Învăţ la Colegiul de Arte din Bucureşti. Termin anul întâi, nu înainte să prezint la vedere un portofoliu cu planşe pe tema <CITADINE>, urmărind puterea de observaţie, atenţia distributivă, capacităţile artistice… luând act, prin plimbări, de realitatea oraşului.
Calificativul obţinut pentru acest proiect va reprezenta o doime din media finală, dar şi locul în cadrul concursului pe aceeaşi temă între toţi anii Colegiului.
În acea zi, ajunsesemîn preajma Căii Moşilor.
Îmi plăcea pe-acolo, întrucât fauna străzii era un amestec între noul modern şi trecutul negustoresc, facilitându-mi o preumblare frisonată de interese, de preocupări, oricum, pestriţă…
La intersecţia cu Strada Traian, pe dreapta, chiar pe trotuarul acela flanam, fredonând melodia lui Yves Montand, Les Grands Boulevards, visând ca într-un viitor apropiat chiar s-ajung în Oraşul Luminilor?!
Mă trezii din reverie observând în lumina cenuşie a înserării un tip nou de cerşetor.
Îmbrăcat în costum bej de in, dar ponosit, omul, răzemat cu antebraţele pe o scândură cu roţi, se târa prin mulţime, având corpul, de la mijloc în jos, înfăşurat într-un sac grosier de plastic, dând impresia unei paraplegii grave.
Insul purta şi nişte mănuşi cam hărtănite, dar în linia simandicoasă a şoferilor dornici să-şi apere palmele de posibile bătături provocate de volan…
Chinurile bietului olog de a-şi etala invaliditatea stârnea compătimirea trecătorilor materializată în bani. Unii, aruncându-i hârtii valorice răsărite, îşi exprimau empatia şi verbal.
Când auzii dinspre milog mulţumirea Domnul fie cu voi! fusei surprinsă şi de glasul său, dar, mai ales, de formula rostită, ce-i aparţinea, de fapt, lui… Tătuţu,?!
Dând coate într-o parte şi-n alta, ajung în faţa omului, preocupat să-şi strecoare hârtiile valorice într-o sacoşică din etamină, tocmai obiectul confecţionat de mine în clasa cincea la orele de Atelier…
Asta mă determină să n-ascult sfatul unei binevoitoare care-mi cerea să mă dau la o parte din faţa necăjitului.
-În lături! răcnesc din toţi bojocii. Îl cunosc şi-l voi conduce spre adăpostul social de pe Taras Sevscenco, unde rămâne peste noapte.
-Da’ ce, ne crezi proşti?! Vrei să-i smulgi agoniseala?! sări un bătrânel bine dispus de vreo ţuiculiţă, aţinându-se înaintea mea.
Rumoarea incipientă dezaprobându-mi intervenţia fu zdrobită de-un răcnet total nepotrivit pentru jalnicul trup dinspre care se ridică:
-Daţi-vă! E de la adăpost! E o supraveghetoare. Mergem împreună. Azi e în tura de noapte! strigase ologul şi-şi luase drumul înspre strada numită, atât de repede, încât mă-mpinse către o veselă apreciere:
-Ooo?! Dar eşti rapid, Tătuţule! Ai antrenament, nu glumă?! Asta să fie…
Domnul Japcă mă întrerupse, ameţit de apreciere:
-Păi?! Fac asta de când m-am luat cu mamă-ta! Era nemulţumită cât aveam salariul ca factor poştal şi… m-a recomandat unei cunoştinţe de-a ei… aşa că iată-mi job–ul! mă lămuri pe-un ton jalnic surprinsul în flagrant delict.
*
-Bine, tătuţule, cu de-astea te snopeşti?! M-ai dezamăgit, află! Şi e singura ta sursa de venit?! Nu-ţi-e ruşine?! vărsai o tonă de întrebări c-un calm de profesionist detectiv.
Domnul Japcă, intrat în casa scărilor unui bloc dărăpănat, îşi modifică înfăţişarea, înghesuind într-un sac de voiaj uriaş vestimentaţia de scenă.
Când apăru demachiat de praful străzii, eu, uitând circumstanţele, îl admirai pentru rapiditatea de acţiune, pesemne câştigată-n timpul satisfacerii stagiului militar obligatoriu.
Şi chiar eram pe punctul să-l complimentez, când părintele meu, indignat la culme, lansă întrebarea:
-Dacă pe mine m-ai descoperit, de ce nu te-ntrebi cu ce se ocupă Madam’ Japcă?!
Şi de ce familia noastră are numele ăsta?! Aaa?! N-ai vrea s-afli, fata mea?!
Buimăcită de câtă informaţie culesesem pentru programul de <Citadine>, scuturându-mi părul, gângăvii:
-Ei, te-ntreb! Şi de una, şi de alta! Doar n-o face exact ce faci tu?!
-Noo! Doamna este administratoarea Fundaţiei <<În sprijinul oamenilor nevoiaşi>>, având ca scop strângerea de fonduri şi sponsorizări caritabile. O slujbă lux, a-ntâia, nu?!
Doar că, printre picături, tipa se ocupă şi cu excrocherii… dându-se pseudovictimă…
În astfel de acţiuni e tare dotată şi nativ, şi cu aparatură, şi cu oameni pricepuţi – ca mine – şi, chiar, cu numele de familie?!
Ca plesnită peste faţă de aşa duş de lămuriri, pentru întâia dată o apărai pe mama:
-Ei, dar numele nu-i al tău?!
-Ba! făcu tătuţu, pe factorul poştal cu care s-a măritat îl chema Rusnac Mişa, rutean de Ucraina, aşa să ştii!
-Și?! Şi… încercai o tenativă de lămurire, deja descumpănită…
-M-a obligat să-i împrumut numele şi să-mi schimb şi prenumele, drăguţo, în cel pe care-ţi place atât să-l strigi! Auzi! Mielu?! Of, of, ooof?!
Asta-i mamă-ta! făcu omul aflat la ceasul destăinuirilor deschizându-mi portiera SUV-ului personal să intru şi eu, copila dragă, care-l deconspirase…
ANGELA DINA 