Mă văd zilele trecute cu Gogu, fost coleg de muncă. Am slujit în domeniul educaţiei decenii. Acum suntem pensionari şi ne bucurăm de copii.
El are un avocat care-a dat bir cu fugiţii din România, uitându-şi specializarea în Drept Penal, intrând de vreo zece ani în topul primilor zece barista din Europa.
– Circulă întruna. E chemat în cele mai si-mandicoase jurii din branşă! Dar tot ce câştigă tezaurizează. Îşi doreşte un Coffee Shop în buricul târgului, la Paris, mă lămureşte prietenul.
– Fiică-mea, intervin eu, e într-un Style Pet Land din Salzburg. Toaletează animăluţele austriecilor! Omite să pomenească de Secţia de Chirurgie Laparoscopică a Facultăţii de Medicină de-aici, absolvită cu media a mai mare! Ne-auzim exclusiv la telefon. Nu vine-n ţară. Ce vrei, afacerile?!
– Şi ce zice?! Nu regretă?! e curios Gogu.
– A, nu! Doar se visează mereu operând… declar eu pe un ton persiflant.
– Ce mai?! Câştigă bine?! Sunt faimoşi?! Pot zice că sunt deja formataţi! Nu mai preiau nimic de la noi decât material financiar lichid, dacă se mai poate… se intrigă colocutorul devenit semiacid.
– Şi se mai, deşi n-avem pensii nesimţite, că suntem economi şi nu ne-atingem de contul bancar, precizez.
Eu chiar posed unul, c-am vândut un blocşor în Domenii. Şi-a făcut un arab un punct farmaceutic modest… Cel puţin aşa-şi dorea…
Gogu trăieşte şi el din renta ce-i vine de la ţară. Pe terenul ocupat de fierăria bunicului a ridicat o Langoşerie în asociaţie c-un văr localnic. Şi-i merge treaba! Mai ales, de când localitatea şi-a căpătat un aşa prestigiu prin Fotbal Club Academica Clinceni! El zice că nu depune leuţii. Se teme de vreun crah.
Intrăm să bem o Caffè Latte la Diplomat, pe Dorobanţi şi să vorbim una, alta…
În aşteptarea comenzii, Gogu-mi spune ce păţise alaltăieri:
– Am fost aici, pe Floreasca, la un Service modern. Ştii c-am avut întâi un Trabant?! Îl conservasem la Clinceni în şoprul unuia dintre fraţi. Îl doream cu ceva îmbunătăţiri…
Deunăzi mi-am vândut BMW-ul luat acum doi ani şi mă gândeam să nu trec brusc în categoria mergătorilor pe jos.
– Ori a beneficiarilor trotuarelor! mă dădui eu plin de duh, în fapt, plin de ciudă pe-amicul meu neinspirat.
Auzi, să renunţe la BMW?! continuam să mă frământ indignat. De ce? Să-ndese banii tot în fiu-său?!
– Aşa, aşa! mă aprobă cu ticul său iritant, reluând perechea de vorbe la fiecare cuvânt adresat cuiva.
– Și? mă repezii eu să-l chestionez.
– Am fost primit cu toată consideraţia. Mi s-a oferit o cafea şi o sticluţă de apă plată. Am acceptat simţindu-mă flatat de-aşa tratament.
,,Cum vă putem ajuta?”s-a interesat inginerul de la recepţie.
,,Aţi putea să-mi puneţi airbag-uri la un Trabant din anii ’70?”lansez pe nerăsuflate curiozitatea mea nevinovată.
,,Desigur, domnul meu!” primesc răspunsul năzuit.
,,Cumva şi aer condiţionat?” plusez eu lacom.
,,Putem şi asta!” continuă galant individul, dându-mi speranţe sporite.
,,Şi GPS, v-aş ruga?” adaug.
,,Şi! Se mai pune problema?!” se arată ofertant.
Răsuflu uşurat, îmi termin băuturile şi meditez. Ce grozav! Voi şofa un Trabant modernizat!
Mă ridic de la măsuţa de unde aruncasem interogaţiile mele şi-l presez hotărât:
,,Atunci să-mi spuneţi cât mă costă şi cât durează lucrarea.”
Fără nici o ezitare, îmi răspunde cu francheţe:
,,Vă costă 25 lei şi durează zece minute!”
– Şi tu, tu ce i-ai spus? mă arătai eu ofuscat.
– Păi, l-am admonestat că-şi bate joc de mi-ne! mi se dădu mare şi tare Gogu.
– Şi-a cerut scuze? mă insinuez eu şi logic, şi… manierat.
– Da’ de unde?! spuse amicul repede. Mi-a aruncat insolent un ,,Dar cine a început?!”
Când să ies, îmi pretinde costul consumaţiei de curtoazie, 25 lei.
– I-ai dat?! mă revolt inconştient.
– Categoric! Dar nu şi Bună ziua!
ANGELA DINA 
Lasă un răspuns