-Aseară la club a fost… o nebunie!
Nici nu se putea să fie altfel… în prima zi de renunţare la mizeria de… restricţii, se pronunţă Pati, extrem de înfericită c-a mai apucat şi ea o noapte cu dans şi…exuberanţe.
-Să nu-mi spui c-ai tras şi pe nas, şerico?! o bănuieşte Mela privind-o extrem de iscoditor, încât Pati e gata să-i spună tot, tot…
În fond, nu poate să-i ascundă cine ştie ce, fiindcă nu-i se întâmplase nimic formidabil, exceptând fericirea de a se învălui în muzică şi de a dansa?!
Chiar de ar fi trebuit să-i ascundă ceva, n-ar fi putut, că nu poate să-şi ţină gura, fiindcă-n copilărie ar fi mâncat ghiare de găină, după spusele străbunicii, adică varsă tot, tot, chiar şi laptele supt de la sânul mamei, când se spovedeşte.
Când îşi aminti de râcâitul găinuşelor prin ogradă, râse înviorată, gata să descopere în cele trăite la club un ceva demn să fie calificat ca nostim… bun de povestit.
*
-Dacă mă gândesc, totul a fost provocator, stârnitor, stimulator pentru declanşarea endorfinelor! reia discuţia Pati, dar numai până la un punct, marcă un minim al serii trecute.
-Auziţi la ea, oameni buni, se opreşte din spălatul ceştilor de cafea Mela.
Ce, mă rog, ţi-ar fi putut stopa euforia, dac-ai venit acasă în zori, ca s-aibă ce trece în catastif madam’ Cati şi să te pârască mamă-tii, la telefon ori direct?!
Pati nu-i consideră comentariul de luat în seamă, căci i se acrise de activitatea de pârâcioasă patentată a gazdei şi ajunsese imună…
Oricum, era majoră acum, doar avea un pol de ani, cum glumea tanti Surica, vecina de la mezanin, care-şi măsura etatea doar în decenii, neconsiderând unităţile de la o decadă la următoarea.
-Să fi fost trecut de miezul nopţii, când, după cele cinci, şase ore de zgâlţâială, mă odihneam la bar sorbind o Fanta, când m-am trezit încercuită de rotativele vultureşti ale unui vlăjgan cât casa, îmbrăcat cumsecade, pletos, nu chel ori ras tătăreşte, cum e azi toată zutina, chipurile, în trend…
Mi se-alătură, comandă o plată… Părea normal, până să m-abordeze indiscret.
Fără un salut, începe un interogatoriu de telenovelă, care mi-a stârnit râsul, apoi, indignarea, iar acum… încerc uitarea!
*
-Îmi dai şi mie numărul perechilor tăi de pantofi, baby?! îşi începe c-un glas baritonal asediul necunoscutul, nedoritul, dar binefăcutul.
-De ce aş face aşa ceva?! îi răspund eu cu întârziere, chiombindu-mă la cupola clădirii, descoperind chiar în momentul ăla că era străluminată de beculeţe întruchipând ştiutele constelaţii magnifice, dar vizibile în clar cu ochiul.
-Fiindcă e o legătură între asta şi numărul iubiţilor, se zice, rosteşte cu emfază băgăreţul.
Din momentul ăla, mi-amintesc, m-am simţit ambetată… Dar nu ştiam de ce! Alcoolice nu îngurgitasem, sănătoasă eram, dansul îmi priise… Şi totuşi… simţeam o leşuială, darling…
Abia târziu am decuvertat cauza leşinului!
Era pur şi simplu reacţia mea – stare vomitivă – în faţa unui berbant care se dă astfel, nesocotind ce atuuri are exceptând… inocenţa, adică, lipsa expertizei şi… prostia.
După ce-am aspirat parfumul unui şerveţel umed, găbjit în gentuţa-mi pe neve şi mulţumită că-i arătasem indiferenţa mea prin atare pierdere de timp, îl privesc obraznic printre pleoapele-mi dese, îngroşate de rimel şi-i arunc:
-N-am iubiţi… idem pantofi… obişnuiesc adidaşi…
Şi, pe clipă, îmi salt un picior din întuneric şi-l proiectez în baia de lumini curcubeice din club, de-l năucesc, nu alta!
De fapt, acu-mi dau seama că şi alonja, şi încălţămintea erau gigea, başca frumuseţea mea de picior!
Îi venise acum lui rândul să mestece gânduri…
Între timp, mă recunoaşte Mielu, fost coleg de liceu, prin jaful ăla luminiscent şi, să nu mă deranjeze, îmi întinde smartul, îi scriu telefonul, mă pupă ţocănit pe frunte, salută şi… zboară.
-Păi, nu ştii că bărbaţii sunt precum pantofii? îşi reia inopinat ţicneala partenerul meu.
Simt c-am un ascendent valoric dinspre tot ce-nfăţişez plus pupicul de la Mielu şi îi azvârl ciosvârta:
-Adică?! sunt vagamente curioasă.
-Cei care îţi plac, te costă… îşi afişează el teoria.
Intru-n joc şi, nici una, nici două, îl năucesc:
-Astăzi, şi unii, şi alţii nu merită păstraţi mai mult de un sezon. De vină-i calitatea… mult, mult sub standardele pieţii!
Ca la tenisul de masă, băgăreţul în treabă pasează echivocul:
-Dacă nu îi cauţi potriviţi, s-ar putea să te bată… şi se joacă de-a compătimirea oftând.
-Cei comozi nu te atrag, iar cei, care te atrag, nu întotdeauna se lasă… adaug îndoielnic. Oricât te-ai strădui, nu devin maleabili. De-aia, merită lăsaţi la uşă… îl şicanez. N-ai decât să-ţi alegi măcar doi… unul singur nu e de ajuns decât pentru Cenuşărese, mă dau doctă şi-n poveşti, şi-n experienţe cu bărbaţi şi pantofi.
Îl observ cum se precipită şi-mi aruncă nadă:
-Dar, să ştii, lumea te judecă şi-n funcţie de ei.
Domniţele din preajmă te invidiază pentru ai tăi, iar tu le invidiezi pe alte femei pentru ai lor.
Aşa-i?!
Pierzându-mi răbdarea, că la ora pacienţei am absentat la şcoală, decid solenel, chir marţial, pot zice:
-Până la urmă, cred că şi unii şi ceilalţi trebuie călcaţi în picioare, nu?!
După finişul, cred, surprinzător pentru omuleţul fraier ce mă acroşase supraevaluându-se, încep să râd nebuneşte, îmi termin doza de răcoritoare, mă salt şi, fără să-l privesc, concluzionez:
-Nu mereu fetele-s naive ca nişte ciubote, nu crezi?!
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns