Statuia

Aşezat deunăzi pe-o bancă faţă-faţă c-un teren de joacă din parcul plimbărilor mele, sunt surprins de-un glăscior:

Stau, de regulă, la marginea băncii din parc… şi, din altruism, şi, din apetenţa mea de singuratic, de-a primi alături vreun potenţial colocutor, ca să ne trecem timpul odihnei glăsuind una, alta, după… circumstanţe.

Rugămintea venise dinspre un ţânc de şase-şapte ani, cam scunduţ, că, aşezat pe bancă, poate să-şi legene-n voie picioarele, de plăcere ori de stânjeneală.

-Cum nu?! mă iuţesc a răspunde, intrând pe clipă în graţiile interlocutorului puştan… că la tertipuri de astea, mă pricep, nu glumă!

Şi-n vreme ce mă bucur de prezenţa copilului, dinspre neunde, sare cu cea mai firescă atitudine prietenoasă…un Schnauzer alb pitic.

Mă înfericeşte apariţia şi-i zâmbesc prietenos şoptindu-i:

-Salut şi bun sosit, prietene!

Stăpâneşte româna pasiv, interpretez eu mişcările iuţi ale cozii şi-un rânjet adresat exclusiv mie.

-V-a simţit! Îi sunteţi amic şi, în scurtă vreme, va cere şi-un alint de la Dumneavoastră! E sigur! îmi traduce copilul atitudinea îmblănitului.

Când să replic, mobilul meu m-atenţionează c-aş mai avea sfertul de oră până la îngurgitarea bulinelor care, neliniştite, mă cheamă… acasă.

Cât mă ocup cu mesajul, tovarăşul de bancă roteşte la un Rubik, urmărit atent de patruped.

Le iau seama şi mă-ncânt de ce văd şi, pe moment, înţeleg cine-i blănosul alb…

*

-Eu vă cunosc, oameni buni! mă adresez companionilor mei.

În fapt, pe Schnautzi, sigur… L-am zărit astă toamnă gudurându-se atât de stârnitor pe lângă statuia mea de bronz de la intrarea în parc.

Îmi părea extrem de rău că alegoria în bronz, odihnindu-se pe bancă, n-avea disponibil unul din braţe ca să-l mângâie!

Le-am luat seama îndelung atunci. Câinele executa un du-te vino de rachetă între monument şi-un tufiş, din spatele căruia, bănuiam, cineva-l instiga la jocul său.

-Aşa e, Domnule! Eu eram acolo! Abia l-am dezlipit de atracţie! mi se destăinui băiatul.

De obicei, merge la pas cu mine, n-are nevoie de lesă… dar atunci l-am încătuşat ca să se lase dus, nu alta!

Restul zilei a fost cam tristuţ, fără chef de ceva… a stat cu ochii aţintiţi spre mine, de parc-ar fi vrut un anumit răspuns …

Îl înţeleg, îi răspund imediat la pofte…însă atunci… nu pricepeam…

-Ce să fi vrut?! Dacă zici că ţi s-a părut c-ar fi avut nevoie de ceva… mă intercalai eu în destăinuiri.

-De-o mângâiere, Domnule! De-o mângâiere! Asta-şi dorea, dar nu de la mine… mi se plânse.

-Atunci, de la cine?! mă intrig eu schimbând oarecum tonalitatea, crezând că piciul mă testează ca la clasa pregătitoare, la care, bănuiam, c-ar aparţine.

Apoi, mă-ntreabă cât să fie ceasul, că şi-a uitat mobilul acasă, plusând:

-Mai staţi?! N-aţi vrea să mergeţi cu noi?! V-aş dezlega misterul dorinţelor lui Smiley… arătându-vă ceva.

Până să-i răspund eu, blana albă şi sărise de pe bancă şi se agită grozav pe la picioarele mele, de parcă m-ar fi îndemnat anume la plecare.

Covârşit de-atâta împrietenire, mă săltai, alăturându-mă noilor mei amici.

Smiley îşi văzu disciplinat de drum, dar, în capătul aleii ce conducea înspre statuia din bronz, întruchipând un senior aşezat pe-o bancă din aceeaşi materie, o luă la goană ca turbat de vesel, scurtă calea prin iarbă şi…ţuşti! alături de egoul meu neclintit, potrivindu-şi spinarea sub palma înţepenită într-o aşteptare de mângâiere…

-Asta-şi dorea, Domnule, atunci! Să-l mângâie domnul statuie!

-Cum, cum?! Ce vrei să zici?! mă zăpăcii eu.

-Nimic alta decât că Smiley l-a înduioşat şi pe domnul de bronz, care… de-a doua zi şi-a modificat poziţia ca să mângâie animăluţul flămând grozav de iubire!

*

După ce-am ajuns acasă şi mi-am lut hapurile, mi-am umplut un pahar cu apă şi-am sorbit încetunel… iar, după ceva clipe, cerebelul meu, adăpat corespunzător, mi-a reamintit că, iniţial, statuia poza cu ambele braţe răzemate bătrâneşte pe genunchi… fapt omis de mine, încântat doar de ideea născută-n capul meu că simbolul sculptural mă… înveşniceşte pe mine, cum glumise alter-egoul!