnise o grozavă rumoare printre cei ce-auziseră: doar 2000!
Urmaseră clipe jenante. Bărbaţilor din anturaj nu le venea să privească în ochi doamnele. Ce mai?! Era stânjenitor!
Auzind spusele soţiei mele, încercai cu şoşele, cu momele, s-o îmbărbătez, să-i reamintesc atuurile avute, care şterg cât de cât minima dotare cerebrală a femeilor.
Chiar o apucai protector pe după umeri, ca ultim gest de consolare.
Abandonându-se pisicoasă îmbrăţişării, învinsa mă puse la-ncercare întrebându-mă de unde cred c-ar surveni diferenţa de preţ?
Acum e acum?! îmi zic scotocind în cap răspunsul şi presimţind cumva NENOROCIREA!
Aşteaptă ea, ce-aşteaptă, apoi îl citează pe medicul uşor fâstâcit: <Cele femeieşti costă mai puţin pentru că sunt creiere folosite, rodate! Celelalte sunt ca noi! >
Ultimele vorbe îmi închid pentru multă vreme gura.
Fără legătură cu scorul final, dau semnele mele de oboseală şi pretind spaţiu de relaxare…
Nici nu se putea să fie altfel… în prima zi de renunţare la mizeria de… restricţii, se pronunţă Pati, extrem de înfericită c-a mai apucat şi ea o noapte cu dans şi…exuberanţe.
-Să nu-mi spui c-ai tras şi pe nas, şerico?! o bănuieşte Mela privind-o extrem de iscoditor, încât Pati e gata să-i spună tot, tot…
În fond, nu poate să-i ascundă cine ştie ce, fiindcă nu-i se întâmplase nimic formidabil, exceptând fericirea de a se învălui în muzică şi de a dansa?!
Chiar de ar fi trebuit să-i ascundă ceva, n-ar fi putut, că nu poate să-şi ţină gura, fiindcă-n copilărie ar fi mâncat ghiare de găină, după spusele străbunicii, adică varsă tot, tot, chiar şi laptele supt de la sânul mamei, când se spovedeşte.
Când îşi aminti de râcâitul găinuşelor prin ogradă, râse înviorată, gata să descopere în cele trăite la club un ceva demn să fie calificat ca nostim… bun de povestit.
*
-Dacă mă gândesc, totul a fost provocator, stârnitor, stimulator pentru declanşarea endorfinelor! reia discuţia Pati, dar numai până la un punct, marcă un minim al serii trecute.
-Auziţi la ea, oameni buni, se opreşte din spălatul ceştilor de cafea Mela.
Ce, mă rog, ţi-ar fi putut stopa euforia, dac-ai venit acasă în zori, ca s-aibă ce trece în catastif madam’ Cati şi să te pârască mamă-tii, la telefon ori direct?!
Pati nu-i consideră comentariul de luat în seamă, căci i se acrise de activitatea de pârâcioasă patentată a gazdei şi ajunsese imună…
Oricum, era majoră acum, doar avea un pol de ani, cum glumea tanti Surica, vecina de la mezanin, care-şi măsura etatea doar în decenii, neconsiderând unităţile de la o decadă la următoarea.
-Să fi fost trecut de miezul nopţii, când, după cele cinci, şase ore de zgâlţâială, mă odihneam la bar sorbind o Fanta, când m-am trezit încercuită de rotativele vultureşti ale unui vlăjgan cât casa, îmbrăcat cumsecade, pletos, nu chel ori ras tătăreşte, cum e azi toată zutina, chipurile, în trend…
Mi se-alătură, comandă o plată… Părea normal, până să m-abordeze indiscret.
Fără un salut, începe un interogatoriu de telenovelă, care mi-a stârnit râsul, apoi, indignarea, iar acum… încerc uitarea!
*
-Îmi dai şi mie numărul perechilor tăi de pantofi, baby?! îşi începe c-un glas baritonal asediul necunoscutul, nedoritul, dar binefăcutul.
-De ce aş face aşa ceva?! îi răspund eu cu întârziere, chiombindu-mă la cupola clădirii, descoperind chiar în momentul ăla că era străluminată de beculeţe întruchipând ştiutele constelaţii magnifice, dar vizibile în clar cu ochiul.
-Fiindcă e o legătură între asta şi numărul iubiţilor, se zice, rosteşte cu emfază băgăreţul.
Din momentul ăla, mi-amintesc, m-am simţit ambetată… Dar nu ştiam de ce! Alcoolice nu îngurgitasem, sănătoasă eram, dansul îmi priise… Şi totuşi… simţeam o leşuială, darling…
Abia târziu am decuvertat cauza leşinului!
Era pur şi simplu reacţia mea – stare vomitivă – în faţa unui berbant care se dă astfel, nesocotind ce atuuri are exceptând… inocenţa, adică, lipsa expertizei şi… prostia.
După ce-am aspirat parfumul unui şerveţel umed, găbjit în gentuţa-mi pe neve şi mulţumită că-i arătasem indiferenţa mea prin atare pierdere de timp, îl privesc obraznic printre pleoapele-mi dese, îngroşate de rimel şi-i arunc:
-N-am iubiţi… idem pantofi… obişnuiesc adidaşi…
Şi, pe clipă, îmi salt un picior din întuneric şi-l proiectez în baia de lumini curcubeice din club, de-l năucesc, nu alta!
De fapt, acu-mi dau seama că şi alonja, şi încălţămintea erau gigea, başca frumuseţea mea de picior!
Îi venise acum lui rândul să mestece gânduri…
Între timp, mă recunoaşte Mielu, fost coleg de liceu, prin jaful ăla luminiscent şi, să nu mă deranjeze, îmi întinde smartul, îi scriu telefonul, mă pupă ţocănit pe frunte, salută şi… zboară.
-Păi, nu ştii că bărbaţii sunt precum pantofii? îşi reia inopinat ţicneala partenerul meu.
Simt c-am un ascendent valoric dinspre tot ce-nfăţişez plus pupicul de la Mielu şi îi azvârl ciosvârta:
-Adică?! sunt vagamente curioasă.
-Cei care îţi plac, te costă… îşi afişează el teoria.
Intru-n joc şi, nici una, nici două, îl năucesc:
-Astăzi, şi unii, şi alţii nu merită păstraţi mai mult de un sezon. De vină-i calitatea… mult, mult sub standardele pieţii!
Ca la tenisul de masă, băgăreţul în treabă pasează echivocul: -Dacă nu îi cauţi potriviţi, s-ar putea să te bată… şi se joacă de-a compătimirea oftând. -Cei comozi nu te atrag, iar cei, care te atrag, nu întotdeauna se lasă… adaug îndoielnic. Oricât te-ai strădui, nu devin maleabili. De-aia, merită lăsaţi la uşă… îl şicanez. N-ai decât să-ţi alegi măcar doi… unul singur nu e de ajuns decât pentru Cenuşărese, mă dau doctă şi-n poveşti, şi-n experienţe cu bărbaţi şi pantofi.
Îl observ cum se precipită şi-mi aruncă nadă:
-Dar, să ştii, lumea te judecă şi-n funcţie de ei.
Domniţele din preajmă te invidiază pentru ai tăi, iar tu le invidiezi pe alte femei pentru ai lor.
Aşa-i?! Pierzându-mi răbdarea, că la ora pacienţei am absentat la şcoală, decid solenel, chir marţial, pot zice:
-Până la urmă, cred că şi unii şi ceilalţi trebuie călcaţi în picioare, nu?!
După finişul, cred, surprinzător pentru omuleţul fraier ce mă acroşase supraevaluându-se, încep să râd nebuneşte, îmi termin doza de răcoritoare, mă salt şi, fără să-l privesc, concluzionez:
-Nu mereu fetele-s naive ca nişte ciubote, nu crezi?!
După luni de căutări prin magazinele de antichităţi – foarte răsfirate prin oraşul în care se mutase nu de mult – găsise exact ceea ce-şi dorise: un covoraş persian cu arabescuri de o cromatică bogată şi atât de proaspătă, de ai fi zis că e chiar nou.
Îi amintea de copilărie, de povestea covorului fermecat, de atâtea miracole, crezute şi iar crezute de copilaşul bălai şi subţirel de odinioară! Şi, aidoma aceluia, îi trecu fulger prin gând: „dacă e fermecat?!”
Îşi zâmbi concesiv eului său şturlubatic şi atât de… infantil.
Îl aranjă la fereastră, sub măsuţa de mahon, luată nu de mult, de la un buquinist de pe malul Senei.
Pe măsuţă îi găsise loc telefonului, unicul obiect adus cu el din ţară. Şi acesta era deosebit!
Silueta-i amintea privitorului de primele modele de telefoane, căci avea furca urcată pe un mic piedestal lucrat în fildeş încrustat cu filigrane executate cu măiestrie. Din argint şi fildeş era şi receptorul delicat, aproape fragil la o simplă privire. Cordonul de conectare la priză era învelit într-o textură ivorie.
Ce mai, era o adevărată bijuterie!
Singura supărare era că, de la venire, telefonul refuza să fie funcţional…Căutase, chiar şi pe Internet, un meşter.
Veniseră vreo şapte! Dar nu dovediseră competenţa impusă de telefonul lui.
O explicaţie plauzibilă nu i se dăduse. Toţi îi sugeraseră să considere aparatul doar piesă de muzeu.
Chiar şi copiii îl sfătuiseră să utilizeze exclusiv mobilul, drept pentru care îi dăruiră un aparat mult modernizat faţă de cel avut.
Acceptase şi sugestiile, şi mobilul ca să nu le strice ideea că-i fuseseră de ajutor, dar în sinea lui spera că într-o zi -cât de curând- telefonul, dragul său telefon avea să funcţioneze!
Se luă cu perfectarea „simezei” din odaie, lăsând uitată suferinţa legată de telefon. Dejună, apoi îşi făcu siesta lângă o ceaşcă de cafea turcească până termină de „feuilletat” jurnalul. Pe urmă aţipise, ca mereu, un pătrar de ceas.
Când se trezi, i se păru că dormise ore întregi, aşa se simţea de odihnit! Şi, îndemnat de bătăile pendulei, se aşeză la calculator pentru a-i servi porţia de versuri din ziua aceea.
Fără a sta mult pe gânduri, se pomeni trecând drept titlu cuvântul COVORUL. Versurile îi curgeau din degete pe tastatură, mai iute decât alte dăţi, întruchipând un elogiu baroc scumpei sale achiziţii.
Când termină, se ridică îndreptându-se tinereşte spre covoraş, păşind delicat peste margine.
Nu apucă să-şi găsească poziţia de echilibru, că îl surprinse plăcut o sonerie cunoscută de telefon. Maşinal, apucă receptorul.
De la capătul firului îl ferici vocea unui bun amic din ţară. Conversă ca în transă, abia stăpânindu-şi emoţia ce-i venea din faptul că, după ani şi ani, acesta îl găsise şi, culmea, vorbeau tocmai de pe dragul lui telefon!
Apucă în mâini aparatul aşezându-se pe fotoliu şi cercetându-l. Formă apoi numărul copiilor. Dar telefonul se arăta îndărătnic, nesupus…
Îl aşeză la loc pe măsuţa de pe covoraş. Pe dată, telefonul îşi făcu datoria!
Vorbi cu fiica sa de multe, dar nimic despre telefon. Avea să fie taina tainelor menirea covorului său…fermecat.
-Nu mă mir de ce-mi zici, grăieşte Valeria Bărbat, luând seama la cât eram de încotoşmănat şi la habitaclul meu, primitor precum un iglu pentru cineva sumar înveşmântat…
E prietena mea de-o viaţă şi medic generalist cunoscut şi recunoscut în Capitală, extrem de agreată în anturajul meu.
Telefonul ei e numărul SOS! între contactele mele.
A fost apelată de vecinul meu, Roman, când m-a descoperit interpretându-l pe Gerilă la şase dimineaţa! Știindu-mă bolnav, el trecuse pe la mine să mă vadă.
Biata, speriată, a venit urgent, dornică să mă salveze.
Pe moment, mă ruşinez de lipsa-mi de participare… neştiind să-i relatez repejor vreun indiciu folositor…
-Și eu sunt stupefiat! mărturisesc simţindu-mă vinovat, de parcă recunoaşterea m-ar exonera.
-Simptomatica ta se cheamăhipotermie, mă lămureşte ţocănind prepuielnic din buze… minute în şir.
Suntem în Săptămâna Luminată şi-mi vine un gând zgubiliticos…
Cu restricţiile religioase din zilele astea, poate nu s-ar cuveni să lucreze?! mă refer la Valeria şi, pe loc, eliberez un râs sacadat, care-mi solicită in extemis cordul, şi-aşa derutat de zgâlţâielile trupeşti, de zile-n şir fiind răcit bocnă.
Trec rapiduleţ într-o stare de slăbiciune anturată de greaţă şi tinitus…
*
-Ai leşinat! mă lămureşte Valeria pe ton cald, privindu-mă de sus, căci eu sunt lungit pe covor unde, pesemne, m-aruncase dispariţia uzului raţiunii…
Se vede că pierderile de căldură ale organismului au depăşit capacitatea de procesare calorică, conduce lămuririle…
Apoi, o trece pe sotto voce: primăvară călduroasă… nici o imersiune în lichid rece… nici anturajul vreunui ambient polar… nici vestimentaţie sumară…
Doar caloriferul rece sa fi condus la pierderea stării de conştientă şi a mobilităţii?
*
-Hei, hei! Ia trezeste-te! aud îndemnul Valeriei.
-Cum?! Ce zici?! reacţionez, acum, exagerat de participativ, vrând s-aflu cum de-am revenit la realitate, încercând să mă desfac din balotul de pături în care ajunsesem în vremea leşinului.
Doctoriţa mă lămureşte scurt:
-Hipotermia încetineşte toate funcţiile fiziologice, sistemul cardiovascular şi respirator… diminuează concentrarea nervoasă… scade acuitatea mintală, timpul de reacţie neuromusculară şi rata metabolismului…
Asta ţi s-a întâmplat…
Termoreglarea corpului încetează sub 30 °C, află, iar organismul trebuie să beneficieze de o sursă externă de căldură pentru a se reîncălzi şi activa…
Eşti sub incidenţa hi-po-ter-mi-ei! reia tărişor, şi pentru că mă bănuieşte asurzit de leşin, şi ca recunoaştere a competenţelor sale… gândesc eu şi iar mă-nveselesc!
Şi cum să fiu altfel, când observ lângă fotoliul în care stau o… aerotermă?!
-Dar dumneaei?! mă reped… Eu nu posed aparate de consum excesiv a energiei electrice… declar stânjenit, că sunt aşa de răpciugos materialiceşte de când cu… criza generalizată.
Salvatoarea mea zâmbeşte viclean şi-mi răspunde apăsat:
–Ți-a trimis-o Primăreţul Capitalei!
Am apelat numărul de urgenţă al Primăriei < SOS! SENIORII! >, cerând sprijin pentru cazul tău…
Şi s-au executat imediat: aerotermă, pături, ceva costume de casă, două halate, ciorapi groşi, papuci îmblăniţi, căciulite, fulare, mănuşi, o buiotă şi chiar o pernă pentru apă caldă! Află! Sunt aici toate!
Privesc perplex la Valeria, apoi prin preajmă.
Zăresc pe masa ovală minunăţii de cutii, pacheţele frumos şi chemător colorate, citrice…
Mă zgâiesc precum viţelul înaintea porţii noi şi-ntreb nonverbal:
-….?! zic sprâncenele mele stufoase şi ochii holbaţi, neluându-mi privirea de la colcovanul de tezaur alimentar, remis unui primitor de pensie… delicată, simţitoare şi aproape lipsită de importanţă materială…
-Acolo-s surse de proteine ca să rezişti… la frig, adică ceaiuri, îndulcitoare din plante, supe, lactate concentrate, produse din carne…
-Din mijlocul mesei ne face cu ochiul şi o canăfiltrantă de apă Laica! Aşa-i?! mai mult strig decât semnalez!
Sunt pentru mine?! vreau confirmarea înavuţirii, dar…
*
Afară e lumină. Încep o nouă zi?! Mulţumesc, Doamne!
Mobilul sălbaticilor de la etajul de sus urlă a jale în multiple rafale. Insistă să-i răpească paturilor, dar în zadar!
Mă străduiesc să-i tolerez încă o zi şi mă ridic din aşternut.
Dau perdeaua într-o parte… Văd şi soarele luând seama sfios la geamul meu. Parcă m-ar îmbia să-l deschid!
Mă-ncăpăţânez să n-o fac… Poate mai încolo, gândesc… către prânzul cel mare…
M-aşez pe marginea patului alături cu stiva lucrurilor de zi…
Cât priveşte spălatul, brrr, lasă-l încolo!
Dar întâi să lepăd hanţele de noapte, nu?! fabulez, apucat de-o ură nefirească pentru zodia de apă căreia îi sunt atribuit.
Încep să-nlătur cu mare precauţie bulendrele ce m-au înfăşurat astă-noapte, de teamă să nu mă usture dezlipirea…
Cu ochii închişi de temere, esfoliez întâi stratul de dinafară, adică halatul de prosop groscior… Deja mă ia cu fiori!
După ce mi-am făcut mâna, mă reped şi smulg rapid sveterul de lână, bluza de pijama, fularul flauşat şi cămaşa de corp…
Mă descotorosesc şi de pantalonii de pijama, precum şi de cei doi de trening, dintre care, unul, de fâş care-mi ţine aburul corpului…
Sunt în vrie, ce mai?! Dau fuguţa la baie! Curge o apă ca gheaţa!
Ridic disperat ochii-n tavan, gândind că, totuşi, e aprilie… şi anunţate 20 de grade?!
Mă redresez amintindu-mi că încălzirea, intermitentă şi anemică-n sezonul rece, a fost tăiată de-o lună…
Mă-nvârtoşec zicându-mi să n-am grijă! Şi ieri a fost la fel şi… n-am dat ortul…
Ca şi când m-aş găsi la spălătorul pentru apţi-serviciu militar, dau drumul cascadei frisonante şi mă ung cu lichidul izbăvitor de orice temeri pe chip, grumaz, umeri, braţe…
Mă tamponez c-un prosop confundându-l c-un articol sanitar de calmare a nevricalelor în care m-au vârât polarii stropi lăsaţi de ţuţuroi…
Revin în dormitor să-mi preiau schimbul de zi, în fapt, un tumul de obiecte textile, neatractive şi ele, iar, în ceasul dimineţii, reci, reci, fiindc-au preluat aceasta aroganţă de la temperatura camerei.
Îmi fac inimă chemând pe nume maieul, şemizeta de diftină, vesta de mohair… halatul de molton…
Tremur precum aspicul… Dinţii se contaminează şi ei… de m-apucă bâţul!
Mi-e frig, dar mi-e greu cu atâtea pe mine… trimit Edilul General ad matrem suam… şi, azvârlind pe spinare jambirbocul tatălui meu defunct, înfericit că n-am dat la ghenă minunăţie de loden, păşesc pe patinoarul de gresie înspre bucătărie să-mi fac ceaiurile zilei ăsteia vernale… Vernală, pe naiba?! mă autodenigrez pentru că nu deţin proprietatea exactă a termenilor şi mă trezesc tânjind: Ce bine mai era în visul de azi-noapte?! Aveam de toate… chiar… şi-aerotermă!
ANGELA DINA 