Rusalca

Din totdeauna mi-a fost dragă primăvara! frământa Aristica în acea dimineaţă, întoarsă de la islaz c-o poală de urzici.

Dusă după niţel arpagic, îi săriseră înţepătoarele astea în ochi şi parcă o fermecaseră cu verdele arătat.

Nu prea stătu pe gânduri. Îşi petrecu marginile de jos ale şorţului peste betelii, închipuind un săcăteu, să le-ademenească!

Aolică muică, îşi strigă, aplecându-se peste răzorul cu arpagic, ce te-ai grăbit aşa, frăţioare?! Ai frunza mărită grozav! Ori făcuşi vreo prinsoare cuprazul? mai glumi ea, înfericită de găselniţa pentru mâncarea de urzici râvnită.

Machea, să rup şi nişte firicele de usturoi, că d-ăl vechi poate nu mai găsesc în magazie, că, de câte ori mă reped într-acolo, e beznă, Aristico şi n-am băgat de seamă la funiile albe de-s goale ori nu?!

Dacă ăl nou s-a lenevit şi doarme subţirel… urzicile tânjesc după căţeii muşcăcioşi, mai bolmoji bătrâna să-şi ţină de urât în drum spre casă…

Dinaintea porţii ajunsă, îi răsări în cale a mică. Făcuse ochi şi, văzându-se stăpâna casei, cam aşa făptuise!

-’ru’ mâna! o întâmpină şi-aminti repejor catastiful făcutelor: geamuri deschise, paturi rânduite, primenit apa la piua oarelor şi tot aşa.

Dădui o ţâră şi cu târnul prin curte şi taman ajunsesem acia în porţi când venişi!

Aristica se bucură de-aşa întâmpinare, că nu mai avu cuvinte pe limbă, doar o luă de după umeri pe copilă şi-o trase către pieptu-i uscat de vreme, încât simţi cum primeşte vioiciunea trebuitoare pentru câte mai avea de făcut mai departe, cădoar poimâine erau Moşii de vară.

*

În sâmbăta dinaintea Rusaliilor, Aristica îşi uimi nepoata iar.

Când a mică deschisese ochii, muică-sa nu era nicăieri, nici în casă, nici în ogradă!

Îi veni o ţâră dor de-ai săi, plecaţi dincolo de Prut, prin părţile Bălţilor, să-i mai vadă pe rusnacii lui tată-său.

Îşi plecă de câteva ori pleoapele peste ochişorii năpădiţi de lacrimi, îşi şterse şi nasul cum o fac bătrânii, cu zgomot, smucindu-l, mai, mai să-l mute din loc şi-nlemni câteva clipe după un oftat prelung…

Apoi, lăsându-i pe cei mari în legea lor, reveni la necazul ei… că nu fusese luată şi ea…

Înţelesese până la urmă că bunică-sa dis-de-dimineaţă grăbise cu vasele de pomenire la biserică să prindă loc bun pentru colivă.

De-asta o uitase, pesemne, se-mpăcă singurică fetica, aprinzând focul să-ncingă oala pentru purcelul năzdrăvan, nărăvit numai la fiertură de bostan cu ceva lăptic.

Zâmbind toată, copila o iertă pe muica şi-o întâmpină la întoarcere cu toate rânduite ca de-unul mare.

*

De când se mărise, cam de pe la cinci, şase, ani înţelesese din vorbele muicăi bătrâne de ce-o botezaseră ai săi Rusalca!

Era născută în Duminica Mare, adică de Rusalii şi, fiind frumoasă, c-aducea cu zânele apelor, sărbătorite în vechime în Cireşar.

Tătuţu-său venise de peste Prut în Băila doljeană şi-adusese în casa nevestei, alături de hărnicia şi dragostea lui chiar şi crâmpeie de credinţe şi obiceiuri, din care i se năzărise şi numele dăruit primei sale născute!

-Bine că nu-ţi zisă Drăgaica! nedumeri Buna cugetul copilei, taman când se-apropiau Rusaliile, că ce te-ai mai fi căinat…

-Ce-i asta? se mirase încetunel Rusalca, privind-o ca o miloagă, însetată s-afle, să ştie.

-Fiindcă, pentru bătrânii noştri, drăgaica era un fel de drăcoaică înfuriată a apelor, dinaintea căreia trebuia să te pleci, să-i faci pe voie şi s-o îmbunezi neapropiindu-te de ape, de spălat, de scaldă.

Şi, de-ar fi fost una, mai urmă bătrâna, mai treacă meargă, dar erau o zutină, erau cu zecile, în stare de toate ponoasele…

Curând aflase fetişoara că de Duminica Mare, ziua naşterii sale, se sărbătoreşte Pogorârea Sfântului Duh, ivit sub chipul unor limbi de foc, încărcându-i cu darurile sale pe apostoli, care dintr-odată s-au pomenit vorbind limbile pământului, pesemne ca să propovăduiască tuturor învăţăturile Mântuitorului…

*

-Dar cu braţul de frunze de nuc şi crenguţe de tei, ce facem?! se interesase în dimineaţa Rusaliilor copila, gata s-o pornească împreună cu bătrâna la slujbă.

-Ele închipuie pălălăile despre care-ţi zisei mai adinenea! o lumină blând Aristica.

Le ducem să le sfinţească părintele-n lăcaş, iar…

Rusalca, lăsând-o cu vorba-n gură, se repezise la icoane arătând cu mâna dreaptă înspre coroniţele din frunze de nuc şi tei scorojite de anul trecut peste dânsele, dovedind căştie rosturile casei şi-ale credinţei.

Cu feţele înnoite de apă şi răcoarea dimineţii, primenite în haine de sărbătoare, scoase de Aristica din ladă, încălţate în cipicii ăi buni, luaţi întâi de Paşti, o porniră la slujbă.

Biserica fiind la capătul uliţei lor, cam sfert de ceas de mers, Aristica şi nepoată-sa păşeau cu râvnă, răspunzând mândre la bineţea dată de cei cu care se-adunau spre acelaşi loc.

-Muică, muică, da’ ce bine miroase această dimineaţă?! se bucură fetişoara, taman când trecură pe la poarta Ioancăi, de unde împarfumau aerul tufele de lămâiţă înflorite bogat.

-Și ciripăitul zburătoarelor ăstora fără odihnă?! îi duse vorbele bunica. Atâta fâlfâială pe ’mnealor, că-ncarcă răsuflarea cu arome…

-… başca foile de nuc şi tei pe care le-avem cu noi… murmură copiliţa, fermecată de poza dimineţii.

-Află că astăzi, românul se-apleacă în rosturile gospodăriei sale şi-asupra unor verzituri c-un damf mai aşa şi aşa! domoli Aristica părerile fetiţei.

-Ce spui?! Şi, de nu miros taman pe taman, or fi ele bune la ceva, cred, ţinu piept veştii Rusalca.

Muică-sa, zâmbind a râde, îi cântă în strună:

-Leuşteanul, usturoiul şi pelinul nu-s doar potrivite gurii, ci şi grijirii împotriva bolilor!

Doar n-ai uitat de-anul trecut, cum de Rusalii, Căluşarii l-au tămăduit pe Ioniţă Băbeanu, vecinul nost’ despre care se zicea că-i luat din Căluş?!

Ţi-aminteşti cum l-au atins cu Steagul împodobit de usturoi verde, leuştean, pelin, frunze de tei şi nuc, precum şi cu spice de grâu, în timp ce jucau şi-l îndemnau să ia seama la duşmancele de rusalii zicându-i Uite-oaicea/ Hai pe ea, pe ea!

-Cum să fi uitat?! Parcă-l văd şi-acum pe nea Ioniţă cum, auzind cântecele, începuse să mişte, pe rând, câte-o mână, câte-un picior, să se schimbe la faţă… de parcă intrasem într-o istorie de-aia, pe care mi-o zici matale dinaintea somnului, când crezi că toată ziua m-am arătat vrednică de-aşa răsplată, sări cu răspuns vesel Rusălciţa, fericită că Dumnezeu îi luminase pe tătuţu-său ca s-o cheme aşa.

*

Cât durase minunata slujbă, fetiţa stătu smirnă, ascultând cântările şi rugăciunile ce se-ndreptau dinspre sfinţii părinţi către poporul aflat în locaş. Pe ici, pe colo, se deda şi ea laolaltă cu mirenii la ţinerea isonului.

Rămasă nemişcată, Rusalca-şi plimba ochişorii căprii pe bolta pictată a bisericii, pe zidurile vechi, de pe care portretele sfinţilor se zăreau aburite de fumul de smirnă şi tămâie împrăştiat din cădelniţe…

Era pătrunsă de smerenie, fermecată şi numai zâmbet.

Din predica zilei, se-ncredinţă mai bine despre ce sunt Rusaliile, că li se mai spune Cinzecimea fiindcă pică la cincizeci de zile de Învierea Domnului, precum şi despre care obiceiuri trebuie păstrate la această sărbătoare.

Mai pricepu, de asemenea, că de toate aflase întâi de la bună-sa, rămânând încredinţată cât de folositoare-i la casa lor muica şi, deodată înveselită, repetă cu voce tare şi convingătoare nişte slove auzite des la ei în casă: Dacă n-ai bătrâni, să-ţi cumperi!