-Săru’ mâna, unchiule! mă considera ieri dimineaţă băiatul vară-mii Aneta. Te-ai sculat?! Eşti bine?!
Şi tot de-astea înşiruia, semn că, duminica voia să-mi fie pe plac, aşa ca să mai convorbim, cum îi scăpase acest cuvânt pe când adopta vorbe…
Acum e la gimnaziu, onorabil şi din punct de vedere genetic, şi prin educaţie! Interesat de tot ce-aude, caută, întreabă, vrea să se dumirească pentru că… vrea să ştie!
-O,o,o! Salut! Ce plăcere, ce plăcere?! mă exprimasem înfericit de telefonul său.
Ca mereu, mă informează de una, alta, întâmplate lui ori mamă-sii, riguros în exprimare, dar şi glumeţ, să-mi fie pe plac. Doar n-a uitat că suntem amici la cataramă!
-Ai vreun plan pentru această dimineaţă? intrase în subiect.
-Ca-n orice zi, până-n prânz, o plimbare de voie sau pentru cumpărături, simplificasem eu răspunsul, presimţind că şi-ar dori ceva.
-N-ai vrea o promenadă prin parc, înainte de-un prânz la noi?! mă ispitise copilandrul.
Încă de ieri, când procesa tocata pentru sarmale, Aneta noastră mi-a dat sarcina să te-aduc la noi, doar îţi plac aşa de mult învelitele astea!
-Volontiers! mă răsfăţasem eu, ştiind că nepotul Petruţ are ca limbă de studiu şi franceza,
-E hotărât! sărise. La ce oră să mă postez în faţa blocului tău?! terminase în scurt dumnealui.
*
Tocmai dădusem roată parcului şi ne-ndreptam spre Insula Seniorilor, la sugestia lui Petruţ al Anetei, că omuleţul mă surprinde:
-Pe zi ce trece, mă conving că vorba Dacă n-ai bătrâni, să-ţi cumperi! e atât de… valabilă şi cred c-a fost şi că va fi mereu! Şi-ţi sunt aşa de…
Nu-i înlesni mulţumirea, că mă înduioşase şi-o dădui pe glumă:
-Pentru asta m-ai adus pe Insula Bătrâneilor?
Începu să râdă aprobându-mă şi, trecând la ce-l interesa, îmi aruncă:
-Ce-i boala lui Calache? E chiar o suferinţă, unchiule? Am auzit-o de la doi stradali…
Aveau feţele înnegurate şi de bărbi, şi de jeg… Dar cred că nu erau chiar în floarea anilor, menţionă Petruţ.
-… în floarea vârstei, am zice, respectând formula! îl corectai. Deci, peste oamenii tăi trecuseră ani buni?!
-Cam… aprecie grăbit. De aceea rosteau vorbe necunoscute pentru mine?!
-Şi-ai vrea să te lămuresc?! mă oferii retoric începând.
Tratatele de medicină nu pomenesc nimic despre existenţa unei asemenea maladii!!
Se pare c-ar exista sindromul Kalalaki, iar, mai recent, denumit Misofonia şi care se manifestă prin apetenţa subită pentru somn prelungit la zile întregi, îi luminai slab nelămurirea, în timp ce mărşăluiam pe-aleea înzăpezită şi garnisită de urmele de lăbuţe ale unor căţei trecători, ce fuseseră mai harnici ca noi.
Petruţ tăcea şi-l percepeam încă neconvins de răspuns.
Atunci, văzând pe mobil că era încă devreme, începui să născocesc basme…
De la vecinul meu, Profesorul, fost Director al Muzeului Municipiului Bucuresti, am aflat, la o şuetă, povestea reală, despre un om de toată cinstea din veacul al XIX-lea, locuitor cumsecade al Bucureştiului de odinioară.
Insul avea pe strada Lipscani o afacere vestită.
Între prăvăliile din lipscănie ţi-atrăgea privirea, fermecându-te cu promisiuni, o firmă luminoasă pe care scria cu litere de-o şchioapă: La Don Calache – Magazin de coloniale.
Pe geamuri şi pe uşa de la intrare, vedeai tot felul de anunţuri îmbietoare despre mărfurile pe care le puteai găsi în magazin.
Dacă nu găseai un articol în marele magazine ale Bucureştiului, se afla cineva să te lămurească: Du-te nene, pe Lipscani, la magazinul lui Calache, acolo găseşti orice.
Era acest Calache negustor priceput, adevărat exemplu pentru târgoveţii de pe Lipscani prin felul amabil şi curtenitor în care trata pe oricine i-ar fi călcat pragul prăvăliei.
Clientela lui Don Calache era foarte variată şi acoperea cam toate păturile sociale.
Aducea mărfuri din cele mai diverse numai ca să-şi poată mulţumi clienţii obişnuiţi ori să atragă altii, noi.
Ziua şi-o petrecea fie în prăvălie cu muşterii, fie pe un scaun, în faţa magazinului citind ziarul, atunci când nu avea cumpărători.
Puţin enigmatic, puţin straniu, nimeni nu reuşise să-i pătrundă în adâncurile sufletului şi, dacă păstra vreo taină, o purta cu discreţie şi bărbăţie.
Ducea o viaţă liniştită, plină de respect şi stimă faţă de toţi. Nu cerea nimănui nimic şi nu se plânsese niciodată, nimănui, de nimic.
Însă Don Calache avea şi el, ca orice om, o pasiune, un viciu, o boală sau cum vrei să-i spui.
Când se apropia Răpciune, adică, septembrie, luna strugurilor, a mititeilor şi-a pastramei sfârâind pe grătare, răcoriţi cu mustul dulce, îl apuca un dor de ducă arzător!
Te pomeneai, într-o bună dimineaţă, cu magazinul închis, cu obloanele trase şi bine zăvorâte cu drugi de fier, iar deasupra uşii tronând un afiş cu litere mari, mari de tot: Magazinul se deschide pe data de 1 octombrie .
O birjă îl ducea pe Don Calache tocmai spre nordul Bucureştiului, la cârciuma Trei Coceni a lui Nea Iorgu Sprâncenatu.
Aici petrecea luna, înconjurat de lăutari şi prieteni de pahar, uitând de sine, de grija negoţului, pregătindu-şi parcă zviduirea, dacă nu, renaşterea.
Și-aşa făcea în fiecare an, de ajunsese ştiut din vorbă-n vorbă, de mulți.
Și, de-aici, când cineva se-ncăpăţâna să repete întocmai un gest, o faptă, lumea îi zicea c-are boala lui Calache!
-Să-ţi zic şi eu una?! Anecdotică tare! Tot de boala lui Calache, am impresia, după cele auzite, se-nfipse Petruţ în calea mea, stopându-mi şi logoreea, şi paşii.
-Chiar nu ţi-a trecut pe la ureche vorbăria mea? m-arătai eu sincer între nedumirit şi mulţumit.
-Cuum?! Dar mi-am însuşit totul?! Doar văd că ştiam şi eu manifestări de-ale bolii lui Calache, dar nu le-ncadram acesteia, din crasă necunoaştere! replică băiatul.
Şi-l auzii hohotind înainte să-şi înceapă istorioara.
Ilona, fetiţa vecinilor noştri de palier, s-a născut la Budapesta, unde tată-său era consilier diplomatic de ani buni.
Când a fost să intre la şcoală, anul trecut, s-a întâmplat că părinţii i-au fost transferaţi la Bucureşti, la Ambasada Ungariei.
Şi-aşa s-au bucurat, mai ales, pentru fetiţa lor!
Ea vorbise în casă româna, dar… sperau că-i va fi mai uşor să-nveţe corect limba maternă, vorbită şi scrisă în ţară… Și li s-a-mplinit, zic ei.
Primele cuvinte, Biune ziua, adresate mie de vecinica Ilona, când ne-am cunoscut, m-au înveselit, nu glumă!
Norocul meu a fost că m-am abţinut şi n-am râs de-aşa pronunţie, că m-am ruşinat de-Aneta, de-ai ei…
Dar nu mi-am uitat strădania! Mi-a plăcut cum răsunase din gura ei şi… mi-am însuşit dicţia!
Şi, ca urmare, aproape invariabil, am ţinut-o pe mama cu Biune ziua! ori de câte ori intram ori plecam din casă… încât am exasperat-o, nu altceva!
Până când nu mi-a promis o bătaie soră cu… nu m-am lăsat!
Ce zici, nu-i tanda pe manda, unchiule?! termină istorioara pretinzând certificarea mea.
-Desigur, îl aprobai înveselit că-şi învăţase lecţia.
Cum terminai, Petruţ avu subit un gest care mă surprinse. Întorcându-se către mine mă cercetă:
-Îmi permiţi, unchiule?! Și-mi luă mâna strângându-mi-o cât putea de bărbăteşte un pici de treisprezece ani.
-… ?! nu cuvântai eu nimic în vreme ce ridicasem sprâncenele stufoase şi bulbucând ochii, răspunzându-i la strânsoare.
-Să trăieşti! Încă o dată sunt de acord că dacă n-ai…
Ajuns aici, ezită să pronunţe cuvântul bătrân şi tuşi, chipurile, survolându-l, să-ţi cumperi!
Și cât de frumos m-ai… luminat!
*
Prânzul acela împreună cu Aneta si Petruţ a fost cu totul special!
Pentru mine, ca pentru mine, doar mâncasem nemaipomenitele sarmale, dar pentru nepotul Petruţ, fusese cum fusese, că mai aflase ceva!
Și, unde mai pui, de la cine?! îmi zic eu întinerit de constatare.
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns