Sânzioara

În ajun, Sânzioara, fata lui Tone, nu-şi aflase liniştea ziulica-ntreagă.

Când cântaseră întâi cocoşii, făcuse ochi, se-mbrăcase la iuţeală, dereticase prin odăiţa somnului, deschisese geamurile în toată casa.

Şi toate le făcuse pe lumina ochilor! N-aprinsese lampa, să nu intre lighioanele înaripate, să bâzâie mâine, de Sânziene, prin răcoarea zidurilor…

Uitase, pesemne, îngrijata fetică, foile de nuci ce se-odihneau pe la icoane, adevărate sperietori pentru bâzâitoare, căci le-alungau cu mirozna lor pe muscuţe?!

După o ţâră de somn c-un vis în lumini de curcubeu, aştepta… Oare ce?! O-mplinire, o-ntristare?!

Se făcea că Telu, băiatul ăl mare al ţârcomnicului, trecea în susul şi-n josul uliţei într-o preumblare de unul singur şi fără de-nţeles, trăgând cu ochiul înspre ograda ei, fără oprire, fără să strige,…

Şi era în basmul visat o lumină şi nişte ciripăieli bucuroase, de parc-ar fi avut de sărbătorit cine ştie ce?!

Se trezise în vreo două daţi, adormind iară şi visând acelaşi lucru… Rămase c-o părere de rău: de ce Telu nu-i dase bineţe?!

*

Când clopoţeii zorilor sunară la geam, o aflară pe Sanzioara bătând mătănii la icoana Sf. Ion cel Nou de la Mitocul Străjerului din capul satului. Ştia rostul rugăciunii aici şi aştepta împlinire…

După închinare, tânăra, dăruită de Domnul cu chip curat şi mândru, pierdu de pe fruntea boltită ce se-arăta de sub cordeaua albie, orice ingrijorare…

În loc s-apuce spre casă, îndemnă repejor către lot. Acia, culese o legătură de spice unduioase şi le-nfăşură în şorţul strâns de mijloc… aşa, să nu le vadă nici ochi de Soare, nici ochi de om…

Când socoti douăsprezece fire sângerii de maci, vru să iasă din lan, dar zări cu coada ochiului şi-o pâlpâire albăstrie aducând cu ochii lui Telu.

Întâi crezu c-are vedenii, dar luând seama bine, înţelese! Era un mac topit în culoarea cerului!

Se-aplecă şi-l smulse molcuţ din locul său, strecurându-l pe sub iie cu floarea lângă inimă.

Apoi se-ndreptă către gospodărie, unde-i apărură-n faţă îndatoririle zilei.

*

Trebălui cât fu lumină. Puse toate la ordinea ochiului. Stropi bătătura după ce udă răzoarele de flori din faţa porţii..

Avusese în toate spor şi era încredinţată că mămică-sa, plecată de ani buni, o privea de Sus mulţumită, că n-a lăsat pe pământ o fetică îngălată-n lene şi necredinţă…

Când soarele-şi cătă de ducă, împleti din spicele şi macii culeşi un brâu, îl duse-n odaia de somn şi-l aşeză pe căpătâiul învelit cu o faţă albă… Ştia ea socoata!

După o scaldă-ndelungă, copila îmbrăcă o cămeşoaie albă şi largă, bău o stacană de lapte, făcu largi cruci la icoane şi-şi căută somnul în crivatul răcoros….

*

Se făcea cum chiote, larmă, râsete iuţi de copile sparg zările înfigându-se ca nişte ace în urechi şi în inimi! Venea dinspre ele o boaaare?! Mireasma de flori şi de spice… de ierburi…

Şi-n poarta Sânzioarei stătură. O strigară ca la şcoală pe nume, să vină s-arate cingătoarea făcută… E musai, altfel… o păţeşte!

Aţâţată de strigări, trezita n-apucă să-şi strângă-n cozi pletele bălane şi nici să dezbrace cămeşoiul în care dormise.

Îşi luă cingătoarea şi-n ciob de mirază se ochi pentru-o minută. Ce văzu îi plăcu şi se duse-n ogradă, înveselită pe clipă…

Când se găsi în faţa lor, rusalcele o înconjurară jucând, râzând ca nişte zănatece, lăudându-i cingătoarea. O împinseră înaintea lor, alegând-o ca Primă Drăgaică !

Înfericită, Sânzioara îşi luă rostul, mergând în frunte şi-ndemnându-le să se veselească pe mai departe.

La prima răspântie, le-apăru-n cale buluc de feciori semeţi îndemnat, fără păs! Doar unul, cu fruntea plecată uşor, lua seama pe sub sprâncene curios, dar nu temător.

Nebunele de Sânziene le dădură ocol degrabă, lovindu-i cu ierburile, de-i lăsară molateci, bolnăviori, chiar… scriviţi?! Aşa pedeapsă le daseră pentru semeţia lor şi îngâmfarea peste măsură!

Doară cu Telu se purtară molcom, îi cântară de drag, l-apucară de mâini, stropindu-l cu roua nopţii din belşug, încingându-i cu flori de cicoare mijlocul, ca să fie mereu vârlav şi-n bine….

Apoi, i-o îmbrânciră-n braţe pe Sânzioara, hohotind ca zălude, fugind mai departe, grăbite.

*

Îmbrăţişarea o trezi pe Sânzioara, răpindu-i fericirea din vis. Oftă a odihnă după cazna frumoasă văzută azi-noapte, se repezi de-şi răcori obrazul cu apă, îşi luă haine curate din lada cu zestrea, încălţă în picioare cipici noi, se-nchină la icoane şi-o porni spre portiţă.

Acolo, minune! Telu adăsta.

Se plecă înduioşat a bineţe apucând-o de mână şi rugând-o blânduţ:

-Azi e târg mare-n Băila! Şi zarvă, şi cântec, şi joc, ştii?! N-ai vrea să megem în doi?!

-O, o, o?! De când aştept aşa îndemnare?! răspunse vesel Sânzioara ciupindu-şi un braţ, doar să vadă că-i trează…

Read Full Post »

Mișculații literare

La cenaclul nostru, Alfa şi Omega-i zice, sunt mulţi scriptori, unii, scribi la texte, alţii chiar… scriitori.

Boss, Preşedintele Cenaclului şi-al Editurii omonime e ferice! Nu-l preocupă calitatea înscrisurilor, ci cantitatea! Profitu-i să meargă, în primul rând!

Fostul funcţionar de cadre cândva n-are treabă cu literatura, doar cu paginaţia şi numărul exemplarelor multiplicative ale cuantumului literelor înşiruite…

Îşi cunoaşte muşterii şi, când le ştie potenţa financiară, se fericeşte, zicându-şi c-are balta peşte…

Pe lâng-aşa responsabil de imprimări, nu prea s-au aciuit critici valoroşi! Cei înzestraţi şi remarcaţi de viaţa literară au fugit ca dracul de tămâie, nu alta!

Au rămas unii ştiutori, dar cu vicii – lenea, paharul, lipsa de verticalitate etc. De-asta, când vreunul are condei, e asaltat, folosit in extremis şi-ncercuit, doar, doar va ceda vicleşugurilor întreţesute de Boss…

Acesta îl pune la treabă ca, vorbind despre un volum, să dea bine în şedinţa Cenaclului, că de, poate mai vin şi străini de meteahna lăcomiei culinare şi bahice la o lansare de carte!

Cel mai solicitat este un critic de când lupu’ căţel, apreciat între oamenii de breaslă şi care semnează Grifu. Atât iscăleşte şi e recunoscut!

Nu prea ştiu mulţi de ce şi-a luat pseudonimul ăsta. Iar cei cu auz de filologi au descoperit semeţia omului conştient de sine ilustrată de nume!

Toţi îl plac! Şi Boss îl pune la muncă şmenindu-i câştigul… Băiat fin, Grifu se face că n-aude, n-a vede, interesat să citească şi s-aibă de câte-o ţuicomicină că, alergic fiind la multe, se dă guturăit întruna şi cu nasul picurând.

*

Boss îl recomandă pe Grifu unui proaspăt membru al Cenaclului Alfa şi Omega:

– Când e gata cartea, v-o editez imediat şi o prezintă Grifu, critic priceput.

Novicele, nedus prea des la biserică, îl miroase pe Boss:

– Cred că, înainte de a v-o încredinţa spre tipărire, ar trebui s-o citească, să vă asigure că vă onorează prin calitatea literară, nu?!

– Mă rog, mă rog! răspunde înţâfnoşat editorul flămând. Mă gândeam că vă grăbiţi…

– Graba strică treaba! îl pune la punct autorul, înţelegând că Boss e un mare nemernic… că nu vrea ca Grifu să semneze prefeţe care să-i lărgească cercul apreciatorilor…

*

Pe Grifu îl asaltează şi înfricoşaţii de concurenţă, unii dintre cei ce se dauliteraţi populari şi cărora nu le sunt dragi prea mulţi confraţi recognoscibili ca valori.

Dintre ăştia, Miazăzi îndrăzneşte c-un tele-fon:

– Măi Grifule, scuze, te ştiu de calitate! Ţi-a dat Silca volumul de proze… Scrie binişor, după cum ştim! Apreciaz-o drept pe ’mneaei, dar nu exagera! Fiind femeie, trebuie că-i orgolioasă şi e-n pericol să i se urce la cap elogiile tale. Aşa că fii rezon şi cumpătat, vericule!

Apropo, când mergem la o berică, să mai stăm la taclale?! Eşti invitatul meu, doar să-mi zici momentul! mai rosteşte apelantul şi-nchide.

De ce?! Poate se teme că invitatul ar avea timp chiar şi-nainte de-a o încondeia pe scriitoare.

– Ascultă Grifule, hâc! i se adresează curajos nevoie mare Canava, epigramistul Cenaclului, la protocolul oferit de Boss cu ocazia sărbătoririi onomasticii sale şi, clar, şi-a unor daruri ce-aştepta de la toţi.

Ţine-n mână o sticlă de spumos pe jumătate sorbit şi se-nghesuie printre alţii să-i vorbească neapărat.

Grifu, deja făcut, roşu ca o paprică, îi răspunde din boldurile ochilor săi de huhurez, deveniţi aşa de-atâta lectură la fasciculul lanternei, întrucât consoarta nu-i permite consum excesiv de lumină la bec.

Conectat cu doritul, căutătorul îi sugerează în clar desfiinţarea cărţii colegei, argumentând:

– Dintre toxicele toate, văd azi bună, de fo-los, doar minciuna! Vezi măi frate, nu miroase a ponos!

Şi-abia pleacă epigramistul, că şi Boss are ceva de cerut:

– Doar o vorbă să-ţi spun! Autoarea mi-e apropiată, camaradă şi la bine, şi la rău… gata mereu de vreun sacrificiu în sprijinul editurii… mai ales, financiar!

Poate o supraevaluezi, m-ai obliga cu vreun serviciu, de, poate vreun discount pentru viitoarea-ţi carte?! Te-auzeam că-ţi strângi toate eseurile scrise în viaţă! Deci?!

Şi-n zgomotul petrecerii, asezonat cu vârtejul intervenţiilor vis-à-vis de prozele Silcăi, într-o clipă de angoasă, Grifu, ajuns la exasperare, reacţionează pripit, răspunzând la mobilul care suna insistent şi dând replica înainte să audă vocea apelantului:

– Da! Am grijă, ce mai?! Praful se-alege şi de autoare, şi de mâzgălelile sale! Nici o-ndoială!

De… dincolo… o tăcere mormântală îl face pe Grifu să reia: Da’ cine-i la telefon?!

– Silca… se auzi vocea autoarei.

Read Full Post »

Rusalca

Din totdeauna mi-a fost dragă primăvara! frământa Aristica în acea dimineaţă, întoarsă de la islaz c-o poală de urzici.

Dusă după niţel arpagic, îi săriseră înţepătoarele astea în ochi şi parcă o fermecaseră cu verdele arătat.

Nu prea stătu pe gânduri. Îşi petrecu marginile de jos ale şorţului peste betelii, închipuind un săcăteu, să le-ademenească!

Aolică muică, îşi strigă, aplecându-se peste răzorul cu arpagic, ce te-ai grăbit aşa, frăţioare?! Ai frunza mărită grozav! Ori făcuşi vreo prinsoare cuprazul? mai glumi ea, înfericită de găselniţa pentru mâncarea de urzici râvnită.

Machea, să rup şi nişte firicele de usturoi, că d-ăl vechi poate nu mai găsesc în magazie, că, de câte ori mă reped într-acolo, e beznă, Aristico şi n-am băgat de seamă la funiile albe de-s goale ori nu?!

Dacă ăl nou s-a lenevit şi doarme subţirel… urzicile tânjesc după căţeii muşcăcioşi, mai bolmoji bătrâna să-şi ţină de urât în drum spre casă…

Dinaintea porţii ajunsă, îi răsări în cale a mică. Făcuse ochi şi, văzându-se stăpâna casei, cam aşa făptuise!

-’ru’ mâna! o întâmpină şi-aminti repejor catastiful făcutelor: geamuri deschise, paturi rânduite, primenit apa la piua oarelor şi tot aşa.

Dădui o ţâră şi cu târnul prin curte şi taman ajunsesem acia în porţi când venişi!

Aristica se bucură de-aşa întâmpinare, că nu mai avu cuvinte pe limbă, doar o luă de după umeri pe copilă şi-o trase către pieptu-i uscat de vreme, încât simţi cum primeşte vioiciunea trebuitoare pentru câte mai avea de făcut mai departe, cădoar poimâine erau Moşii de vară.

*

În sâmbăta dinaintea Rusaliilor, Aristica îşi uimi nepoata iar.

Când a mică deschisese ochii, muică-sa nu era nicăieri, nici în casă, nici în ogradă!

Îi veni o ţâră dor de-ai săi, plecaţi dincolo de Prut, prin părţile Bălţilor, să-i mai vadă pe rusnacii lui tată-său.

Îşi plecă de câteva ori pleoapele peste ochişorii năpădiţi de lacrimi, îşi şterse şi nasul cum o fac bătrânii, cu zgomot, smucindu-l, mai, mai să-l mute din loc şi-nlemni câteva clipe după un oftat prelung…

Apoi, lăsându-i pe cei mari în legea lor, reveni la necazul ei… că nu fusese luată şi ea…

Înţelesese până la urmă că bunică-sa dis-de-dimineaţă grăbise cu vasele de pomenire la biserică să prindă loc bun pentru colivă.

De-asta o uitase, pesemne, se-mpăcă singurică fetica, aprinzând focul să-ncingă oala pentru purcelul năzdrăvan, nărăvit numai la fiertură de bostan cu ceva lăptic.

Zâmbind toată, copila o iertă pe muica şi-o întâmpină la întoarcere cu toate rânduite ca de-unul mare.

*

De când se mărise, cam de pe la cinci, şase, ani înţelesese din vorbele muicăi bătrâne de ce-o botezaseră ai săi Rusalca!

Era născută în Duminica Mare, adică de Rusalii şi, fiind frumoasă, c-aducea cu zânele apelor, sărbătorite în vechime în Cireşar.

Tătuţu-său venise de peste Prut în Băila doljeană şi-adusese în casa nevestei, alături de hărnicia şi dragostea lui chiar şi crâmpeie de credinţe şi obiceiuri, din care i se năzărise şi numele dăruit primei sale născute!

-Bine că nu-ţi zisă Drăgaica! nedumeri Buna cugetul copilei, taman când se-apropiau Rusaliile, că ce te-ai mai fi căinat…

-Ce-i asta? se mirase încetunel Rusalca, privind-o ca o miloagă, însetată s-afle, să ştie.

-Fiindcă, pentru bătrânii noştri, drăgaica era un fel de drăcoaică înfuriată a apelor, dinaintea căreia trebuia să te pleci, să-i faci pe voie şi s-o îmbunezi neapropiindu-te de ape, de spălat, de scaldă.

Şi, de-ar fi fost una, mai urmă bătrâna, mai treacă meargă, dar erau o zutină, erau cu zecile, în stare de toate ponoasele…

Curând aflase fetişoara că de Duminica Mare, ziua naşterii sale, se sărbătoreşte Pogorârea Sfântului Duh, ivit sub chipul unor limbi de foc, încărcându-i cu darurile sale pe apostoli, care dintr-odată s-au pomenit vorbind limbile pământului, pesemne ca să propovăduiască tuturor învăţăturile Mântuitorului…

*

-Dar cu braţul de frunze de nuc şi crenguţe de tei, ce facem?! se interesase în dimineaţa Rusaliilor copila, gata s-o pornească împreună cu bătrâna la slujbă.

-Ele închipuie pălălăile despre care-ţi zisei mai adinenea! o lumină blând Aristica.

Le ducem să le sfinţească părintele-n lăcaş, iar…

Rusalca, lăsând-o cu vorba-n gură, se repezise la icoane arătând cu mâna dreaptă înspre coroniţele din frunze de nuc şi tei scorojite de anul trecut peste dânsele, dovedind căştie rosturile casei şi-ale credinţei.

Cu feţele înnoite de apă şi răcoarea dimineţii, primenite în haine de sărbătoare, scoase de Aristica din ladă, încălţate în cipicii ăi buni, luaţi întâi de Paşti, o porniră la slujbă.

Biserica fiind la capătul uliţei lor, cam sfert de ceas de mers, Aristica şi nepoată-sa păşeau cu râvnă, răspunzând mândre la bineţea dată de cei cu care se-adunau spre acelaşi loc.

-Muică, muică, da’ ce bine miroase această dimineaţă?! se bucură fetişoara, taman când trecură pe la poarta Ioancăi, de unde împarfumau aerul tufele de lămâiţă înflorite bogat.

-Și ciripăitul zburătoarelor ăstora fără odihnă?! îi duse vorbele bunica. Atâta fâlfâială pe ’mnealor, că-ncarcă răsuflarea cu arome…

-… başca foile de nuc şi tei pe care le-avem cu noi… murmură copiliţa, fermecată de poza dimineţii.

-Află că astăzi, românul se-apleacă în rosturile gospodăriei sale şi-asupra unor verzituri c-un damf mai aşa şi aşa! domoli Aristica părerile fetiţei.

-Ce spui?! Şi, de nu miros taman pe taman, or fi ele bune la ceva, cred, ţinu piept veştii Rusalca.

Muică-sa, zâmbind a râde, îi cântă în strună:

-Leuşteanul, usturoiul şi pelinul nu-s doar potrivite gurii, ci şi grijirii împotriva bolilor!

Doar n-ai uitat de-anul trecut, cum de Rusalii, Căluşarii l-au tămăduit pe Ioniţă Băbeanu, vecinul nost’ despre care se zicea că-i luat din Căluş?!

Ţi-aminteşti cum l-au atins cu Steagul împodobit de usturoi verde, leuştean, pelin, frunze de tei şi nuc, precum şi cu spice de grâu, în timp ce jucau şi-l îndemnau să ia seama la duşmancele de rusalii zicându-i Uite-oaicea/ Hai pe ea, pe ea!

-Cum să fi uitat?! Parcă-l văd şi-acum pe nea Ioniţă cum, auzind cântecele, începuse să mişte, pe rând, câte-o mână, câte-un picior, să se schimbe la faţă… de parcă intrasem într-o istorie de-aia, pe care mi-o zici matale dinaintea somnului, când crezi că toată ziua m-am arătat vrednică de-aşa răsplată, sări cu răspuns vesel Rusălciţa, fericită că Dumnezeu îi luminase pe tătuţu-său ca s-o cheme aşa.

*

Cât durase minunata slujbă, fetiţa stătu smirnă, ascultând cântările şi rugăciunile ce se-ndreptau dinspre sfinţii părinţi către poporul aflat în locaş. Pe ici, pe colo, se deda şi ea laolaltă cu mirenii la ţinerea isonului.

Rămasă nemişcată, Rusalca-şi plimba ochişorii căprii pe bolta pictată a bisericii, pe zidurile vechi, de pe care portretele sfinţilor se zăreau aburite de fumul de smirnă şi tămâie împrăştiat din cădelniţe…

Era pătrunsă de smerenie, fermecată şi numai zâmbet.

Din predica zilei, se-ncredinţă mai bine despre ce sunt Rusaliile, că li se mai spune Cinzecimea fiindcă pică la cincizeci de zile de Învierea Domnului, precum şi despre care obiceiuri trebuie păstrate la această sărbătoare.

Mai pricepu, de asemenea, că de toate aflase întâi de la bună-sa, rămânând încredinţată cât de folositoare-i la casa lor muica şi, deodată înveselită, repetă cu voce tare şi convingătoare nişte slove auzite des la ei în casă: Dacă n-ai bătrâni, să-ţi cumperi!

Read Full Post »

Variațiuni pe aceeași temă

-Săru’ mâna, unchiule! mă considera ieri dimineaţă băiatul vară-mii Aneta. Te-ai sculat?! Eşti bine?!

Şi tot de-astea înşiruia, semn că, duminica voia să-mi fie pe plac, aşa ca să mai convorbim, cum îi scăpase acest cuvânt pe când adopta vorbe…

Acum e la gimnaziu, onorabil şi din punct de vedere genetic, şi prin educaţie! Interesat de tot ce-aude, caută, întreabă, vrea să se dumirească pentru că… vrea să ştie!

-O,o,o! Salut! Ce plăcere, ce plăcere?! mă exprimasem înfericit de telefonul său.

Ca mereu, mă informează de una, alta, întâmplate lui ori mamă-sii, riguros în exprimare, dar şi glumeţ, să-mi fie pe plac. Doar n-a uitat că suntem amici la cataramă!

-Ai vreun plan pentru  această dimineaţă? intrase în subiect.

-Ca-n orice zi, până-n prânz, o plimbare de voie sau pentru cumpărături, simplificasem eu răspunsul, presimţind că şi-ar dori ceva.

-N-ai vrea o promenadă prin parc, înainte de-un prânz la noi?! mă ispitise copilandrul.

Încă de ieri, când procesa tocata pentru sarmale, Aneta noastră mi-a dat  sarcina să te-aduc la noi, doar îţi plac aşa de mult învelitele astea!

-Volontiers! mă răsfăţasem eu, ştiind că nepotul Petruţ are ca limbă de studiu şi franceza,

-E hotărât! sărise. La ce oră să mă postez în faţa blocului tău?! terminase în scurt dumnealui.

*

Tocmai dădusem roată parcului şi ne-ndreptam spre Insula Seniorilor, la sugestia lui Petruţ al Anetei, că omuleţul mă surprinde:

-Pe zi ce trece, mă conving că vorba Dacă n-ai bătrâni, să-ţi cumperi! e atât de… valabilă şi cred c-a fost şi că va fi mereu! Şi-ţi sunt aşa de…

Nu-i înlesni mulţumirea, că mă înduioşase şi-o dădui pe glumă:

-Pentru asta m-ai adus pe Insula Bătrâneilor?

Începu să râdă aprobându-mă şi, trecând la ce-l interesa, îmi aruncă:

-Ce-i boala lui Calache? E chiar o suferinţă, unchiule? Am auzit-o de la doi stradali…

Aveau feţele înnegurate şi de bărbi, şi de jeg… Dar cred că nu erau chiar în floarea anilor, menţionă Petruţ.

-… în floarea vârstei, am zice, respectând formula! îl corectai. Deci, peste oamenii tăi trecuseră ani buni?!

-Cam… aprecie grăbit. De aceea rosteau vorbe necunoscute pentru mine?!

-Şi-ai vrea să te lămuresc?! mă oferii retoric începând.

Tratatele de medicină nu pomenesc nimic despre existenţa unei asemenea maladii!!

Se pare c-ar exista sindromul Kalalaki, iar, mai recent, denumit Misofonia şi care se manifestă prin apetenţa subită pentru somn prelungit la zile întregi, îi luminai slab nelămurirea, în timp ce mărşăluiam pe-aleea înzăpezită şi garnisită de urmele de lăbuţe ale unor căţei trecători, ce fuseseră mai harnici ca noi.

Petruţ tăcea şi-l percepeam încă neconvins de răspuns.

Atunci, văzând pe mobil că era încă devreme, începui să născocesc basme…

De la vecinul meu, Profesorul, fost Director al Muzeului Municipiului Bucuresti, am aflat, la o şuetă, povestea reală, despre un om de toată cinstea din veacul al XIX-lea, locuitor cumsecade al Bucureştiului de odinioară.

Insul avea pe strada Lipscani o afacere vestită.

Între prăvăliile din lipscănie ţi-atrăgea privirea, fermecându-te cu promisiuni, o  firmă luminoasă pe care scria cu litere de-o şchioapă: La Don Calache – Magazin de coloniale.

Pe geamuri şi pe uşa de la intrare, vedeai tot felul de anunţuri îmbietoare despre mărfurile pe care le puteai găsi în magazin.

Dacă nu găseai un articol în marele magazine ale Bucureştiului, se afla cineva să te lămurească: Du-te nene, pe Lipscani, la magazinul lui Calache, acolo găseşti orice.

Era acest Calache negustor priceput, adevărat exemplu pentru târgoveţii de pe Lipscani prin felul amabil şi curtenitor în care trata pe oricine i-ar fi călcat pragul prăvăliei.

Clientela lui Don Calache era foarte variată şi acoperea cam toate păturile sociale.

Aducea mărfuri din cele mai diverse numai ca să-şi poată mulţumi clienţii obişnuiţi ori să atragă altii, noi.

Ziua şi-o petrecea fie în prăvălie cu muşterii, fie pe un scaun, în faţa magazinului citind ziarul, atunci când nu avea cumpărători.

Puţin enigmatic, puţin straniu, nimeni nu reuşise să-i pătrundă în adâncurile sufletului şi, dacă păstra vreo taină, o purta cu discreţie şi bărbăţie.

Ducea o viaţă liniştită, plină de respect şi stimă faţă de toţi. Nu cerea nimănui nimic şi nu se plânsese niciodată, nimănui, de nimic.

Însă Don Calache avea şi el, ca orice om, o pasiune, un viciu, o boală sau cum vrei să-i spui.

Când se apropia Răpciune, adică, septembrie, luna strugurilor, a mititeilor şi-a pastramei sfârâind pe grătare, răcoriţi cu mustul dulce, îl apuca un dor de ducă arzător!

Te pomeneai, într-o bună dimineaţă, cu magazinul închis, cu obloanele trase şi bine zăvorâte cu drugi de fier, iar deasupra uşii tronând un afiş cu litere mari, mari de tot: Magazinul se deschide pe  data de 1 octombrie .

O birjă îl ducea pe Don Calache tocmai spre nordul Bucureştiului, la cârciuma Trei Coceni a lui Nea Iorgu Sprâncenatu.

Aici petrecea luna, înconjurat de lăutari şi prieteni de pahar, uitând de sine, de grija negoţului, pregătindu-şi parcă zviduirea, dacă nu, renaşterea.

Și-aşa făcea în fiecare an, de ajunsese ştiut din vorbă-n vorbă, de mulți.

Și, de-aici, când cineva se-ncăpăţâna să repete întocmai un gest, o faptă, lumea îi zicea c-are boala lui Calache!

-Să-ţi zic şi eu una?! Anecdotică tare! Tot de boala lui Calache, am impresia, după cele auzite, se-nfipse Petruţ în calea mea, stopându-mi şi logoreea, şi paşii.

-Chiar nu ţi-a trecut pe la ureche vorbăria mea? m-arătai eu sincer între nedumirit şi mulţumit.

-Cuum?! Dar mi-am însuşit totul?! Doar văd că ştiam şi eu manifestări de-ale bolii lui Calache, dar nu le-ncadram acesteia, din crasă necunoaştere! replică băiatul.

Şi-l auzii hohotind înainte să-şi înceapă istorioara.

Ilona, fetiţa vecinilor noştri de palier, s-a născut la Budapesta, unde tată-său era consilier diplomatic de ani buni.

Când a fost să intre la şcoală, anul trecut, s-a întâmplat că părinţii i-au fost transferaţi la Bucureşti, la Ambasada Ungariei.

Şi-aşa s-au bucurat, mai ales, pentru fetiţa lor!

Ea vorbise în casă româna, dar… sperau că-i va fi mai uşor să-nveţe corect limba maternă, vorbită  şi scrisă  în  ţară… Și li s-a-mplinit, zic ei.

Primele cuvinte, Biune ziua, adresate mie de vecinica Ilona, când ne-am cunoscut, m-au înveselit, nu glumă!

Norocul meu a fost că m-am abţinut şi n-am râs de-aşa pronunţie, că m-am ruşinat de-Aneta, de-ai ei…

Dar nu mi-am uitat strădania! Mi-a plăcut cum răsunase din gura ei şi… mi-am însuşit dicţia!

Şi, ca urmare, aproape invariabil, am ţinut-o pe mama cu Biune ziua! ori de câte ori intram ori plecam din casă… încât am exasperat-o, nu altceva!

Până când nu mi-a promis o bătaie soră cu… nu m-am lăsat!

Ce zici, nu-i tanda pe manda, unchiule?! termină istorioara pretinzând certificarea mea.

-Desigur, îl aprobai înveselit că-şi învăţase lecţia.

Cum terminai, Petruţ avu subit un gest care mă surprinse. Întorcându-se către mine mă cercetă:

-Îmi permiţi, unchiule?! Și-mi luă mâna strângându-mi-o cât putea de bărbăteşte un pici de treisprezece ani.

-… ?! nu cuvântai eu nimic în vreme ce ridicasem sprâncenele stufoase şi bulbucând ochii, răspunzându-i la strânsoare.

-Să trăieşti! Încă o dată sunt de acord că dacă n-ai…

Ajuns aici, ezită să pronunţe cuvântul bătrân şi tuşi, chipurile, survolându-l, să-ţi cumperi!

Și cât de frumos m-ai… luminat!

*

Prânzul acela împreună cu Aneta si Petruţ a fost cu totul special!

Pentru mine, ca pentru mine, doar mâncasem nemaipomenitele sarmale, dar pentru nepotul Petruţ, fusese cum fusese, că mai aflase ceva!

Și, unde mai pui, de la cine?! îmi zic eu întinerit de constatare.

Read Full Post »